Home Blog

Sf-Prooroc-Ilie-icoanaVrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu. De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, pînă la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui Solomon. Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe. Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a gîndit în sine, zicînd: “Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintîi – de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide”. Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta: Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis: “Aceştia sînt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei”. Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice. Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.
Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce. Aceasta văzînd-o tatăl său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: “Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc”. Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gîndire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar. Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împăraţii petrecînd în păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de rîvnă pentru toate cîte vedea. Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemîhnindu-l pe dînsul. Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.
Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă. După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămîntului se uscase. Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile, ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea. Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd aiurea. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: “Vezi, cum corbii, care sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!” Asemenea, cînd proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către dînsul: “Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete”. Însă rîvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea, spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame. Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui. După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: “Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci”. Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil. Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal. Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire, zicîndu-i: “Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.
Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: “Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii”. Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: “Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta”. Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: “Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa”. Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază, strigînd: “Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor. Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la ţîşnirea sîngelui lor. Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: “Turnaţi al doilea rînd!” şi au turnat. Apoi le-a mai zis: “Turnaţi al treilea rînd!” şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a umplut cu apă. Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigînd: “Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El.” Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor. După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său.
Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie, jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: “Ilie era asemenea om pătimaş!” Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicînd: “Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor. Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul. Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: “Ce faci aici, Ilie?” El a răspuns: “Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia”. Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul. Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dînsul: “Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine”. Sfîntul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel. Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: “Oare în acest fel este stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute”.
Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: “Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: “Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: “În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde”. Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: “De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui”. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie. După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat. Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: “Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri”. Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: “Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: “Era păros şi încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: “Acela a fost Ilie Tesviteanul”. Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: “Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul”. Sfîntul Ilie a răspuns: “Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi. Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: “Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi”. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte. Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.
Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: “Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?” Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon. Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea. Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: “Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil”, ca şi cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi”, şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui. Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie

Cetatea sfantul_cuvios_ioan_damaschin7 Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creştinilor, pe unii omorându-i, iar pe alţii vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.

    Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrând întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfântului a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraţilor celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe liberându-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

    Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânţă în Israil şi ca o scânteie în cenuşă, păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dânşii făclia cea aprinsă a Bis138457_sfantul-ioan-damaschinul-2ericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte şi după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza). Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

    Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

    Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: “N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

    Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând şi după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz şi i-a zis: “Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?” Iar monahul a răspuns: “Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moştenitor”. Mirându-se bărbatul acela a zis: “Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mâhneşti că n-ai fiu?” Monahul a răspuns: “Nu înţelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sunt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorică, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă şi cu atâta înţelepciune sunt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvârşit le-am învăţat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavând nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng şi mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinţii cei trupeşti când vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moştenitor, la atâta bogăţie de înţelepciune”.

    Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrân: “Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să şi-l mângâia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea şi odihnă; apoi a zis către dânsul: “Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: “Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dânşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dânşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dânşii prin învăţătură, creşte-i prin blinda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti”.

    Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăţa pe dânşii cu toată sârguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adâncul înţelepciunii. Amândoi învăţând cu sârguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învăţat-o aşa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cântările bisericeşti cele alcătuite de dânşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dânşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârşiţi, atât întru înţelepciunea cea duhovnicească, cât şi în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covârşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mândrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât îşi pleacă la pământ ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cât creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gândurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

    După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: “Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încât acum chiar şi pe mine mă covârşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvârşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mântuind sufletul”.

    Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui şi, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind până la sfârşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvârşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după câţiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit dregătoria chiar nevrând şi s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.

    În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credinţă, urmând lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sunt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.

    Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui şi să o ceară de la dânşii ca să o citească pentru folos.

    Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleşug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: “Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânşii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sunt sub mina mea”.

    O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: “Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată până la sfârşit. Însă, un creştin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti”.

    Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luând seamă scrisorii, a zis: “Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?” Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

    Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetăţii.

    Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul şi a trimis către dânsul să-l roage, zicând: “Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpânul meu, porunceşte ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va uşura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

    Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând, zicea: “Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

    Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutând spre dânsul şi zicând: “Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare şi, ridicându-şi mâinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă şi zicând: “Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dânsa pe vrăjmaşii sfărâmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale”.

    Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cântând cântări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegând pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mâna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?

    El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: “Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguinţă, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

    Atunci domnul a strigat: “Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mânie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintâi şi fii cel dintâi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârşească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dânşii, unul pe altul rugind şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

    Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul şi acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma să cea aleasă.

    Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen şi de fraţii de acolo cine este, pentru că era slăvit şi ştiut de toţi, pentru stăpânirea şi cinstea sa, cum şi pentru înţelepciunea sa cea mare. Şi se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie şi sărăcie, încât voieşte să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din fraţi, care era monah mai iscusit şi mai nevoitor, vrând a i-l încredinţa pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l înveţe filosofia cea duhovnicească şi obiceiurile monahiceşti. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învăţătura lui prea înţeleaptă, pe mulţi îi covârşea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Aşijderea şi al treilea şi al patrulea, toţi s-au lepădat, fiecare dintr-înşii zicând că nu este vrednic de povăţuirea unui asemenea bărbat prea înţelept, de care se ruşinau. După aceştia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă şi multe cunoştinţe şi osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povăţuitorul lui Ioan.

    Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa şi, începând al învăţa temelia vieţii celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile şi rugăciunile cu sârguinţă, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârşesc prin osteneală trupească.

    Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, stareţul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa feţe necuvioase; ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale şi cele ce a învăţat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine şi până în sfârşit. Să nu poftească descoperiri şi înştiinţare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârşitul vieţii, cum că este neclintită şi că nu poate cădea şi rătăci din calea adevărului. Ci să ştie că gândurile sale sunt neputincioase şi să cunoască că înţelegerile sale sunt greşite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-şi lăsa gândul să se împrăştie pretutindeni şi să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul să i se curăţească de toată întinăciunea. Apoi trupul şi sufletul să se unească cu mintea şi aşa se va face chipul Sfintei Treimi şi se va desăvârşi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-şi voia celor două părţi, adică a trupului şi a sufletului, întru a treia şi cea dintâi, adică în minte.

    Nişte rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dânsul: “Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva din învăţăturile lumeşti. Tăcerea s-o iubeşti, pentru că ştii că nu numai iubitorii noştri de înţelepciune învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ţi se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăţi. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreşit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.

    Toate învăţăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânţă într-un pământ bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, vieţuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunându-se fără făţărnicie, fără grăire împotrivă şi fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe nişte lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învăţătura Apostolului, fără mânie şi fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlineşte porunca şi apoi cu limba sau cu mintea grăieşte împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârşirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deşert se ostenesc; lor li se pare că săvârşesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor şarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

    Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat o mulţime de coşniţe, căci acela era lucrul mâinilor lor, şi a zis către Ioan: “Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coşurile cu mai mare preţ decât în Palestina şi noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preţ mai mic decât cel rânduit”.

    Atunci a rânduit bătrânul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coşniţele de un asemenea preţ, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: “mă ruşinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Şi îndată, zicând “Binecuvintează părinte”, a luat coşniţele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste şi rupte, vânzând în târg coşniţele sale. De voia vreun om să cumpere o coşniţă din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preţ ca acela mare, îl batjocorea şi râdea de el. Alţii îl mustrau şi-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toţi, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine ţesute cu aur, acum şi faţa îi era schimbată de post şi obrazul şi frumuseţea vestejită.

    Un oarecare cetăţean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui şi luând seamă bine la faţa lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui şi s-a umilit şi oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut şi i-a dat preţul cel orânduit de stareţul său pe toate coşniţele; dar nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă şi bogăţie a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie şi sărăcie. Iar el, luând preţul pe coşniţe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol şi, împreună cu dânsul, mândria şi mărirea deşartă prin ascultare şi prin smerenie.

    După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilinţă spre mângâierea şi uşurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: “Pentru ce nu-mi miluieşti sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu puţind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puţind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu ştie, nici să audă el despre aceasta”.

    Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: “Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sunt deşertăciuni!” şi celelalte care şi până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposaţi. Ducându-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând şi, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: “Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cântări?” Ioan, spunând pricina cântării sale şi, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzând cu faţa la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărţidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.

    Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi pe care îi ştia că sunt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinţii aceia, a zis către bătrânul: “Dă canon celui ce a greşit şi nu-l despărţi de petrecerea împreună cu tine”. Bătrânul a răspuns: “Acest canon îi dau, dacă voieşte a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mâna sa şi toate scaunele cele necurate să le spele”.

    Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea şi s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru şi neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i şi închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceştia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguinţă, să-i spună porunca părintelui său. Înştiinţându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurăţenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzând stareţul o smerenie că aceea, s-a umilit şi alergând a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul, umerii şi mâinile, zicând: “O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!” Iar Ioan se ruşina de cuvintele bătrânului, căzând cu faţa la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se şi rugându-se să-i ierte greşeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.

    Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata şi binecuvântată Fecioară, zicând: “Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată. Cei însetaţi să meargă cu sârguinţă la apă şi câţi nu au argintul vieţii celei curate să-şi vândă împătimirile lor şi mergând să-şi cumpere de la Ioan curăţire mai luminată atât în dogme, cât şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească – Psaltirea lui David – şi va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârşi cântările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în faţa lui cântările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească şi cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe nişte fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvânt bun şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

    Dimineaţa, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: “O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălţimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică ţie”.

    Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi până astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărţii sale l-a făcut zicând astfel: “Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit”. Şi aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: “De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura” şi celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare de suflet, cu care şi până acum se hrănesc credincioşii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un râu ce curge lin.

    Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul şi împreună învăţaseră la un dascăl; acela deştepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieştilor cărţi şi spre alcătuirea cântărilor bisericeşti şi, care, însuşi îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetăţii Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, acelaşi patriarh chemând şi pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume şi a fi lăudat de mireni, s-a întors în locaşul Sfântului Sava şi se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărţile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar şi îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuinţă de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuinţă. El a petrecut ani mulţi întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui şi Bisericii lui Hristos, cât şi pentru nevoinţele cele monahiceşti.

    Apoi, ajungând întru desăvârştă cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.

 

CUVIOSUL ANTONIE AL PECERSCĂI, ÎNTÂIUL ÎNCEPĂTOR AL MONAHILOR DIN RUSIA (10 iulie)

Pe vremea domniei binecredinciosului marelui domn Vladimir Sviatoslavici, singur stăpânitorul pământului Rusiei, Dumnezeu a binevoit ca să arate pe luminătorul Bisericii Sale şi povăţuitorul monahilor, pe pururea pomenitul bărbat, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie. Acesta s-a născut în cetatea Liubeci şi din tinereţe avea frica lui Dumnezeu, şi dorea să se îmbrace în chipul monahicesc. Iar Domnul cel iubitor de oameni i-a pus lui în inimă ca să meargă în ţara grecească şi acolo să se tundă monah. Iar el îndată s-a pornit spre călătorie, înstrăinându-se pentru Domnul Cel ce S-a înstrăinat şi S-a ostenit pentru a noastră mântuire. Şi ajungând la Constantinopol, a mers şi la Sfântul Munte al Atonului, unde înconjurând sfintele mănăstiri, a văzut petrecerea cea mai presus de firea omenească a sfinţilor părinţi, care urmau în trup vieţii îngereşti, şi s-a aprins mai mult cu dragostea lui Hristos. Deci dorind ca să râvnească vieţii părinţilor acelora, a mers într-una din mănăstirile ce erau acolo, şi a rugat pe egumen ca să pună pe dânsul îngerescul chip al rânduielii monahiceşti, iar egumenul mai înainte văzând bunătăţile cele ce aveau să fie într-însul, ascultându-l, l-a tuns şi l-a învăţat viaţa monahicească cea desăvârşită. Iar Antonie întru toate plăcând lui Dumnezeu, se nevoia întru faptele bune, întru supunere şi în ascultare sporea, încât toţi se bucurau de dânsul. Iar după ce a petrecut nu puţină vreme în Sfântul Munte, cuvios întru toate lucrurile sale, folosindu-se de dânsul mulţi, s-a făcut înştiinţare egumenului de la Dumnezeu, ca să slobozească pe cuviosul acesta în Rusia; iar egumenul chemându-l, a zis lui Antonie: „Du-te înapoi în Rusia, ca şi acolo spre sporirea şi întărirea celorlalţi să fii, şi va fi ţie blagoslovenie de la Sfântul Munte”. Iar Cuviosul Antonie, luând blagoslovenie ca din gura lui Dumnezeu, s-a dus în Rusia şi a mers în cetatea Kievului. Şi intrând în ea, se gândea unde ar putea petrece. Deci a umblat prin mănăstirile care atunci începuseră a se zidi de monahii care merseseră cu mitropolitul Mihail de la greci pentru Botezul Rusiei, dar nu ţineau desăvârşit rânduiala şi aşezământul vieţii de obşte. Şi n-a iubit nici într-una din acelea a vieţui, Dumnezeu nebinevoind aceea. Deci a început a umbla prin văi şi prin munţi, şi prin toate locurile, până ce a mers la Berestov şi a aflat o peşteră, pe care au săpat-o oarecând nemţii, şi, făcând rugăciune, s-a sălăşluit acolo şi petrecea întru mare înfrânare. Iar după pristăvirea binecredinciosului cneaz Vladimir, luând stăpânirea neîndumnezeitul şi ticălosul Sviatopolc, acesta a şezut în Kiev, şi începând a-i omorî pe fraţii săi, a ucis pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb. Iar Cuviosul Antonie văzând o vărsare de sânge ca aceea, s-a dus iarăşi la Sfântul Munte.

Şi când binecredinciosul domn Iaroslav a biruit pe Sviatopolc şi a şezut în Kiev, atunci iubind el Berestovul, a zidit într-însul o biserică a Sfinţilor Apostoli, adunând preoţi mulţi. Şi era acolo un preot pe nume Ilarion, bărbat bine credincios, priceput întru Dumnezeiasca scriptură şi postitor. După mulţi ani, binecredinciosul domn Iaroslav, care iubea să se înconjoare cu oameni din rânduiala duhovnicească, prin voia lui Dumnezeu şi prin înţelegerea episcopilor adunaţi de el, l-a ales pe Ilarion mitropolit şi l-a aşezat în Sfânta biserică a Sofiei. Insă mai înainte de aceea a fost tuns în rânduiala monahicească de Cuviosul Antonie. Deci acest preot umbla de la Berestov la Nipru, la dealul unde acum este locul mănăstirii celei vechi a Pecerscăi, iar atunci era pădure mare. Şi a săpat acolo o peşteră mică ca de doi stânjeni, întru care făcea cântare de psalmi şi închinăciuni, rugându-se lui Dumnezeu în taină. Iar Cuviosul Antonie fiind întru acea vreme în Sfântul Munte, în mănăstirea unde s-a tuns, iarăşi s-a făcut vestire egumenului de la Dumnezeu: „Să-mi trimiţi mie iarăşi pe Antonie în Rusia, că acolo îmi trebuie el”. Iar egumenul chemând pe cuviosul, i-a zis lui: „Antonie, mergi iarăşi în Rusia, Dumnezeu aşa voind, şi-ţi va fi ţie blagoslovenie de la Sfântul Munte”. Şi i-a proorocit lui că „mulţi monahi se vor face de tine acolo”. Apoi, blagoslovindu-l pe el, l-a slobozit, zicându-i: „Mergi cu pace”. Iar Cuviosul Antonie luând blagoslovenie, a mers a doua oară la Kiev şi s-a suit în dealul unde Ilarion săpase peştera acea mică de doi stânjeni. Şi iubind locul acela, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, grăind: „Doamne, să fie în locul acesta blagoslovenia Sfântului Munte al Atonului şi rugăciunea părintelui meu celui ce m-a tuns; şi mă întăreşte ca să mă sălăşluiesc aici”. Acestea zicându-le, s-a sălăşluit acolo şi a început a vieţui rugându-se lui Dumnezeu totdeauna, mâncând pâine uscată şi bând apă cu măsură, şi aceasta o dată în zi, iar uneori şi a doua zi. Alteori nu mânca toată săptămâna, petrecând ziua şi noaptea întru priveghere şi săpând cu mâinile sale peşteră mai mare. Şi înştiinţându-se unii, veneau aducându-i cele de trebuinţă, şi cerând blagoslovenie de la dânsul. Iar alţii doreau ca să şi vieţuiască cu dânsul, dintre care era şi fericitul Nicon. Deci atunci a venit la Cuviosul Antonie în peşteră şi Cuviosul Teodosie, având 23 de ani, pe care Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon să-l tundă, fiind acela preot şi monah iscusit. Iar după mulţi ani, pristăvindu-se binecredinciosul domn Iaroslav, a luat stăpânirea Iziaslav, fiul lui cel mai mare, şi a şezut în Kiev. Iar Cuviosul Antonie al Pecerscăi a fost atunci proslăvit cu prea multe fapte bune în pământul Rusiei, precum şi marele Antonie cel de demult în Egipt. Şi înştiinţându-se domnul Iziaslav, iubitorul de Hristos, de viaţa lui, a mers la el cu prietenii săi, cerând de la dânsul blagoslovenie şi rugăciune. Şi de atunci Cuviosul Antonie a fost ştiut şi cinstit de toţi, şi au început a veni la dânsul unii iubitori de Hristos, voind să se tundă monahi. Iar el îi primea pe ei şi-i tundea. Intru acea vreme a venit la Cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul lui Ioan, marele boier; după acesta Efrem, famenul domnesc, pe care, după a lor dorire, cuviosul a poruncit fericitului Nicon să-i tundă. Apoi, pentru călugăria acestor doi, multă tulburare a suferit Cuviosul Antonie cu fraţii. Căci Ioan, marele boier, luând slugi multe, a mers cu mânie în peşteră, şi izgonind turma cea de Dumnezeu aleasă a Cuviosului părintelui nostru Antonie, a scos pe fiul său, fericitul Varlaam, din peşteră; apoi dezbrăcându-l din hainele călugăreşti, l-a îmbrăcat în podoabe luminate boiereşti şi l-a tras pe el cu sila la palatele sale. Incă şi însuşi voievodul Iziaslav înştiinţându-se de călugăria fiului boieresc, precum şi de a iubitului său famen, s-a mâniat foarte pe aceeaşi turmă a lui Hristos şi a Cuviosului Antonie, şi a poruncit ca să răpească pe fericitul Nicon, care i-a tuns pe ei, spre care mult se iuţea, pe de o parte pentru că a îndrăznit a-i călugări, iar pe de alta, ca să-i îndemne să petreacă iarăşi în lume, şi se lăuda că-l va trimite la surghiunie cu povăţuitorul Antonie, şi cu toţi cei din peşteră, încă şi peştera lor o va risipi.

Atunci Cuviosul părintele nostru Antonie, silit fiind de atâta mânie domnească, care se ridicase de la domnul întunericului, s-a dus din peşteră în altă parte, cu fraţii cei ce rămăseseră. Insă auzind de aceea cneaghina lui Iziaslav, a rugat pe cneaz cu deadinsul, ca să nu gonească cu mânia sa pe robii lui Dumnezeu din stăpânirea sa, pentru o mânie ca aceea a lui Dumnezeu, precum s-a făcut în patria ei, în pământul leşesc, după izgonirea monahilor. Că era cneaghina aceasta de la leşi, fiind fiică a viteazului Boleslav, şi îi aducea aminte lui Iziaslav de mânia lui Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor cea pentru tunderea Cuviosului Moise ungurului, când tatăl ei, Boleslav, izgonind pe acei robi ai lui Dumnezeu, a fost dat la moarte năprasnică, şi sculându-se război mare între leşi, şi-a ucis norodul pe episcop şi pe boierii săi. Deci atunci voievodul Iziaslav abia plecându-se, şi-a venit în simţire, şi temându-se de Dumnezeu, a trimis cu rugăminte, ca să se întoarcă stareţul la locul său. Pe carele abia după trei zile aflându-l, l-a rugat să se întoarcă. Şi aşa întorcându-se Cuviosul Părintele nostru Antonie iarăşi în peşteră, neîncetat se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea lui să rabde cu vitejie toate ispitele ce se aduceau asupra sa de vrăjmaşul, urătorul binelui, şi ca să nu dea fiarelor sufletele ce se mărturiseau lui, şi sufletele săracilor săi să nu le uite până în sfârşit. Iar Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, i-a dăruit, că nu numai oile cele risipite s-au întors cu pace la păstorul lor înapoi, ci şi mulţime de alţii ce voiau să se mântuiască au venit la dânsul în peşteră, rugându-se, ca să-i izbăvească pe dânşii de întuneric ca de o cale alunecăcioasă, şi să-i povăţuiască la calea luminii celei mântuitoare. Iar el pe toţi îi primea cu dragoste, şi învăţându-i cum vor urma lui Hristos, poruncea fericitului Nicon să-i călugărească. Şi s-au adunat la dânsul 12 fraţi şi au săpat peşteră mare, unde au făcut biserică şi chilii, care sunt şi până astăzi sub Mănăstirea Pecerscăi celei vechi, în peştera în care a petrecut Cuviosul Antonie 40 de ani. Şi adunaţi fiind fraţii, Cuviosul Părintele nostru Antonie le-a zis: „Iată Dumnezeu v-a împreunat, fraţilor, şi sunteţi din blagoslovenia Sfântului Munte, prin care pe mine m-a călugărit egumenul Sfântului Munte şi eu pe voi v-am tuns. Fie asupra voastră blagoslovenie mai întâi de la Dumnezeu şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, iar a doua de la Sfântul Munte”. Aceasta zicându-le, le-a vestit lor, grăind: „Vieţuiţi singuri, iar eu voi pune vouă egumen, că eu voiesc să vieţuiesc singur, precum şi înainte m-am obişnuit”. Şi aşa le-a pus lor egumen pe fericitul Varlaam, iar el mai întâi nesuferind toată tulburarea şi gâlceava, s-a închis într-o chilie dintru aceeaşi peşteră, iar după aceea s-a mutat de acolo la alt deal, şi a început a săpa altă peşteră, care este sub mănăstirea cea mare a Pecerscăi. Iar egumenul, fericitul Varlaam şi fraţii, luând blagoslovenie de la Cuviosul Antonie, au rămas şi vieţuiau în cea dintâi peşteră. Şi înmulţindu-se fraţii, încât nu mai puteau să mai încapă în peşteră în vremea cântării soborniceşti, au socotit să zidească o biserică mică dinafară de peşteră. Atunci au mers egumenul şi fraţii la Cuviosul Antonie în cealaltă peşteră şi i-au zis lui: „Părinte, se înmulţesc fraţii şi nu mai putem de acum să încăpem în peşteră în vremea cântării soborniceşti. Deci prin porunca Domnului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi cu a ta sfântă rugăciune, blagosloveşte ca să zidim o biserică mică dinafară de peşteră”. Şi i-a blagoslovit pe dânşii cuviosul. Iar ei închinându-se lui până la pământ, s-au dus şi au început a zidi deasupra peşterii o biserică mică, a Adormirii Sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi au săvârşit deasupra peşterii biserica aceea mică. Şi ţinând egumenia în peşteră fericitul Varlaam, voievodul Iziaslav a zidit o biserică de piatră, în numele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, ca al celui ce era de un nume cu el – căci se numea din Sfântul Botez Dimitrie -, şi lângă dânsa a aşezat mănăstire. Şi a luat acolo la egumenie pe fericitul Varlaam, pentru că voia să-şi facă a sa mănăstire mai aleasă decât Mănăstirea Pecerscăi, punându-şi nădejdea în bogăţie. Dar multe mănăstiri de împăraţi şi de boieri se întemeiază cu bogăţia, însă nu sunt aşa precum acestea care se întemeiază cu rugăciunile sfinţilor şi cu lacrimile, cu postirea şi cu privegherea. Deci aşa şi Cuviosul Antonie, nu avea aur, nici argint, dar udând-o cu lacrimile, a crescut o neasemănată mănăstire. Şi ieşind din ea egumenul – fericitul Varlaam – pentru a merge la mănăstirea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, precum s-a zis, când mănăstirea de la peşteră era încă în sămânţă, căci abia se începuse, au făcut sfat fraţii cei ce rămăseseră, şi mergând la Cuviosul Antonie, i-au zis lui: „Părinte, pune-ne nouă egumen”. Iar el le-a zis lor: „Pe cine voiţi?” Răspuns-au ei: „Pe care îl voieşte Dumnezeu şi Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, şi tu, cinstite părinte”. Apoi cuviosul le-a grăit: „Care este între voi ascultător blând, şi smerit, acesta să vă fie egumen”. Atunci au cerut la dânsul pe Cuviosul Teodosie, ca pe cel de un obicei cu el, şi întru toate bine iscusit. Şi l-a blagoslovit pe el cuviosul la egumenie, iar fraţii toţi, în număr de 20, s-au închinat Cuviosului Antonie până la pământ, fiind bucuroşi de un povăţuitor ca acela.

Şi luând Cuviosul Teodosie egumenia în peşteră, şi începând a avea mare sârguinţă cu postire multă, şi cu rugăciuni pline de lacrimi, mult îi ajuta lui blagoslovenia şi rugăciunea povăţuitorului său, a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care se liniştea la singurătate. Căci începuse Dumnezeu a înmulţi mai mult pe monahi, şi se adunaseră la egumenul Teodosie 100 de călugări. Şi văzând Cuviosul Teodosie, egumen fiind, înmulţirea fraţilor foarte mare, a făcut sfat cu dânşii ca să zidească mănăstire, şi a mers iarăşi la Cuviosul Antonie, şi i-a spus lui: „Părinte, se înmulţesc mai mult fraţii şi voim să zidim mănăstire”. Iar Cuviosul Antonie umplându-se de bucurie, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu pentru toate şi rugăciunea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi a părinţilor ce sunt în Sfântul Munte să fie cu voi şi să vă ajute vouă”. Acestea zicând, a trimis pe unul din fraţi la voievodul Iziaslav, zicând: „Iubitorule de Hristos voievod, Dumnezeu înmulţeşte pe fraţi şi avem loc strâmt. Rugămu-ne să binevoieşti a ne da nouă muntele cel de deasupra peşterii”. Iar voievodul auzindu-le acestea, foarte s-a bucurat şi a trimis un boier al său ca să le dea lor muntele cel de deasupra peşterii, pe care Cuviosul Teodosie egumenul şi fraţii au întemeiat o biserică mare de lemn şi, zidind-o, au împodobit-o cu icoane şi au făcut chilii multe, şi au îngrădit mănăstirea cu stâlpi, mutându-se din peşteri în ea. Şi de atunci mănăstirea aceea, care era din blagoslovenia Sfântului Munte, a început a se numi Pecersca, de vreme ce monahii vieţuiseră mai înainte în peşteră. După aceasta Cuviosul Teodosie a voit, fiind egumen, a întări mănăstirea sa şi cu îngrădire afară de cea simţită, cu cea gândită, adică cu aşezământ de rânduială pentru cei ce petrec călugăreşte în mănăstire şi nu se află încă întru zăvorâre. Şi a început a căuta îndreptările mănăstireşti, precum se scrie în viaţa lui. Şi i-a ajutat la aceasta rugăciunea şi blagoslovenia Cuviosului părintelui nostru Antonie. Căci după blagoslovenia şi rugăciunea lui, Dumnezeu aşa rânduind, s-a aflat atunci cinstitul Mihail, monahul sfintei mănăstiri a studiţilor, care venise cu mitropolitul Gheorghe din Grecia, pe care Cuviosul egumen Teodosie l-a întrebat despre randuiala părinţilor studiţi: cum cântă cântările şi citesc citirile, şi închinăciunile cum le ţin, şi starea în biserică şi şederea la masă şi ce fel de mâncare în care zile. De acestea toate înştiinţându-se cu încredinţare de la Mihail şi aşijderea de la fericitul Efrem famenul, care fusese la Sfintele Locuri, cele scrise acolo şi aduse aici le-a luat şi le-a dat mănăstirii sale; şi de la acea mănăstire au luat randuiala toate mănăstirile Rusiei. Şi pentru aceasta mai cinstită este Mănăstirea Pecersca decât toate cu întâietatea, şi cu cinstea mai sus de toate. In zilele egumeniei Cuviosului Teodosie, se ocârmuia îmbunătăţita viaţă în mănăstire după randuiala, cu ajutorul rugăciunii şi blagosloveniei Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Atunci a venit în obşte şi Cuviosul Părintele nostru Nestor, cronicarul Rusiei şi scriitorul vieţii Cuviosului Teodor şi a celorlalţi, având 17 ani de la naşterea sa, precum scrie el însuşi despre sine aici. Pe acela l-a primit cu osârdie Cuviosul Teodosie, după sfatul şi blagoslovenia Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Iar el cercetând în letopiseţul său pentru ce s-a chemat Mănăstirea Pecersca, a scris aici în scurt pentru folos, la începăturile nevoinţelor întâiului egumen al mănăstirii aceleia, a Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Insă pentru minuni, deşi nu despre toate, precum şi despre cinstita înaintea Domnului moarte a cuviosului, să povestim câte ceva de ia fericitul Episcop Simon, şi de la Policarp, ajutătorul lui, lăsând deocamdată letopiseţul, în care sunt scrise nevoinţele şi ispitele care le-a răbdat. Căci Cuviosul părintele nostru Antonie, fiind la singurătate în altă peşteră şi văzând înmulţirea şi buna randuiala a turmei sale celei de Dumnezeu alese, proslăvea pe Dumnezeu foarte în trupul său şi în sufletul său, sporind întru toate faptele bune trupeşti şi sufleteşti şi mergând din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a proslăvit pe el, că strălucea el în pământul Rusiei cu feluri de minuni, mai ales prin darul tămăduirii şi al proorocirii. Pentru că s-a arătat Cuviosul Părintele nostru Antonie doctor prea minunat, şi prooroc în Rusia. Doctoria lui cea de minuni făcătoare era într-acest chip: Cuviosul stareţ slujea el însuşi bolnavilor şi îi tămăduia pe aceia cu rugăciunea sa, însă îşi acoperea prin smerita cugetare darul tămăduirii cel din rugăciunea sa, blagoslovind verdeţu-rile cu care se hrănea şi dându-le ca pe nişte doctorii, pe care bolnavii gustându-le, îndată se făceau sănătoşi, ori de ce boală era cuprinşi. La această doctorie de minuni făcătoare a sa, a lăsat următor pe fericitul Agapit. Iar proorocia sfântului o mărturiseşte afară de altele, lucrul acesta.

Odată trei voievozi Iaroslavici, Iziaslav domnul Kievului, Sviatoslav al Cernigovului, Vsevolod al Periaslavului, mergând la război împotriva polovţilor, au venit la Cuviosul Antonie pentru blagoslovenie, iar el mai înainte văzând cu duhul mânia lui Dumnezeu asupra lor, a lăcrimat şi le-a proorocit zicând: „Pentru păcatele voastre veţi fi biruiţi de barbari, de care fiind goniţi, mulţi din ostaşii voştri se vor îneca în râu, alţii se vor prinde în robie, şi ceilalţi vor cădea în ascuţişul sabiei”. Acest lucru s-a şi împlinit la râul Altii, încât abia numai voievozii au scăpat cu viaţă, Iziaslav şi Vsevolod în Kiev, iar Sviatoslav în Cernigov, iar polovţii prin tot pământul Rusiei s-au răspândit, prădând-o şi pierzând-o pe ea. Intru aceeaşi vreme când a proorocit domnilor Rusiei, acelaşi cuvios a proorocit şi lui Şimon, fiul lui African, voievodul nemţesc, că acela, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că avea să fie slobozit de la moarte în acel război, după ce va fi în mijlocul morţilor, dar şi că după mulţi ani avea să fie pus cel dintâi în biserica cea de piatră a Pecerscăi; de care aşijderea a proorocit, că se va zidi cu facere de minuni, care toate adevărate au fost. Pentru că singur Şimon întorcându-se de la acel război, a spus cuviosului: „Zăceam rănit între cei ucişi, dar oarecare putere dumnezeiască m-a scos dintre aceia şi m-a tămăduit de toate rănile mele; încă şi pe ostaşii mei i-am aflat întregi”. Apoi şi de biserica cea proorocită a zis: „Asemănarea bisericii ce are să se zidească, în care eu am să fiu pus, am văzut-o de două ori în văzduh: o dată acum când zăceam între cei morţi lângă râul Altii, şi încă o dată, fiind pe mare, când am fost izgonit de unchiul meu Iacunom de la domnia nemţească şi am fugit în Rusia la voievodul Iaroslav”. Acestea zicându-le, Şimon a adeverit cu însuşi lucrul buna voire a lui Dumnezeu cea arătată lui, la zidirea sfintei biserici, pe care a proorocit-o cuviosul. Pentru că a dus atunci un brâu şi o coroană de aur şi le-a dat Cuviosului Antonie, zicând: „Acestea le-am luat de la icoana lui Hristos cel răstignit pe cruce, când am ieşit de la patria mea. Deci de vreme ce ai zis că aici mă voi pune eu, am auzit glasul Domnului ca să se măsoare cu acest brâu temelia bisericii, întru care am să fiu pus şi pe a cărei asemănare am văzut-o; iar coroana aceasta să se atârne deasupra jertfelnicului”. Şi aşa s-a arătat aievea, că proorocia Cuviosului Părintelui nostru Antonie se întocmea cu dumnezeiască bună voire, care s-a împlinit şi mai desăvârşit, când, după mulţi ani, Şimon a fost cel dintâi pus în biserica de piatră a Pecerscăi, cea de Dumnezeu zidită. Dar mai înainte de aceea, să pomenim iarăşi din letopiseţ de o ispită nu mică, pe care a suferit-o cuviosul. Căci domnul întunericului – diavolul -, urătorul luminii faptelor bune, s-a ispitit prin domnul Iziaslav, ca să depărteze de la cetatea de scaun a Kievului, ca şi mai înainte, pe luminătorul cel atât de mare, pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, care lumina ca sub obroc, în peştera cea întunecoasă, prin fapte bune şi prin minuni. De aceea a chivernisit o tulburare ca aceasta: Biruind polovţii, după proorocia sfântului, la războiul ce s-a zis mai înainte, norodul Kievului silea pe voievodul său Iziaslav, ca să iasă cu dânşii iarăşi împotriva vrăjmaşilor celor răspândiţi prin Rusia. Iar el nevrând, au ridicat tulburare şi au scos din temniţă pe Vseslav, voievodul polovţilor, care era atunci în robie în Kiev, făcându-l domn loruşi în Kiev. Iar voievodul Iziaslav a fugit în pământul leşesc. Apoi şezând Vseslav în Kiev şapte luni, a venit asupra lui din pământul leşesc Iziaslav cu Boleslav smileanul, iar Vseslav împotrivă ieşind, a fugit la Poloţca în taină. Atunci Iziaslav intrând în Kiev, a început a se mânia foarte asupra Cuviosului Antonie, diavolul îndemnându-l la aceasta. Căci a clevetit oarecine pe Antonie înaintea lui Iziaslav, ca şi cum l-ar fi iubit pe Vseslav şi l-ar fi sfătuit, fiind pricinuitor la toată tulburarea aceea. Iar Cuviosul Antonie slujea atunci în peşteră bolnavului Isachie cel închis (Vezi Vieţile Sfinţilor la 14 februarie.), pe care diavolul l-a înşelat, arătându-i-se în chipul lui Iisus Hristos, şi abia l-a lăsat viu, ostenindu-l prin jucare. Deci la această slujire a sfântului mai mult zavistuia înşelătorul, păzind ca Isachie cel înşelat să nu fie tămăduit degrab cu trupul şi cu sufletul, prin slujirea aceluia. Şi pentru aceea îndemna vrăjmaşul cu totul pe Iziaslav, ca să izgonească cu mânie pe Cuviosul Antonie din hotarele Kievului, precum la o vreme şi-a şi câştigat dorirea. Pentru că înştiinţându-se de aceea Sviatoslav, voievodul Cernigovului, că Iziaslav, fratele lui, se mânie foarte asupra Cuviosului Antonie, a trimis noaptea după sfântul şi l-a luat la Cernigov, unde el a iubit un loc aproape de cetate, în muntele Boldinei, şi acolo săpându-şi o peşteră, locuia într-însa; la care loc s-a zidit mai pe urmă şi mănăstire.

Dar nu mult a dănţuit urătorul binelui, căci nu după multă vreme voievodul Iziaslav bine socotind, şi nerăutatea sfântului în-ţelegând-o, a cunoscut lucrarea ispititorului, şi jale fiindu-i, a trimis în stăpânirea lui Sviatoslav, la hotarele Cernigovului, către Cuviosul Antonie, rugându-l ca să se întoarcă înapoi în stăpânirea lui în Kiev, la turma sa cea aleasă de Dumnezeu. Iar Cuviosul Antonie fiind blând şi smerit cu inima, s-a plecat la rugăminte, şi s-a întors la fraţii săi, care erau tulburaţi şi lepădaţi, ca oile ce n-au păstor. Pentru că nu voia Dumnezeu ca acest prea strălucit luminător, soarele cel cu raze luminoase al Rusiei, Cuviosul Părintele nostru Antonie, să lumineze întru altă cetate, afară de Kiev, cetatea scaunului cea mântuită de Dumnezeu, prin începătura vieţii monahiceşti celei cu bună rânduială. Ci de unde a răsărit lumina credinţei ortodoxe în tot pământul Rusiei, prin binecredinciosul domn Vladimir, de acolo a binevoit ca să strălucească şi raza aşezământului pustnicesc celui desăvârşit, prin Cuviosul Părintele nostru Antonie. Deci după atâtea ispite n-a slăbit Cuviosul Părintele nostru Antonie, ci trecând treptele cele de mai mari nevoinţe, se ostenea în peşteră până ce a biruit desăvârşit puterea diavolului cea netare. Căci a izgonit cu rugăciunea şi cu postul pe acest neam înşelător – după cuvântul Evangheliei -, şi cu celelalte îmbunătăţite osteneli: cu privegherea, cu starea în picioare, cu cea nenumărată plecare a genunchilor. Insă nu-şi lăsa niciodată peştera sa, deşi toată viaţa lui avea de-a pururea război întru acel loc întunecos cu stăpânitorul lumii întunericului acestui veac. Şi s-a întors cuviosul iarăşi la cele mai dinainte faceri de minuni ale sale, şi mai mari decât acelea a arătat. Pentru că a început a avea sârguinţă mare pentru Pecersca, biserica cea de piatră proorocită de el, pentru care a luat şi mărturie de la Şimon despre buna voire a lui Dumnezeu. De aceea, sfătuindu-se cu Cuviosul egumen Teodosie, se ruga cu dinadinsul Teslarului Celui Preaînalt, ca el singur cu mâinile sale cele fără de prihană să binevoiască, şi să ajute a se zidi casa Maicii Sale celei fără de prihană, a Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că, urmând lui David, zicea: De n-ar zidi Domnul casa, în deşert se vor osteni cei ce zidesc. Iar când se nevoia sfântul într-o rugăciune ca aceasta, o, minune! nedepărtându-se nicăieri din mănăstirea Pecersca – precum oarecând preaslăvitul Nicolae din Mira, făcătorul de minuni -, s-a arătat împreună cu cel de un obicei al său prieten, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, stând înaintea împărătesei Cerului, a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, de la care şi aur luând cu acela, l-a dat meşterilor zidari de piatră, ca să meargă în Rusia spre zidirea Bisericii Pecerscăi, după porunca Impărătesei Cerului. Deci au venit de la greci zidari de piatră şi au spus acea mare minune. Şi iată, Cuviosul Părintele nostru Antonie s-a pornit la alte minuni prea de mirare – potrivite cu proorocii cei de demult, Ghedeon şi Ilie -, pentru că, întrebând meşterii pentru locul la care ar zidi biserica cea poruncită lor de către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, s-a rugat Cuviosul Părintele nostru Antonie trei zile, ca Insuşi Dumnezeu cel în Treime să le arate cu semn din cer locul cel vrednic spre lăcaş Cereştii Impărătesc Şi atunci neajungând aceea, că voievodul Sviatoslav a venit prin îndemnare dumnezeiască la oamenii ce se adunaseră spre alegerea unui loc ca aceluia, şi a dăruit câmpul său pentru aceea; Insuşi Iisus, Impăratul slavei, s-a arătat Cuviosului Antonie, rugându-se el pentru aceasta în noaptea întâi, şi i-a zis: „Antonie, ai aflat dar înaintea mea”. Iar Cuviosul Antonie auzind aceasta, a cerut de la dânsul în noaptea aceea, ca peste tot pământul dimineaţa să fie rouă, iar la locul Bisericii, uscat. Apoi într-altă noapte a cerut peste tot pământul uscăciune, iar la locul bisericii rouă. Iar a treia zi, blagoslovind locul acela, şi cu brâul lui Hristos cel de aur dat de Şimon poruncind să se măsoare 30 de brâie în lungime şi 20 în lăţime, precum se poruncise de sus lui Şimon, a pogorât şi foc din cer cu rugăciunea sa, care nu numai prin arderea copacilor, ci şi prin săparea pământului, a gătit din destul locul acela, unde acum străluceşte sfânta biserică a Pecerscăi, cea făcătoare de minuni şi asemenea cu cerul, precum se scrie în povestirea cea pentru această sfântă biserică.

Cu o facere de minuni ca aceasta blagoslovind Cuviosul Părintele nostru Antonie gătirea locului şi începătura zidirii bisericeşti în sfântul lăcaş al Pecerscăi, a început a se găti singur pe sine pentru călătoria la Biserica cea nefăcută de mână, veşnică, care este în lăcaşurile cereşti, de care Sfântul Ioan a scris întru Apocalipsă, zicând: Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este Biserică a ei. Pentru că aşa a însemnat şi Impărăteasa Cerească în vremea arătării sale în Vlaherna, când s-a înfăţişat zidarilor de piatră şi le-a zis: „Acest Antonie doar vă va blagoslovi pe voi la lucru, căci el se va duce la veşnica odihnă, iar Teodosie se va duce după dânsul în anul al doilea”. Dar ce fel de gătire era de trebuinţă la cinstită înaintea Domnului moartea Cuviosului Părintelui nostru Antonie? Care având locuinţă îmbunătăţită în peşteră, ca într-un mormânt de-a pururea, putea să grăiască cu apostolul: In toate zilele mor. De aceea şi cu proorocul, prin nemincinoasă gură în toate zilele grăia: Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile tale. Deci Cuviosul fiind gata în inima sa şi netulburat pentru lucrurile sale, se îngrijea numai ca să nu lase tulburată turma sa cea aleasă de Dumnezeu, încât s-a împlinit întru cuviosul acest grai al apostolului: Ţinut sunt de amândouă, dorire având ca să mă dezleg, şi să fiu cu Hristos, cu mult mai bine. Iar a petrece în trup, mai de folos este pentru voi. Insă văzând că a sosit acum vremea dezlegării şi a lepădării trupului lui, îşi mângâia pe fiii săi, făgăduindu-se, că şi după ducerea sa nu va părăsi locul acela sfânt, la care s-a nevoit, ci totdeauna îl va apăra şi-l va cerceta, îngrijindu-se de dânsul, şi ajutând celor ce vieţuiesc într-însul, şi aleargă cu credinţă la dânsul. Iar mai ales a lăsat la sfântul său loc această făgăduinţă de bună nădejde, mai bună decât toată moştenirea: Că s-a făgăduit ca să mijlocească cu rugăciunile sale, ca precum singur ieşea din trup plin de pocăinţă şi încredinţat de miluire, aşijderea să se învrednicească şi cei ce sunt acolo, de vor avea dragoste spre dânsul, să iasă întru pocăinţă şi să fie miluiţi. Şi petrecând în cealaltă peşteră 16 ani, şi-a sfârşit într-însa viaţa sa cea vremelnică şi s-a dus la cea nesfârşită, în anul 1073 de la Hristos, în 10 zile ale lunii lui iulie, având de la naşterea sa 90 de ani, în domnia lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului, şi întru împărăţia lui Roman Diogen, împăratul grecilor. Iar cinstitele moaşte ale acestui cuvios întâi începător sunt puse de atunci întru aceeaşi peşteră întru care s-a şi sfârşit, sub mănăstirea cea mare. Şi precum singur cuviosul se depărta în viaţa sa de ochii omeneşti, rugându-se lui Dumnezeu în taină la singurătate, aşa a cerut şi pentru moaştele sale aceeaşi dăruire, ca să fie depărtate de ochii omeneşti. Pentru că se cădea dătătorului nostru de lege celui rus ca să se învrednicească dăruirii celei de asemenea cu cel israelitean. Israelitenii nu puteau oarecând să privească la faţa lui Moise încă viu fiind, din pricina strălucirii celei mari, când a adus legea lui Israel din muntele Sinaiului. Aşijderea nu puteau nici pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, încă vieţuind în peşteră, să-l vadă întru lumina lucrurilor celor bune, când a adus legea în pământul Rusiei, din muntele Atonului. Ascunse sunt de vedere moaştele preaslăvitului Moise, israeliteanul dătător de lege; ascunse sunt de vedere şi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dătătorul de lege al Rusiei, pe care a le vedea ne opreşte pe noi cu minune până acum Dumnezeu cel minunat întru sfinţii săi. Pentru că mulţi îndrăznind a săpa la locul acela, la care este pus cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Antonie, au fost pedepsiţi cu slobozire de foc şi au pătimit multe pe trupurile lor, până ce s-au căit de o îndrăzneală ca aceea. Insă măcar deşi prin vedere se osebesc de la noi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dar cu ajutorul sunt totdeauna aproape de noi şi de toţi cei ce-l cheamă pe el, căci fac neîmpuţinate minuni, ajutând tuturor celor ce aleargă cu credinţă la cinstitul mormânt al cuviosului. Iar mai ales întunericul drăcesc îl gonesc din oameni, ca o adevărată lumină, care luminează şi întru întunericul întunecatului mormânt, şi pe care întunericul drăcesc niciodată nu a cuprins-o, ci s-a obişnuit totdeauna a pieri de strălucirea ei.

Cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Antonie izbăvesc şi de feluri de neputinţe, care dau război nu numai asupra trupului, ci şi asupra sufletului însuşi, precum s-a înştiinţat Sfântul Ioan mult pătimitorul. Căci acela luptându-se cu patimile necurate trei ani şi mult pătimind, se chinuia de curvie; deci a mers la mormântul Cuviosului Antonie şi a petrecut la dânsul rugându-se ziua şi noaptea, şi iată a auzit glasul cuviosului: „Ioane, Ioane, se cade ţie ca aici să te închizi în peşteră, ca prin nevedere şi prin tăcere războiul să ţi se uşureze, şi Domnul îţi va ajuta ţie”. Iar Ioan a făcut aceea, şi cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuviosului Antonie s-a mântuit, căci nu l-au biruit patimile trupeşti cele necurate, deşi mai în toţi acei 30 de ani se întrarmau asupra lui împreună cu necuratele duhuri, precum se scrie în viaţa lui.

Precum s-a făgăduit, Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a părăsit locul său cel sfânt, de vreme ce grijindu-se de dânsul, s-a arătat după adormirea sa, ca şi înaintea adormirii, cu Cuviosul Teodosie, în Constantinopol, unde a făcut sfătuire cu zugravii greci pentru zugrăvirea cinstitelor icoane din biserica Pecerscăi, şi le-a dat şi aur destul, ca şi mai întâi zidarilor, cu acelaşi Cuvios Teodosie. Şi i-a trimis în cetatea Kievului, în mănăstirea sa Pecersca, la fericitul Nicon ce era atunci egumen, precum se scrie în spunerea cea pentru împodobirea sfintei biserici a Pecerscăi. Vrednic de credinţă este Cuviosul Părintele nostru Antonie şi întru făgăduinţa aceea cu bună nădejde, că s-a făgăduit ca celor ce-l iubesc pe el să le ajute după ducerea sa, ca cei ce locuiesc la locul acel sfânt să se sfârşească întru pocăinţă şi să se învrednicească de miluire. Cuvântul făgăduinţei lui s-a împlinit cu lucrul prin facere de minune la fericitul Erasm, monahul Pecerscăi, de vreme ce acela mâhnindu-se pentru aurul cel împărţit la împodobirea bisericii, când a căzut în boala cea cumplită, şi acum lângă sfârşit fiind, a zăcut şapte zile nesimţitor, neputând nicidecum să se sfârşească fără de pocăinţă şi să fie îngropat la locul acela sfânt. Şi iată a opta zi i s-a arătat Cuviosul Antonie cu Teodosie, şi i-a grăit: „Ne-am rugat lui Dumnezeu pentru tine, şi ţi-a dăruit ţie Domnul vreme de pocăinţă”. Iar Erasm îndată s-a făcut sănătos, şi aşa desăvârşit s-a pocăit, şi a fost miluit, că a treia zi sfârşindu-se, s-a învrednicit a fi numărat cu sfinţii, precum se scrie în viaţa lui. Deci să proslăvim şi noi pe Acelaşi iubitor de oameni atoatedă-ruitor, pentru dăruirea acestui făcător de minuni întâi începător al monahilor din pământul cel rusesc, a Cuviosului Antonie, ale cărui alte multe isprăvi, mai ales cele care au fost înaintea pristăvirii, de vreme ce a voit a se linişti în taină în singurătatea peşterii, niciunul din oameni nu poate să le scrie sau să le spună, fără numai singur ştiutorul de inimi, Cel ce ştie cele nearătate şi cele ascunse, a Cărui limbă este condeiul scriitorului ce scrie degrab. Acela a scris singur mai pe larg, în cărţile vieţii veşnice, viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Iar noi neaflând acum celelalte cărţi, risipite prin multe războaie, ci primind acestea câteva, se cuvine să ne rugăm cu dinadinsul acestui făcător de minuni întâi începător, ca şi noi, fiind părtaşi făgăduinţei lui celei cu bună nădejde, să ne învrednicim -mijlocind el pentru noi – să ne sfârşim viaţa noastră întru pocăinţă şi să fim miluiţi. Ca aşa şi noi împreună cu Cuviosul acesta întâi începător Antonie, ca fiii cu părintele, să aflăm numele noastre scrise în cărţile vieţii celei veşnice, cu Darul şi cu iubirea de oameni a Celui întru toţi întâi începător al mântuirii noastre, a Domnului Iisus Hristos, Căruia împreună cu Cel fără de început al lui Părinte, şi cu Duhul cel de o fiinţă, se cuvine cinstea, slava, lauda, şi stăpânirea, acum şi de-a pururea şi întru nesfârşiţii vecii vecilor. Amin. ADUCEREA CINSTITULUI VEŞMÂNT AL DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS DIN PERSIA LA MOSCOVA (10 iulie)

 In zilele binecredinciosului împărat şi marelui domn Mihail Teodorovici, singur stăpânitorul a toată Rusia, şi întru patriarhia prea sfinţitului Filaret, tatăl după trup şi după duh al Impăratului, împă-răţea în Persia Abbas şah. Acela având dragoste spre binecredinciosul împărat Mihail, adeseori trimitea la dânsul pe solii săi cu daruri, aşijderea şi împăratul Rusiei îi trimitea lui înapoi pe solii săi cu daruri. Iar în anul de la zidirea lumii 7133, iar de la Naşterea lui Hristos 1625, în luna lui martie, a venit din Persia de la Abbas Şah, împăratul cel zis mai sus, un sol slăvit cu numele Urusamvec, cu scrisoare şi cu multe daruri cinstite. Acela a mai adus osebit de la împăratul său, pentru preasfinţitul patriarh Filaret, o scrisoare şi un dar fără de preţ, anume veşmântul Domnului nostru Iisus Hristos, într-un sicriaş de aur, împodobit cu pietre scumpe.

Impăratul Persiei înştiinţa în scrisoare că, făcând izbândă cu oastea şi robind ţara ivirilor, s-a aflat între veşmintele mitropoliei, închis tare într-o cruce, acel veşmânt al lui Hristos, pe care, luându-l, l-a trimis în dar preasfinţiei sale, Patriarhului Filaret al Moscovei. In aceeaşi scrisoare, împăratul Persiei proslăvea numele cel mare al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicând: „Dacă cineva nu-L cinsteşte cu cuviinţă dumnezeiască pe Acela (Domnul nostru Iisus Hristos), ca pe un Dumnezeu, acela să fie ars cu foc fără de milă; iar cel care va aprinde focul asupra unui hulitor de Dumnezeu ca acesta, acela este vrednic de cinste şi de mărire”. Iar Preasfinţitul Patriarh Filaret, primind cu bucurie acel mare dar, care era mai mare decât toate celelalte daruri pământeşti de mult preţ, a chemat pe nişte greci bătrâni iscusiţi, care se întâmplaseră în acea vreme în cetatea Moscova, unii fiind din Ierusalim, iar alţii din alte părţi greceşti. Intre aceia era Nectarie, căruia i s-a dat în Rusia Arhiepiscopia Vologod şi a marelui Perecom; şi Ioanichie, care, înainte cu puţină vreme, venise în Moscova cu Preasfinţitul Teodor, Patriarhul Ierusalimului. Preasfinţitul patriarh Filaret a întrebat pe acei greci, dacă ştiu ceva despre veşmântul Domnului şi ce se aude de dânsul prin părţile greceşti. Atunci fiecare dintr-înşii a spus câte ceva puţin, cât li se întâmplase să audă. Arhiepiscopul Nectarie a spus: „Pe când eram arhidiacon la Preasfinţitul Patriarh al Constantinopolului, am fost trimis de dânsul în ţara ivirilor, pentru o trebuinţă oarecare. Acolo s-a întâmplat de m-am dus la biserica ce se numea Ileta şi am văzut într-însa la strana dreaptă şi lângă întâiul stâlp, lumânări multe aprinse. Deci am întrebat preoţii care erau acolo: «Ce este aceasta?» Iar ei mi-au răspuns: «Aici este pus veşmântul Domnului Hristos, pe care l-a adus de demult un ostaş al ţării noastre, care a fost în Ierusalim pe vremea răstignirii Domnului. Şi se fac aici multe minuni de către acest veşmânt al lui Hristos»”. Alţi greci spuneau preasfinţitului patriarh că, în Palestina şi în celelalte părţi greceşti, se aude povestindu-se de cei dreptcredincioşi, că veşmântul Domnului se află la ivireni. Pentru că, pe vremea răstignirii Domnului, a fost un ostaş oarecare din părţile Ivirului, care a câştigat la sorţi veşmântul Domnului, şi l-a dus în Iviria, în ţara sa. El l-a dat ca pe un mare dar surorii sale după trup care era fecioară, şi a spus tuturor cele ce s-au făcut pentru Hristos în Ierusalim. Iar fecioara aceea auzind cele povestite, a iubit acel veşmânt al Domnului, şi-l păzea la sine cu cinste. Apoi, după puţină vreme, a sosit sfârşitul vieţii ei şi, când murea, a poruncit ca în locul rânduielilor celor de îngropare, să-i îngroape trupul ei în veşmântul Domnului. Şi a fost aşa. Iar după câtăva vreme, deasupra mormântului fecioarei aceleia a crescut un copac mare şi foarte frumos. Iar în vremile marelui Constantin, împăratul grecilor şi al romanilor, când ţara Iviriei a primit Sfântul Botez, atunci din copacul acela a curs mir cu bun miros şi tămăduitor; şi se ungeau cu acel mir cei cuprinşi de toate felurile de neputinţe şi de boli, şi primeau tămăduiri. Iar dreptcre-dincioşii împăraţi ai ivirilor, văzând preaslăvitele minuni ce se făceau, au zidit deasupra copacului aceluia o biserică vestită şi au rânduit episcop mai mare la dânsa. Şi trecând mulţi ani, când cu slobozirea lui Dumnezeu perşii au robit întâi ţara Iviriei, atunci au pustiit şi biserica aceea, în care era copacul acela izvorâtor de mir. După aceea, chiar dacă ţara Iviriei s-a slobozit din jugul robiei perşilor, dar copacul acela n-a mai fost acolo, nici mir tămăduitor de la locul acela nu mai curgea, fără numai cu un stâlp era însemnat locul acela. Iar pentru veşmântul Domnului totdeauna se lăţea slava, cum că este în ţara Iviriei; şi mulţi socotesc, că după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a fost luat de oarecare credincioşi din mormântul acela, spre paza sfinţeniei, în vremea robiei. Iar cum s-a aflat după aceea în mitropolie, de aceasta nu se ştie nicidecum. Iar preasfinţitul Patriarh Filaret, auzind aceste înştiinţări pentru veşmântul Domnului, s-a sfătuit cu preasfinţiţii arhierei ai Rusiei – fiindcă era atunci vremea sfântului marelui post celui de 40 de zile – şi a poruncit ca să se facă post şi rugăciune prea cu deadinsul. Şi în Duminica închinării Crucii, făcând rugăciuni de toată noaptea, a poruncit ca pe acel mântuitor veşmânt al lui Hristos Dumnezeului nostru să-l pună pe cei neputincioşi, precum de demult binecredincioasa împărăteasă Elena a pus Crucea lui Hristos pe un mort, pentru încredinţare.

Şi precum acolo s-a cunoscut Crucea lui Hristos din puterea cu care mortul a înviat, aşa şi aici s-a făcut încredinţare pentru veşmântul Domnului, căci cei ce pătimeau de felurite neputinţe, pe care se punea veşmântul lui Hristos, aceia primind grabnică tămăduire, se făceau sănătoşi. De un dar ca acesta s-a umplut de mare bucurie binecredinciosul împărat şi preasfinţitul patriarh, şi au poruncit ca în biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, înspre partea apusului, în unghi drept, unde era chipul Mormântului purtător de viaţă al lui Hristos, să se tocmească un loc foarte cinstit şi împodobit. Şi acolo au pus veşmântul lui Hristos, care şi până acum este văzut de toţi, şi este cinstit cu vrednică datorie şi cu cucernicie; de la care şi până astăzi se dau tămăduiri bolnavilor care aleargă cu credinţă la el. Şi s-a aşezat prăznuirea punerii veşmântului Domnului în 10 zile ale lunii lui iulie, întru slava lui Hristos Dumnezeului nostru, Celui împreună cu Tatăl, şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC PANGRATIE, EPISCOPUL TAVROMENIEI (9 iulie)09iul_sf_pangratie

Părinţii acestui de trei ori fericit au fost din hotarele Antiohiei. Ei au trăit pe vremea în care Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât la neamul omenesc şi Iubitorul de oameni S-a făcut om pentru oameni. Şi auzind ei de minunile cele prealuminate care le făcea în Ierusalim Stăpânul Hristos, s-au dus acolo împreună cu fiul lor, Pangratie, şi auzind învăţătura preadulce a Mântuitorului, au crezut în El şi s-au botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi s-au întors la casa lor, lăudând pe Domnul. Şi au trăit multă vreme cu cinstire de Dumnezeu şi apoi s-au săvârşit, iar Pangratie a rămas în casa lor, sporind în înţelepciune şi pricepere, în cugetarea şi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Iar după Inălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului. Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu toţi ai casei lui. Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin. Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Iată, vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”. Acestea aşezându-le bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al lui Hristos”. Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia cerului. Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă. Iar Petru i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie: „Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi”. Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând, s-au botezat cu toţii. Deci luând cuvenita binecuvântare cu sărutare sfântă de la Petru, Marchian a intrat în corabia lui Romii, iar Pangratie, în a lui Licaonid. Şi după câteva zile, Pangratie a ajuns într-un loc al Siciliei care se numea Falcon, unde era de demult o grădină a unei femei cu numele Falconila, care a născut un fiu foarte frumos şi l-a numit Falcon. Şi plimbându-se copilul prin grădină, deodată a murit şi, îngropându-l acolo, i-au zidit o capişte mare şi frumoasă, iar deasupra mormântului său au pus un idol mare cioplit în piatră, pe care l-au numit zeul Falcon, şi i-au jertfit trei tineri şi 73 de viţei aleşi1. Şi, de atunci, rătăciţii făceau în toţi anii astfel de jertfă necuraţilor diavoli. Deci, după ce Sfinţitul Pangratie a ieşit din corabie şi a stat pe pământ, ţinând în mână o cruce ca un toiag, diavolii care locuiau în idol, clătinându-l pe el tare, au strigat plângând: „O, zeule Falcon, foc a venit să te topească pe tine, căci Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria, a trimis aici o sabie ca un fulger, care a luminat locul acesta, iar pe noi ne-a înfricoşat. O, Licaonide, cum l-ai adus aici şi n-a ars corabia ta!” Atunci Pangratie a făcut semnul crucii, jurând pe diavoli să înceteze glasurile şi sunetele, iar ei au tăcut. Deci Licaonid a zis către Pangratie: „Să nu te apropii de necuratul Falcon, că pe mulţi a omorât”. Dar el a răspuns: „Noi avem darul Sfântului Duh şi nu ne temem de diavoli. Dar vino după noi, ca să vezi slava lui Dumnezeu şi pierzarea lui Falcon”. Deci a luat crucea, Sfânta Evanghelie şi icoana Domnului Hristos şi, apropiindu-se de necurata capişte, a făcut mai întâi rugăciune spre răsărit, către adevăratul Dumnezeu, ca să-i dea lui înţelepciune şi putere, să întoarcă pe cei de acolo la adevărata credinţă şi să gonească pe diavoli. Apoi, după rugăciune, a strigat, zicând: „O, necuraţilor diavoli, vă jur pe voi cu Sfânta Treime, să ridicaţi pe nesimţitorul Falcon şi toată capiştea, aşa cum se află, şi să-i aruncaţi departe în mare, ca la 30 de stadii, şi acolo să vă afundaţi şi voi”.

Deci, deodată cu cuvântul sfântului, s-a făcut zgomot mare şi s-au arătat mulţime de diavoli în formă de corbi şi vulturi, care au răpit capiştea şi idolul şi i-au aruncat în mare. Iar Licaonid văzând aceasta s-a minunat. După aceasta a cerut voie sfântului să aducă dar, după cum avea obicei, ighemonului insulei, cu numele Bonifatie, asemenea şi lui Avrilian, mai marele cetăţii. Iar sfântul i-a zis: „Du-te cu pace şi vezi să nu te despartă cineva de dragostea lui Hristos”.

Deci plecând el, a dus ighemonului daruri scumpe. Iar ighe-monul l-a întrebat despre părţile Răsăritului, cum petrec dregătorii. Iar el i-a răspuns: „Toate eparhiile sunt în linişte, că pacea marelui şi adevăratului Dumnezeu i-a umbrit pe ei şi păzeşte pe cei ce cred întru Dânsul”. Atunci i-a povestit lui minunea cea mare pe care o săvârşise sfântul şi i-a propovăduit pe Hristos, spunându-i toate câte a văzut şi a auzit de la Pangratie. Şi pe când vorbeau ei, au venit acolo tânguindu-se toţi necuraţii slujitori de idoli şi au strigat fără de rânduială, zicând: „O, preaputernice ighemoane, mare necaz ni s-a întâmplat, căci doritul nostru zeu Falcon s-a prăpădit cu toată capiştea lui cea slăvită, încât nici locul jertfelnicului nu se mai cunoaşte”. Atunci Bonifatie ie-a zis lor: „Slujitori ai marilor zei ai Tavromeniei, mergeţi şi cercetaţi, dacă nu cumva a voit mai multă jertfă, şi pentru aceasta ne-a defăimat pe noi şi s-a dus în alt loc. Şi voi cerceta şi eu, ca să ştiu cum a fost pricina”. Acestea zicându-le, i-a liberat pe ei, iar pe Licaonid îl întreba să-i spună iarăşi despre Hristos, căci multă veselie primea sufletul său auzind mântuitoarea Evanghelie. Atunci Licaonid i-a povestit lui cu de-amănuntul câte a auzit despre Domnul Hristos, apoi despre Petru şi despre Pangratie pe larg, cum a poruncit el diavolilor de a afundat capiştea şi idolul în mare. Auzind acestea dregătorul, s-a bucurat şi i-a zis lui: „Rogu-te pe tine, prietenul meu, mergi şi te închină Sfântului Pangratie din partea mea şi roagă-l pe el să vină la mine, ca să văd şi eu pe un bărbat cinstit ca acesta”. Atunci el i-a răspuns: „Ascultă-mă, domnul meu. De iubeşti pe Hristos, porunceşte propovăduitorilor să dea de ştire în toată cetatea şi în părţile de primprejur, că vrei să faci alergare de cai şi să iei în scris pe toţi călăreţii, deci să se adune toţi. Şi atunci, cu prilejul acesta, vei face praznic, şi astfel va veni acolo şi marele Pangratie”. Cuvântul acesta a plăcut dregătorului şi îndată a trimis veste în toată eparhia lui. Deci s-au adunat ca la 200.000 de bărbaţi, şi i-a ospătat pe mai marii peste mii şi peste sute cu cină îndestulată. Apoi, a doua zi dimineaţa, au mers toţi la câmp, iar Licaonid s-a dus la Pangratie şi i-a spus lui despre multa evlavie a ighemonului şi cum a poftit să-l vadă şi să vorbească împreună. Iar Pangratie n-a mers, ca să nu se tulbure poporul, dar a zis lui Licaonid să aducă pe ighemon la el seara, după ce va sfârşi praznicul. Aşa a şi făcut. Deci când ighemonul a mers la Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu sfintele veşminte, şezând pe scaun şi având înaintea lui icoana Domnului Hristos şi Sfânta Cruce. Deci văzându-l pe el cu atâta slavă, a căzut înaintea sa şi i s-a închinat, pentru că a văzut lumina dumnezeiască, care îl înconjura pe el. Iar sfântul l-a ridicat şi l-a sărutat. Şi sculându-se cutremurat, a strigat zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Cred în Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat!” Atunci sfântul l-a binecuvântat cu semnul crucii şi i-a poruncit să şadă aproape de dânsul. El însă a zis: „Cum să mă apropii de tine, că văd văpaie împrejurul tău?” Deci cunoscând sfântul că era darul Duhului Sfânt pentru veşmintele lui cele preoţeşti cu care era îmbrăcat, a poruncit să iasă toţi puţin afară, şi apoi iarăşi să vină. Deci s-a dezbrăcat de sfintele veşminte, şi atunci Bonifatie n-a mai văzut focul, şi astfel a stat lângă dânsul şi a ascultat cuvintele lui cele mântuitoare. După aceea au cinat cu măsură din cele ce Dumnezeu le-a trimis, apoi sfântul le-a zis: „Fiii mei, ne-am ospătat trupeşte, acum să ne ospătăm şi duhovniceşte”. Deci, mergând în mijlocul casei, a luat sfintele veşminte şi cânta slujba Utreniei. Şi când a ajuns la cântarea „Sfinte Dumnezeule…”, o minune! Acoperământul casei s-a deschis şi a venit un fulger la noi, iar noi de frică am căzut cu feţele la pământ, însă sfântul ne-a ridicat, zicând: „Nu vă temeţi, că Iisus Hristos, a venit să lumineze inimile voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El”. Atunci a luat o Evanghelie evreiască, în care erau scrise patimile şi tainele Mântuitorului Iisus Hristos, adică Naşterea, Răstignirea, învierea şi celelalte, şi citind cuvintele Sfinţitului Matei, a învăţat îndeajuns pe dregător până la miezul nopţii. Atunci acela mulţumind sfântului, a mărturisit că din toată inima crede în Domnul Hristos.

Şi închinându-se sfântului şi luând iertare, s-a dus. Deci Licaonid a zis către sfânt: „Dregătorul a zis să mergem în cetate, ca să-i binecuvintezi palatul”. Iar el a răspuns: „Bine, fiule; dar necuraţii diavoli îşi plâng pierzarea lor şi vor să se lupte cu noi. Deci ia scrisoarea aceasta şi după ce o vei citi prin toate capiştile, las-o în capiştea necuratului Lison şi fugi”. In scrisoarea aceea zicea: „Pangratie, robul lui Iisus Hristos, către Lison, necuratul zeu al tavromeniţilor. Primind scrisoarea mea, să o citeşti şi celorlalţi necuraţi zei, şi să nu faceţi tulburare, ci să fiţi ca nişte surzi şi muţi”. Deci luând Licaonid scrisoarea, s-a dus şi a aruncat-o la idol. Iar în ceasul al treilea din noapte a venit un glas către sfântul, zicând: „Robul lui Dumnezeu, am făcut după cum ai rânduit, deci suie-te la cetatea ta”. Atunci sfântul şi-a luat oamenii şi a mers la ighemon, care i-a întâmpinat cu multă cinste şi i-a ţinut 40 de zile în palat. Iar slujitorii idolilor s-au adunat în divan, zicând: „O, ighemoane, s-a apropiat praznicul marelui zeu Lison, deci porunceşte poporului să-i facă jertfă de-ajuns, ca să nu se mânie şi să fugă şi el ca şi Falcon”. Iar el a zis: „Mergeţi de pregătiţi cum voiţi”. oDupă aceea a întrebat în taină pe Pangratie, ce să facă, iar el i-a răspuns: „Păzeşte-te de astăzi să nu mai jertfeşti zidirilor, ci să fii tare în credinţă, dacă doreşti să iei Sfântul Botez. Şi zideşte-mi o biserică unde să fac jertfa mea, fiindcă nădăjduiesc în Domnul nostru Iisus Hristos, că ne va izbăvi de nevăzuţii vrăjmaşi”. Bonifatie i-a zis: „Cinstite părinte, sunt gata să fac orice mi-ai porunci, numai arată-mi chipul şi locul, şi eu voi face cu bucurie”. Atunci au mers împreună la marginea cetăţii dinspre răsărit, şi i-a însemnat forma bisericii într-un loc bine potrivit. Iar biserica a fost gata în 30 de zile. Şi pe când Pangratie săvârşea Sfânta Liturghie, toţi câţi erau în biserică, au văzut un foc înfricoşat, care, ca un fulger, lumina toată biserica în chip prea minunat. Deci când sfântul a isprăvit Sfânta Liturghie, au căzut toţi zeii Tavromeniei, zdrobindu-se. Iar slujitorii idoleşti nu au fost atunci acolo, de aceea n-au ştiut pricina pierii zeilor. Deci sfântul a împărtăşit cu Sfintele Taine pe cei botezaţi, iar pe ighemon nu l-a împărtăşit. Atunci acesta a întrebat pe Licaonid în taină din ce pricină a făcut aşa sfântul, iar acela i-a spus că deoarece nu era creştin desăvârşit, nu era vrednic de sfinţita împărtăşire. Iar după Liturghie, dregătorul i-a luat pe toţi ca să-i ospăteze în palatul său. Iar sfântul, şezând la masă, a pus la dreapta sa pe Licaonid, iar la stânga pe ighemon, după cum a făcut şi în alte daţi. Şi binecuvântând pâinea întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a dat tuturor de au mâncat, iar după ce s-au ospătat, i-a liberat pe toţi. Iar necuraţii slujitori, mergând în capişti să tămâieze pe idoli şi negăsindu-i, au plâns pentru pieirea zeilor lor. Deci în toată cetatea s-a făcut tulburare mare, iar cei mai mulţi s-au adunat în palatul ighe-monului, strigând unele ca acestea: „Ce faci, Bonifatie, nevrednicule de ighemonie? De ce nu vii să vezi ce au pătimit zeii tăi, cumplitule? Oare nu sunt ei care te-au îmbogăţit şi te-au cinstit atât de mult pe tine? Atunci pentru ce nu-i cinsteşti şi nu te mâhneşti împreună cu noi, ci tu te bucuri şi prăznuieşti întru necazul nostru, mândrule?” Auzind ighemonul ocările poporului, s-a înfricoşat. Deci, suindu-se în locul cel mai înalt al divanului, împreună cu 60 de soldaţi îmbrăcaţi în aur, a zis acestea către popor cu vorbă smerită şi blândă: „Preaînţelepţi bărbaţi tavromeniţi, nu ocărâţi ighemonia cu nedreptate şi nu vă mâniaţi fără de socoteală asupra mea, care nu v-am greşit cât de puţin, ci faceţi ceea ce v-am zis şi altădată, când a pierit Falcon, adică căutaţi pe cei mai înţelepţi la sfat şi cărturari, ca să cerceteze în cărţile voastre, până ce vor afla pricina pentru care au fugit zeii noştri. Care pricină va fi una din acestea două: sau că le facem puţină jertfă şi ne-au urât; sau că a venit un alt Dumnezeu mai tare şi mai puternic decât ei, Căruia neputând să I se împotrivească, au căzut de frică. Şi după ce vom afla adevărul, vom face ce este mai de folos, adică, dacă au fugit pentru puţinele jertfe ce li se aduc, să le înmulţim cât voiesc, iar dacă este un alt Dumnezeu mai tare, să credem în Acela, şi să nu mai avem trebuinţă de ei. Deci duceţi-vă în capişte voi cei mai cucernici şi cu rugăciune întrebaţi pe zei, să vă arate pricina”.

Acest sfat al dregătorului l-au lăudat toţi. Deci au ales pe unii ce ştiau vrăji şi farmece şi au pus 32 la fiecare jertfelnic. Şi strigând şi întrebând mult timp, le-a răspuns un drac, pe care îl numeau Lison, zicând: „Ce aţi venit la mine şi mă lăudaţi în zadar? Ce am făcut până acum, am făcut! Dar de azi nu vă mai nălucim, pentru că dumnezeirea cea în trei ipostasuri a cercetat zidirea Sa şi Dumnezeu a trimis Cuvântul Său şi a tămăduit pe toţi”. Iar ei au răspuns: „Ce zici, Lisone, preacuratule? Care zeu este mai puternic decât tine?” Iar diavolul a răspuns iarăşi: „Acela Care a făcut cerul, pământul, marea şi toată lumea şi a zidit pe om. El a trimis acum asupra noastră sabie de foc, cu care a pierdut pe Falcon, pe Die şi pe ceilalţi zei şi pe mine m-a făcut nelucrător de azi înainte, căci Licaonid l-a adus aici pe ucenicul lui Hristos”. Auzind rătăciţii acestea, se tânguiau că şi-au pierdut nădejdea şi se rugau iarăşi neputinciosului lor zeu, ca să le dea ajutor. Deci, aruncând vrăji, au scris numele celor de neam bun ai cetăţii, ca pe care va cădea vraja, să-l jertfească ca să îmbuneze pe diavol. Şi numele pe care l-au scos întâi, a fost al ighemonului. Atunci poporul s-a bucurat şi înjunghiind tauri şi ţapi, a umplut pahare de sânge, şi luând ramuri de mirt şi de dafin, au alergat toţi la palat, strigând: „O, preabunule ighemoane, marele zeu Lison te-a cerut spre jertfă, şi toţi te fericesc, că şi în lumea aceasta ai fost toată viaţa ta cinstit şi slăvit, iar acum cu jertfa aceasta te faci nemuritor după moarte, ca un Lison şi Zeus”. Zicând acestea, au alergat să pregătească cele potrivite jertfei. Iar Bonifatie s-a dus degrabă la biserică, şi căzând la picioarele sfântului, i-a povestit primejdia cu lacrimi preaamare, că voiesc să-l aducă spre jertfă diavolului. Iar Pangratie i-a zis: „Fiule, du-te şi să nu te temi de nimic, că mâine voi veni la jertfă împreună cu tine şi atunci toţi veţi vedea puterea lui Hristos”. Şi la al nouălea ceas din noapte, sfântul s-a sculat să-şi facă pravila sa după rânduială. Iar păgânii erau în capiştea cea mare a lui Lison şi îşi ridicaseră iarăşi pe zei la locurile lor, ca să zică că s-au ridicat singuri. Dar când sfântul a început trâmbiţa cea duhovnicească, făcându-şi pravila sa în biserică, au căzut iar la pământ toţi idolii cei ridicaţi şi s-au sfărâmat. Atunci poporul fugind de acolo, alerga minunându-se. Iar când au trecut pe lângă biserică şi au auzit pe sfântul cântând, au rămas uimiţi de acea cântare duioasă, pe care n-o auziseră niciodată. Căci glasul sfântului era foarte dulce şi melodios, iar biserica nu se vedea, fiindcă era întuneric împrejurul ei. Şi după ce sfântul şi-a săvârşit pravila, a ieşit şi a stat la uşă; şi gonind întunericul cu semnul Sfintei Cruci, s-au deschis ochii păgânilor. Deci văzând ei biserica şi sfântul arătându-li-se ca un înger cu adevărat al lui Dumnezeu, s-au înfricoşat şi l-au întrebat, zicând: „Te jurăm pe puterea marilor zei, să ne spui dacă eşti Dumnezeu sau om?” Sfântul le-a răspuns: „Eu nici nu sunt Dumnezeu, nici nu slujesc ca voi necuraţilor diavoli, ci sunt zidirea lui Dumnezeu precum sunteţi şi voi, şi sunt trimis de adevăratul Dumnezeu ca să vă propovăduiesc cuvântul vieţii şi al adevărului şi, de mă veţi asculta, veţi afla viaţa cea veşnică, pentru că vă voi vesti despre marele şi neurmatul Dumnezeu, Care a făcut lumea, a zidit firea omenească şi a rezidit-o, şi dăruieşte îndulcirea veşnică celor ce-L iubesc. Iar aceia pe care voi îi numiţi zei, sunt diavoli şi cei ce cred într-înşii se duc împreună cu ei în munca cea veşnică”. Auzind acestea oamenii, s-au umilit, zicând: „Noi vedem la tine darul cu adevărat dumnezeiesc şi credem că vrednicia ta este mai puternică decât a zeilor, dar să nu-i pedepseşti, fiindcă ne-au ajutat în războaie de multe ori”. Sfântul le-a zis: „Duceţi-vă şi pregătiţi pe ighemon spre jertfa lui Lison, după cum aţi cugetat, şi acolo vă voi arăta puterea Dumnezeului meu”. Deci plecând ei de la sfântul, ziceau unul către altul: „Omul acesta se pare că grăieşte adevărul, căci de nu era Dumnezeul lui mai puternic, n-ar fi prăpădit pe zeii noştri”. Atunci Xantip, fiind mai mare peste filozofi, a zis către ceilalţi: „Ascultaţi, bărbaţi preaînţelepţi: Voi m-aţi ales şi m-aţi rânduit la meşteşugul doctoricesc de care m-am îngrijit după putere. Acum câteva zile a venit la mine un om cu chip minunat şi vrednic, şi mi-a dat o carte, zicând: «Xantipe, ia această carte doctoricească de la puterea cea de sus». Zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar eu, citind cartea, am aflat că este scrisă de patru oameni, care cu un glas povesteau despre Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Deci socotesc că şi acest om a venit să-L propovăduiască pe Dânsul, căci cum am ajuns cu cartea în casa mea, toată s-a luminat de o lumină cerească şi câţi neputincioşi zăceau acolo, munciţi de felurite boli, toţi s-au tămăduit în acel ceas”.

Deci auzind poporul acestea de la Xantip, a voit să se întoarcă la sfânt, dar diavolul nu i-a lăsat pe nici unul, ci i-a silit nevăzut să se ducă la palat. Şi luând pe ighemonul Bonifatie, l-au dus la Lison, şi dezbrăcându-l, l-au legat cu mâinile înapoi, mulţumind pe necuratul diavol. Iar Bonifatie căuta într-o parte şi în alta să vadă pe Pangratie, şi zicea cu plângere amară: „O, păcatele mele, la ce fel de moarte amară sunt dat eu, ticălosul! Unde eşti, părinte Pangratie? Ai zis că vei veni la jertfa să pierzi pe nesimţitorul Lison şi acum nu te arăţi, ci mă laşi pe mine singur? Domnul Iisus Hristoase să mă miluiască ca un milostiv!” Iar Lison acesta, fraţilor, avea un şarpe foarte mare şi prea înfricoşat, care bea sângele jertfelor. Şi îmbrăcându-se marele Pangratie cu sfinţitele veşminte, s-a făcut tot ca o văpaie de foc şi, ajungând cu cinstita Cruce la locul unde era legat Bonifatie, îndată s-au dezlegat legăturile singure, iar cei ce erau împrejur, toţi au căzut la pământ, nesuferind strălucirea sfinţitelor veşminte. Apoi el i-a binecuvântat şi s-au sculat. Deci, apropiindu-se de pângăritul Lison, a zis acestea: „Diavole necurat, te jur în numele Preasfintei Treimi – al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh – să fugi din locul acesta şi să te afunzi în mare împreună cu Falcon!” Şi îndată a făcut diavolul un zgomot mare, încât toţi s-au cutremurat; apoi s-a dezrădăcinat idolul acela înfricoşat şi neclintit, împreună cu diavolul care era sălăşluit într-însul, şi a căzut în mare, iar haina lui Lison, adică acel şarpe mare, a rămas în groapă. Atunci sfântul l-a legat pe el de grumaji şi l-a tras afară. Iar şarpele a făcut mai întâi o şuierătură groaznică, apoi s-a despicat de sus până jos. Şi văzând poporul nişte minuni prea-slăvite ca acestea, a strigat: „Mare este Dumnezeul lui Pangratie!” Apoi îndată au sfărâmat paharele, taurii şi ţapii care îi înjunghiaseră şi i-au aruncat să-i mănânce câinii şi, în scurt, toată jertfa au prăpădit-o. Iar sfântul a poruncit să lege pe şarpe cu funii şi să-l târască până la mare. Deci, pe când tinerii îl trăgeau pe pietre, i se dărăpăna carnea şi i se vedeau oasele. Şi cu multă osteneală au scos unul din acelea cu securile, ca să-l păzească spre pomenirea minunii; şi punându-l în cântar, a tras 60 de litre. Iar fericitul Pangratie a dat tuturor arvuna Sfântului Botez, pecetluindu-i cu cinstita Cruce. Iar ei au intrat în capiştile idolilor, şi aruncând la pământ pe idolii cei mici, i-au sfărâmat pe toţi, scuipân-du-i şi călcându-i în picioare. Apoi sfântul s-a suit într-un loc înalt, ca să-l audă toţi şi a propovăduit pe Hristos. Şi au crezut toţi câţi erau acolo, ca la 100.000 şi mai mulţi. După aceea, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a binecuvântat, zicându-le: „Acum duceţi-vă la casele voastre şi vă curăţiţi, postind trei zile, şi rugaţi-vă Domnului, să vă învrednicească să primiţi Sfântul Botez”. Şi după trei zile mulţimea a venit, aducând fiecare lumânări şi îmbrăcăminte pentru dumnezeiescul Botez. Astfel Sfântul Pangratie a botezat în acea zi 24.000, şi s-a făcut în toată cetatea bucurie mare şi veselie. Veneau încă şi cei ce locuiau aproape de muntele Etna şi se botezau, auzind de facerile de minuni ale sfântului, căci el tămăduia şchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciţi şi alţi neputincioşi. Iar Xantip filosoful a adus sfântului Sfânta Evanghelie şi i-a spus pricina, precum s-a zis mai sus. Iar Sfântul a citit-o poporului şi toţi au primit-o cu bucurie şi cu mare evlavie. După două ceasuri, a venit la sfântul o femeie leproasă, care era preoteasă a idolilor, şi i-a zis cu vicleşug că dacă Hristos îi va da tămăduire, se va boteza. Iar sfântul, cu toate că ştia bine gândul ei cel viclean, totuşi a tămăduit-o cu un cuvânt; căci, făcând pe dânsa semnul cinstitei Cruci, a căzut lepra de pe dânsa. Iar ea, în loc să dea mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului, grăia cuvinte grele către el. Pentru aceasta, Sfântul a zis către dânsa: „O, femeie, fiindcă ai îndrăznit să ispiteşti pe Dumnezeu, Care ţi-a dat sănătate, să ştii că El poate să întoarcă iarăşi lepra asupra ta”. Zicând acestea, a luat de pe pământ cojile leprei ce căzuseră de pe trupul ei, şi i le-a aruncat cu tină în faţa ei, zicând: „Fiindcă nu mărturiseşti darul tămăduirii, Dumnezeu este binecuvântat să-ţi dea pedeapsa îndoită”. Zicând aceasta, îndată s-a aprins ca o văpaie în tot trupul ei, din creştet până în picioare. Şi a făcut băşici care s-au spart şi curgea de pe dânsa apă fierbinte, dându-i atâta durere, încât ticăloasa chinuindu-se, striga şi zicea: „Miluieşte-mă, robul adevăratului Dumnezeu, că nu mai nădăjduiesc în necuraţii zei, ci numai în tine; deci, roagă pe Domnul Iisus Hristos, să-mi dea tămăduire!”

Deci milostivindu-se sfântul, a făcut rugăciune pentru dânsa, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci şi astfel s-a tămăduit, fiindcă a crezut din tot sufletul. Apoi, învăţând-o dreapta credinţă, într-a opta zi a botezat-o şi a făcut-o diaconiţă, punându-i numele Benedicta. Iar ea şi-a sfărâmat toţi idolii, apoi a dus pe sfântul într-o grădină a ei şi i-a arătat o mulţime de aur, pe care sfântul i-a zis să-l împartă la săraci. Iar ea spunea că în ţara aceea nu se găsesc săraci. Dar sfântul i-a zis: „Dacă vrei să te mântuieşti, urăşte aurul, că iubirea de avuţii este rădăcina tuturor relelor. Deci fugi de dânsa, căci vei câştiga bogăţie în cer”. De atunci ea şi-a lăsat toată bogăţia şi slujea în biserica Domnului cu sârguinţă. Sfântul a mai tămăduit şi pe altă femeie, care avea la grumaji o patimă nevindecată, asemenea şi pe mulţi bărbaţi care aveau multe feluri de boli. Şi a botezat în ziua aceea 8000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii, apoi a slujit Sfânta Liturghie ca să-i împărtăşească. Atunci a sosit şi ighemonul Bonifatie, cu mulţime de popor, iar când sfântul a înălţat Sfintele Taine, biserica s-a deschis deasupra şi a venit un foc ceresc, care l-a înconjurat. Iar cei ce vedeau aceea, s-au înfricoşat şi nimeni nu îndrăznea să se apropie să se împărtăşească, pentru că vedeau faţa lui ca o făclie de foc. Iar sfântul le-a zis: „Fiii mei, apropiaţi-vă şi nu vă temeţi, căci focul acesta nu arde, ci luminează pe cei ce se împărtăşesc”. Atunci a împărtăşit pe toţi credincioşii care erau botezaţi, iar pe cei necredincioşi i-a făcut catehumeni, adică i-a pregătit pentru Sfântul Botez şi a treia zi a botezat 5000. După aceasta, Bonifatie a spus sfântului că va face război cu potrivnicii eparhiei lui, deci să-l binecuvinteze, ca să biruiască pe vrăjmaşi, şi să-l sfătuiască în ce câmp să facă războiul. Iar sfântul i-a poruncit să adune acolo în Tavromenia ostaşii din toată eparhia sa, adică ai săi, ca să se roage pentru dânşii. Deci a trimis vestitori în toată eparhia sa şi în 20 de zile s-au adunat toţi, care erau 540.000. Şi să nu fie cineva neîncrezător de mulţimea poporului, căci cetatea aceasta a Tavrului şi a Meniei era mai bogată şi mai cinstită decât toate cetăţile Siciliei şi Calabriei. Deci după ce s-a adunat la câmp tot poporul, avea dorinţă să vadă pe sfânt. Iar el şi-a luat sfintele veşminte, a ieşit în câmp cu dregătorul şi s-a suit într-un loc înalt ca să-l vadă toţi. Deci ostaşii, văzând faţa lui luminând ca un fulger, credeau că este Dumnezeu şi se întrebau unii pe alţii: „De unde a venit un astfel de Dumnezeu minunat?” Iar credincioşii ziceau: „Oamenii nu sunt dumnezei, ci robi ai adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu”. Atunci cei mai mulţi au crezut în Hristos, cerând Sfântul Botez. Iar sfântul s-a pregătit să slujească Sfânta Liturghie acolo, înaintea mulţimii, ca să-i întărească mai bine. Deci credincioşii au venit să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, iar cei nebotezaţi, având dorinţă să vadă taina aceasta a Sfintei Liturghii, s-au apropiat de înainte-stătătorii lor şi aruncând armele la pământ, priveau cu mare cucernicie. Atunci s-a făcut o minune ca aceea, care s-a făcut mai înainte cu Moise, când a dat în Sinai legea poporului, căci un nor s-a pogorât şi a acoperit pe marele Pangratie, şi poporul, văzând aceasta, a căzut la pământ minunându-se, iar când a înălţat Sfânta Pâine, norul s-a suit la cer. Şi mulţi păgâni crezând că Sfântul era Dumnezeu, îi ziceau: „Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne învredniceşte şi pe noi de darul Tău”. Iar sfântul s-a suit pe piatră, ca mai înainte, şi le-a povestit pe scurt taina dumnezeirii. Pentru aceea toţi au crezut din tot sufletul, cerând Sfântul Botez, mai înainte de a se duce la război. Deci, făcându-i catehumeni, le-a poruncit să postească trei zile, apoi i-a botezat pe toţi. Atunci s-a făcut în toată tabăra mare praznic şi le-a hirotonisit preot în locul său pe un ucenic pe care-l avea, cu numele Evagrie, cel care a scris viaţa aceasta cu iubire de adevăr şi încredinţare. Pe acela l-a trimis să-i mărturisească şi să-i împărtăşească în război. Şi a pus pe un argintar de a făcut la steaguri, la cel dintâi, chipul Domnului Hristos, iar la celelalte, Sfânta Cruce, ca să le poarte în război înaintea tuturor. Deci când a voit să meargă mi-a poruncit să slujesc Sfânta Liturghie – zice Evagrie cel mai sus numit -, ca să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Deci, săvârşind eu cu frică dumnezeiasca Liturghie, s-a împărtăşit Sfântul Pangratie şi înainte-stătătorii cetăţii, apoi am mers în cortul dregătorului şi am ospătat. După aceea sfântul ne-a binecuvântat pe toţi, şi făcând semnul Sfintei Cruci pe fruntea mea, m-a sărutat şi m-a liberat. Şi mergând la mare, a pecetluit-o cu crucea de trei ori şi aşa am plecat, iar sfântul s-a întors la biserica sa.

Şi erau acolo în cetate două fecioare frumoase, surori după trup, dar orfane, pentru că le muriseră părinţii. Acestea, după ce s-au botezat, au venit la sfânt, zicând: „Părinte cuvioase, la sfinţia ta alergăm, rânduieşte-ne împreună cu preoteasa Hrisina, şi dă-ne dregătoria diaconească, pentru că noi am pus în mintea noastră să nu ne mărităm niciodată. Deşi ne-au cerut cei mai de frunte dregători ai cetăţii, noi dorim să ne păzim fecioria noastră neîntinată”. Sfântul le-a zis lor: „Fiicele mele, cu adevărat aţi ales partea cea bună, ca Maria”. Deci, chemând pe diaconiţa Benedicta, i-a zis: „Iată, Domnul ţi-a trimis însoţitoare”. Apoi, hirotesind pe cea mai mare diaconiţa, a lăsat pe cea mai tânără nehirotesită. Şi zidindu-şi chilii aproape de biserică, au rămas acolo şi ascultau toate slujbele. Iar mai marele cetăţii, pe care ighemonul Bonifatie îl pusese epitrop, era om cu rea socoteală, căci necuratul avea dragoste către idoli. Şi nu-i ajungea a avea ţiitoare numai din fiicele păgânilor, dar nesăţiosul a poftit şi pe una din fecioarele mai sus zise, pe cea mai tânără, ca pe una ce era mai frumoasă. Deci a trimis de a luat pe sora ei mai mare, diaconiţa, şi i-a spus că are o dorinţă nepovestită să ia de femeie pe sora ei, făgăduindu-i multe daruri. Iar ea i-a zis că sunt făgăduite lui Dumnezeu şi nu se mărită. Şi văzând necinstitul, că nu face nimic cu binele, a înfricoşat-o, că Elid o va lua cu sila, căci astfel se numea prea răul şi înverşunatul. Iar diaconiţa, ducându-se la mănăstire, a spus aceasta plângând Benedictei şi surorii sale. După aceea s-au dus şi i-au spus sfântului, care le-a sfătuit, zicându-le: „Fiicele lui Hristos, nimic să nu vă despartă de dragostea Lui, nici necazul, nici strâmtorarea şi nici chiar moartea. Chiar în temniţă de vă vor băga, sârguiţi-vă să păziţi nestinsă făclia fecioriei voastre”. Auzind de la sfânt acestea şi altele încă, s-au întărit mai bine, şi ducându-se la chiliile lor, se rugau. Iar Elid cel fără de lege s-a silit să facă ceea ce a voit, dar n-a putut. După aceea, s-a sfătuit cu mondanii vrăjitori, cum ar putea să o aducă pe copilă la voia sa. Deci i-a dat unul dintre ei o carte de vrăjitorie şi după ce a citit-o a chemat diavoli, care s-au adunat nenumăraţi, negri ca arapii, ţinând în mâini curse şi săgeţi. Şi i-a trimis pe ei la sfintele fecioare, ca să-şi facă meşteşugul, dar darul lui Dumnezeu n-a lăsat cât de puţin să se apropie de ele necuraţii diavoli. Deci, întorcându-se ei la Elid, mincinoşii au mărturisit adevărul, zicând: „Am văzut la acele femei un mare ajutor şi, nesuferind vederea lui, am fugit fără a face ceva. Deci fă ce voieşti, că noi fugim de locul acela, precum Falcon, Lison şi Zeus, fiind goniţi de dumnezeiasca putere”. Iar înverşunatul Elid făcând ospăţ şi sfătuindu-se cu prietenii, a trimis ostaşi de au adus la divan amândouă fecioarele legate. Şi s-a sârguit prin multe măguliri şi momiri să aducă pe copilă la voia sa, dar n-a putut. Pentru aceea le-a închis pe ele în temniţă, poruncindu-i în taină fecioarei celei mari, ca să sfătuiască pe cea tânără să i se supună lui, că îi va da ei mari daruri. Insă aceea i-a spus ei toate cele plăcute lui Dumnezeu, zicându-i: „Să ne nevoim, soră, ca să vedem pe Impăratul Hristos şi să moştenim nemurire veşnică. Vezi cum trece viaţa aceasta, ca o umbră şi ca un vis. Adu-ţi aminte câţi ne-au cerut să ne mărităm, pe când ne închinam idolilor şi n-am primit; şi acum când ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Iisus Hristos, să ne întinăm sufletele şi trupurile? Să nu fie! Iată, îţi spun cele ce vor să fie, ca să te găteşti spre vremelnica moarte şi să împărăteşti în veci cu Mirele Hristos. Pe mine mă vor omorî mâine, iar pe tine te vor ţine încă puţină vreme, ca să încerce gândul tău. Deci păzeşte-te să nu te amăgeşti de făgăduinţele lor cele deşarte şi de cuvintele lor cele viclene. Rabdă până la sfârşit, ca să iei cununa cea nestricăcioasă”. Auzind copila acestea de la diaconiţă, a suspinat zicând: „Cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că nici momelile, nici înfricoşările şi nici muncile lui nu mă vor despărţi de iubitul meu Mire”. A doua zi, le-au adus pe ele la Elid şi diaconiţa i-a spus aceluia că n-a putut să o aducă pe cea tânără la voia lui. Iar el mâniindu-se, a poruncit să o bată fără milă înaintea copilei. Şi după ce a bătut-o mult timp, încât s-a umplut pământul de sânge, i-a tăiat fericitul ei cap într-o peşteră . pustie, iar pe cea mai tânără a închis-o într-o casă şi ei au stat la masă. Atunci marele Pangratie a adunat pe cei credincioşi şi, luând din peşteră sfintele moaşte ale diaconiţei, le-a îngropat cu evlavie şi cu cinste, după cum se cade. Iar când elinii s-au sculat de la îmbuibarea pântecelui, au scos afară în mijlocul lor pe copilă şi Elid i-a zis: „Jertfeşte marelui zeu Scamandru şi mă ia pe mine de bărbat, ca să te cinsteşti, să ai toată bogăţia şi toată îndulcirea, iar de nu, îţi voi tăia capul”. Dar ea i-a zis lui: „Eu mă închin Domnului Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul meu, cu care m-am logodit, şi nici lui Scamandru nu-i voi jertfi şi nici pe tine, pângăritule, nu te voi lua de bărbat”.

Auzind acestea urătorul de Dumnezeu de la iubitoarea de Hristos, a poruncit să o bată ca şi pe cealaltă, apoi să-i taie capul în peştera mai sus zisă. După ce s-a făcut aceasta, sfântul s-a dus cu toţi credincioşii, cu făclii aprinse şi cu tămâieri, şi au luat sfintele moaşte de le-au îngropat aproape de ale diaconiţei. Şi auzind poporul de relele lucruri ale lui Elid, s-a pornit a-l arde cu toţi idolii lui, dar sfântul nu i-a lăsat, ca să nu se facă ucideri şi tulburare, până nu va veni Bonifatie ca să-l pedepsească după cum va voi. Astfel s-au liniştit şi au zidit o biserică în numele sfintelor fecioare şi muceniţe ale lui Hristos. După aceea, iudeii şi mondanii s-au sfătuit împotriva Sfântului Pangratie ca să-l omoare. Iar el cunoscând acel gând rău şi viclean, a adunat poporul şi le-a arătat cele cugetate de ei. Şi pe când le spunea pricina, au sosit două străji de iudei şi de mondani, care apropiin-du-se au zis creştinilor: „O, oameni, pentru ce lăsaţi cinstea cea dintâi şi credinţa voastră şi v-aţi lipit de acest înşelător şi vrăjitor?” Deci sfântul a tăcut, iar poporul a răspuns: „Voi vă amăgiţi şi vă închinaţi la idoli surzi şi muţi, iar noi am aflat adevărul, crezând în Stăpânul Hristos”. După aceea, a zis şi sfântul către ei: „Dacă voiţi să lăsaţi rătăcirea cinstirilor voastre deşarte şi să vă apropiaţi de adevăratul Dumnezeu, vă vom spune cuvânt de mântuire, iar dacă aţi venit cu vicleşug, arătaţi-ne viclenia voastră”. Ei au răspuns: „Noi nu vom crede cuvintelor tale, nici nu vom lăsa obiceiul nostru cel vechi”. Sfântul iar a zis: „Fraţilor, vă rog să fugiţi de vicleşugul idolilor şi să cunoaşteţi pe Ziditorul zidirii. Şi mai ales voi, evreii, poporul lui Israel, pe care v-a scos Dumnezeu din Egipt, cărora vi s-a dat Legea şi, cunoscând-o şi citind-o, aţi lăsat pe Dumnezeu, Care v-a născut pe voi şi v-a hrănit, şi v-aţi amestecat cu celelalte neamuri de la care aţi învăţat obiceiurile lor”. Acestea şi altele încă zicând cuviosul, creştinii au voit să-i închidă în temniţă pe păgâni, până va veni ighemonul ca să-i pedepsească, pentru uciderea pe care au făcut-o. Iar ei au fugit îngroziţi şi în ziua următoare şi-au luat toate averile, femeile şi copiii, şi au pornit cu luntrile, ca să se ducă în Siracusa. Iar sfântul le-a vestit prin Xantip să se întoarcă înapoi şi să nu se teamă de nici un rău din partea creştinilor, însă ei nu s-au întors decât numai un mondan vrăjitor – acela care a dat cartea cea vrăjitorească lui Elid pentru copilă, după cum am zis. Acela s-a mărturisit la sfânt şi s-a făcut bun creştin. El a scris şi pătimirile sfintelor, după ce s-a botezat. Iar ceilalţi elini au intrat în luntrii şi au pornit cu vânt bun. Dar sfântul s-a suit într-un loc înalt şi s-a rugat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase Atotputernice, de este cu voia Ta, să se facă furtună şi să se afunde în mare pângăriţii aceia”. Deci cuvântul lui s-a împlinit întocmai, căci toţi s-au înecat, pentru că îndată s-a făcut vânt mare şi s-au afundat caicele lor. Iar sfântul învăţând puţine zile pe popor, le-a zis: „Bonifatie a biruit pe vrăjmaşii lui şi va veni după două zile cu multă bogăţie, veselindu-se cu tot poporul lui; deci să spuneţi lui Elid, să pregătească luminăţiile cetăţii”. Iar credincioşii se minunau că ştia cele ce se întâmplau departe, ca şi cum ar fi de faţă, şi le spunea mai înainte. Deci a doua zi s-au arătat corăbiile, după proorocia lui, şi alergând tot poporul la mare, a salutat pe ighemon, căruia i s-a închinat şi Elid. Apoi, în cealaltă dimineaţă, au venit toţi cei mai mari peste mii împreună cu Bonifatie şi, închinându-se sfântului, i-au mulţumit pentru biruinţa care au dobândit printr-însul. Iar sfântul i-a binecuvântat pe toţi şi mai ales pe dregătorul, către care a povestit uciderile pe care le-a săvârşit necuratul Elid. Şi a poruncit ighemonul să-l lege cu lanţ şi să-l păzească bine, până ce va împărţi la oaste bogăţia pe care a adus-o, ca să rămână fără de grijă şi atunci să cerceteze faptele lui. El a adus încă şi pe mulţi robi avari de la război, care, văzând pe marele Pangratie slujind Sfânta Liturghie în ziua aceea, au crezut în Hristos, căci au văzut amândouă minunile, care le-am scris şi mai sus, adică focul care ieşea din gura lui şi norul care-l acoperea pe el. Deci şi ei au cerut Sfântul Botez, prin tălmaci. Iar Sfântul Pangratie, văzând dorinţa lor, i-a botezat. Şi după ce dregătorul a împărţit la ostaşi aurul, argintul şi celelalte bogăţii, a împărţit şi robii şi le-a zis să aibă purtare de grijă, ca să-şi mântuiască şi ei sufletele lor. Apoi sfântul a hirotonisit în toată eparhia preoţi şi diaconi, pe cei mai înţelepţi şi mai cucernici, şi le-a zis să se îngrijească de sufletele oamenilor, să zidească biserici şi să facă într-însele toate cele trebuincioase. Iar mie, adică lui Evagrie, şi diaconului meu Epafrodit, mi-a poruncit să le scriem lor Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile şi câte alte se cuvine să le ştie credincioşii. Şi venind înainte-stătătorii poporului, au luat fiecare din mâna sfântului câte un preot şi un diacon şi astfel s-au dus fiecare în patria sa. Iar eu am mers în toate eparhiile şi i-am sfătuit cum să citească slujba Bisericii şi celelalte de nevoie credinţei. Şi iarăşi m-am întors la dascălul meu, adică la Sfântul Pangratie.

Iar Bonifatie a poruncit să-l aducă legat pe Elid şi l-a întrebat pentru ce a ucis pe fecioare. El i-a răspuns: „Pentru că au batjocorit pe zei”. Bonifatie i-a zis: „Prea răule, voieşti să te lepezi de aceşti zei nesimţitori şi să te faci creştin, ori să te omor?” El a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lăsa de rânduiala părintească. Zeii tatălui meu mi-au dăruit viaţa şi pentru dragostea lor voiesc să mor. Deci junghiaţi-mă înaintea zeului meu, Scamandru”. Atunci ighemonul, luând apă, şi-a spălat mâinile, zicând: „Sângele tău, asupra capului tău”. Apoi a poruncit unui rob de i-a tăiat capul la un anumit loc. Apoi, după doi ani, au venit şi preoţii eparhiilor şi au rugat pe sfântul, să se ostenească şi să meargă să le sfinţească bisericile. Iar Sfântul Pangratie i-a trimis mai întâi să binecuvinteze pe Bonifatie. Apoi a luat pe dregătorul însuşi şi pe mine, pe Epafrodit şi pe Licaonid cu tot sfatul, şi a sfinţit bisericile. Şi a pus hotare la fiecare biserică, ca să-şi ţie fiecare locul sau, să-l lucreze şi să-şi scoată hrana vieţii lor. Iar Bonifatie şi ceilalţi bogaţi au împărţit în trei părţi toate averile lor, aurul şi argintul şi celelalte mişcătoare şi nemişcătoare. Şi au dat a treia parte bisericii, cu care să se chivernisească preoţii şi diaconii, şi să roage pe Domnul din tot sufletul lor, pentru făcătorii lor de bine. Şi au făcut vase de aur, de argint şi veşminte de mătase pentru toate bisericile. Pe acestea toate sfântul le-a scris pe hârtie, şi astfel ne-am întors toţi în cetate. Şi a treia zi, în al şaptelea ceas, sfântul a venit în uimire, auzind un glas zicând aşa: „Pangratie, hirotoniseşte preot pe Epafrodit şi trimite-l singur singurel în părţile Taraconiei”. Iar sfântul se îndoia de glasul acela, ca nu cumva să fie nălucire diavolească. Insă, auzind a doua oară acelaşi cuvânt, a aşteptat să audă şi a treia oară, ca să se încredinţeze de adevăr. Deci a auzit şi a treia oară acelaşi glas, zicând: „Ţi-am zis să hirotoniseşti preot pe Epafrodit şi să-l trimiţi în partea Taraconiei”. Atunci hirotonisindu-l pe el, după ce l-a sărutat şi l-a binecuvântat, l-a trimis. Iar acela a încălecat pe un măgar şi, mergând trei zile, a ajuns la un loc pietros, şi acolo dobitocul s-a oprit şi nu voia să meargă mai înainte. Deci Epafrodit preotul s-a odihnit acolo. Şi a doua zi voia să încalece iarăşi, dar dobitocul n-a voit, căci voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. Deci scoţând Epafrodit crucea, îşi citea Sfânta Evanghelie. Atunci a trecut prin acel loc o femeie, al cărei bărbat secera acolo mai înainte şi ea îi ducea în coşniţă pâine, vin şi bucate. Acea femeie, văzând pe Epafrodit, a stat pe loc multă vreme, minunându-se şi socotind în sine că acolo este sau Dumnezeu sau vreun înger. Iar el i-a zis: „Ce stai, femeie, şi nu te duci în drumul tău?” Iar ea a răspuns: „Eu n-am văzut niciodată atâta slavă la alt om, şi socotesc că eşti vreun zeu şi pentru aceea ai atâta strălucire!” Epafrodit i-a zis: „Acestea pe care le vezi că le ţin, sunt semne ale Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut toată lumea şi a zidit pe om”. Femeia i-a zis: „Dar tu cine eşti, dacă nu eşti zeu?” El a răspuns: „Sunt om ca şi ceilalţi oameni şi de nu crezi, dă-mi să mănânc şi să beau”. Acestea le-a zis pentru că trecuseră trei zile de când nu mâncase. Atunci ea i-a dat, iar el, mâncând, s-a întărit. Şi s-a dus femeia la bărbatul ei şi i-a spus pricina întârzierii ei. Iar acela, lăsând-o pe dânsa să caute de secerători, a alergat la locul unde era Epafrodit. Şi văzând de departe slava lui Dumnezeu care îl acoperea pe el, a căzut cu faţa la pământ. Dar Epafrodit i-a zis: „Vino aproape de mine, omule”. Atunci acela s-a apropiat cu multă frică şi i-a zis: „Oare nu cumva eşti Dumnezeu, de te arăţi în acest chip?” El a răspuns: „Oare n-ai auzit nimic într-acest loc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?” Omul i-a zis: „Am auzit de El, că S-a născut din Sfânta Fecioară de la Duhul Sfânt, S-a botezat, a făcut multe minuni, a fost răstignit şi a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri şi a trimis pe ucenicii Săi în lume, să propovăduiască dumnezeirea Lui. Deci, de eşti şi tu unul dintre aceia, învaţă-ne şi pe noi, că avem dorinţă să te ascultăm”. Atunci Epafrodit i-a propovăduit pe Hristos şi acela a crezut îndată şi a cerut Sfântul Botez. Dar Epafrodit i-a zis: „Du-te şi adu-ţi haine noi şi atunci vei lua darul Preasfântului Duh”. Deci, după ce a adus hainele, s-a pogorât la râu şi l-a botezat, având acolo crucea pe care i-am zugrăvit-o eu, Evagrie, şi avea pe ea pe Hristos răstignit. Şi l-a întrebat pe el al cui este chipul acela, iar el a zis: „Al Stăpânului Hristos”. Iar cel nou luminat cu Sfântul Botez i-a spus lui: „Când eram în apă L-am văzut şi şi-a întins sfânta lui dreaptă peste capul meu”. Apoi, luând voie, s-a dus la ţarina sa.

Iar secerătorii văzându-l pe el de departe, li s-a arătat că este tot foc şi fugeau de el. Dar femeia sa, cunoscându-l pe dânsul după vorbă, le-a zis lor: „Nu fugiţi, că este bărbatul meu. Să ne spună ce i s-a întâmplat”. Deci s-au oprit cu sila şi îngroziţi, apoi l-au întrebat pe el, iar el le-a spus lor pricina, după cum am spus mai sus, că a crezut în Hristos şi s-a botezat şi pentru aceasta a luat chipul acela frumos ca un înger. Iar ei, auzind acestea, au aruncat secerile, au alergat la Epafrodit şi apropiindu-se de dânsul, au căzut la pământ văzând strălucirea feţei lui. Iar el îi îmbărbăta pe ei, zicând: „Nu vă temeţi!” Apoi, sculându-se, nu puteau să-l vadă pe el, pentru că faţa lui era luminată din darul Sfântului Duh. Iar sfântul binecuvântându-i, ei au lăsat frica şi, închinându-se lui, l-au întrebat cine şi de unde este şi cum a venit la ei. Deci el le-a povestit lor pricina, de la început până la sfârşit, adică cum mai înainte a fost închinător de idoli şi îngerul i-a dat lui Sfânta Evanghelie, pe care le-a arătat-o; apoi le-a propovăduit pe Hristos, în care crezând cu toţii, au cerut Sfântul Botez. Iar el, chemându-i pe dânşii, le-a citit Sfânta Evanghelie, pe care auzind-o bărbaţii, se veseleau. Şi au rămas acolo până în cealaltă zi, ca să-i boteze, după cum le-a poruncit. Şi în ceasul al doilea din noapte, au venit mulţime de diavoli în chip de oameni negri şi grozavi şi, stând cel dintâi dintre aceia înaintea bărbaţilor, striga: „O, câtă nedreptate am de la robul lui Dumnezeu Pangratie şi de la tine, nemulţumitorule Epafrodite, pe care te aveam bibliotecar şi acum ai venit aici, ca să-mi pierzi stăpânirea mea! Rău am pătimit eu, neajutoratul, că în Tavromenia m-a robit Pangratie, în Siracuza bătrânul Marchian, iar acum a venit aici prietenul meu Xantip, care mai înainte mi-a făcut atâtea jertfe, iar acum voieşte a-mi răpi robii mei, ca să-i facă robi ai lui Hristos”. Atunci Epafrodit a făcut cruce anatematizând pe diavol, iar pe oameni i-a învăţat, zicând: „Vedeţi, fiii mei, cum Domnul nostru Iisus Hristos v-a chemat pe voi la împărăţia Sa? Pentru aceasta se mânie diavolul şi se nevoieşte să răpească pe cei mai proşti dintre voi. Dar voi, ca nişte bărbaţi desăvârşiţi, suflaţi asupra lui, zicând: «Ne lepădăm de tine, satano, şi ne unim cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu»”. Făcând ei astfel, îndată s-a arătat de la răsărit o sabie de foc care a gonit pe diavoli. Iar a doua zi a venit şi omul acela, care avea secerătorii, împreună cu femeia şi cu copiii lui, aducând haine câte trebuia. Deci, pogorându-se la râu, i-a botezat şi i-a trimis în felurite locuri, ca să propovăduiască Evanghelia, dând fiecăruia câte o cruce de cedru şi stăpânire ca să facă minuni. Deci, ducându-se prin sate şi prin multe cetăţi, tămăduiau toată neputinţa cu dumnezeiasca putere, iar diavolii, nesuferind să vadă semnul Sfintei Cruci, fugeau. De aceea, oamenii din acel loc, minunându-se, au întrebat pe bărbaţii aceia, de unde au luat putere să facă astfel de minuni preaslăvite. Iar ei le-au vestit lor pe Stăpânul Hristos şi, crezând, mulţi alergau în fiecare zi la înţeleptul Epafrodit şi se botezau. Apoi, zidind acolo biserică, slujea Sfânta Liturghie, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile Taine. Şi pe cât trecea vremea, pe atât credincioşii se înmulţeau. Iar Sfântul Marchian, auzind acestea, a scris o epistolă către Sfântul Pangratie, zicând: „Mă minunez cum sfinţia ta ai uitat atât de degrabă învăţătura Apostolilor, care zice că episcopul să nu stăpânească alt popor, şi ai trimis în eparhia mea pe Epafrodit. însă de ai văzut de la Dumnezeu descoperire şi pentru aceasta l-ai trimis, scrie-mi mie răspuns, ca să nu te osândesc pe nedrept”. Văzând Pangratie această scrisoare, a scris înapoi Sfântului Marchian tot adevărul, adică, cum a văzut în uimire de trei ori, ca să hirotonisească pe Epafrodit. Şi mi-a dat mie scrisoarea să o duc în Siracusa. Şi ajungând acolo, Sfântul Marchian m-a întâmpinat şi m-a primit cu dragoste, zicând: „Socotesc că am mâhnit pe fratele Pangratie, dar Dumnezeu ştie cum m-am amărât. Căci după ce v-am trimis scrisoarea, Domnul mi-a arătat lucrul, şi m-am mâhnit că v-am supărat; dar acum mă bucur că te-am dobândit pe tine. Deci mergi de te veseleşte împreună cu Epafrodit şi după aceea să vii pe aici, ca să mergem împreună la Pangratie”.

Deci eu ducându-mă, am stat opt zile cu Epafrodit şi mi-a spus câte a săvârşit cu dumnezeiescul ajutor. Apoi am luat pe Marchian şi am plecat către Pangratie, care, cunoscând din dumnezeiescul dar venirea lui Marchian, l-a întâmpinat şi întâlnindu-se amândoi, au căzut la pământ, rugându-se unul pe altul ca să se binecuvinteze pentru smerenie. Deci, după un timp, Sfântul Marchian a zis: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” Apoi, sărutându-se unul cu altul, au intrat în biserică, iar după ce Marchian a făcut rugăciune, au stat împreună de vorbă. Deci Pangratie a zis către Marchian: „Cinstite părinte, cum ai venit către noi, păcătoşii?” El a răspuns: „Bolnavii vin la doctor ca să se tămăduiască”. Pangratie i-a zis lui: „O, cuvioase părinte, de am fi şi noi în măsurile tale!” Insă ei erau la chip şi la starea trupului asemenea. Şi văzându-i fraţii pe ei, se bucurau şi îi cinsteau ca pe un Moise şi Aaron. Deci, ighemonul şi toţi boierii au venit şi au luat binecuvântare de la Marchian. In cealaltă zi, care era Duminică, au slujit împreună dumnezeiasca Liturghie şi, pogorându-se foc din cer, a înconjurat sfântul prestol, în timpul când se cânta cântarea cea întreit sfântă. După Liturghie, sfinţii s-au împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, iar mirenii se temeau să se apropie. Insă sfântul le-a zis lor: „Apropia-ţi-vă, fiii mei, şi nu vă temeţi, căci focul ce-l vedeţi este umbrirea Sfântului Duh, care face pe slujitorii lui văpaie de foc”. Atunci toţi s-au împărtăşit de la Sfântul Marchian cu multă frică. Deci zăbovind marele Marchian 15 zile acolo şi voind să se ducă în eparhia sa, a luat împreună cu el şi pe Sfântul Pangratie, care s-a dus cu bucurie, voind să vadă bisericile. Şi intrând noi în corabie şi suflând vânt bun, într-o zi am ajuns în Siracuza, iar noaptea ne-am dus la episcopie. Iar ucenicii lui Marchian, văzându-l, au plâns spunând că noaptea veneau diavolii şi îi înfricoşau, zicându-le că l-au înecat în mare. Atunci fericitul i-a îmbărbătat să nu se teamă de nălucirile diavolilor. După aceea a trimis vorbă la boierii Gordie şi Selefc să adune tot poporul ca să-l binecuvinteze marele Pangratie. Şi adunându-se toţi, au căzut la picioarele Sfântului Pangratie şi i-a binecuvântat pe toţi. Şi a rămas acolo şase zile, vorbind amândoi prietenii lui Hristos duhovniceşte şi veselindu-se împreună. Atunci sfântul a văzut în vedenie, că împăratul Acvilin a luat 600.000 de ostaşi, ca să facă război Tavromeniei, dar n-a spus vedenia, doar a trimis vorbă de a venit acolo Epafrodit, şi s-au veselit împreună. Apoi sfântul a scris lui Marchian scrisori de încredinţare, după canoanele Sfinţilor Apostoli, ca să stăpânească şi eparhiile pe care le-a adus la credinţă Epafrodit. Deci, sărutându-se unul cu altul, am plecat de acolo şi, ajungând în Tavromenia, crainicul a strigat ca toată cetatea să se adune a doua zi, că avea să le vorbească marele Pangratie. Şi a slujit sfântul Sfânta Liturghie şi i-a împărtăşit pe toţi. Apoi a zis către dregător şi către tot sfatul lui: „Fiii mei, diavolul s-a pornit să facă război cu noi, dar puneţi nădejdea spre Domnul şi El va pierde vicleşugul lui”. Zicând acestea, a luat pe Bonifatie de o parte şi i-a zis să aducă o carte în care erau scrise vitejiile lui Tavru, care a făcut multe războaie cu Acvilin, împăratul Calabriei, care voia să ucidă pe domnul lui Tavru, cu numele Revint, ca să-i ia locurile lui cu nedreptate. Acel Revint avea o soţie preaînţeleaptă şi frumoasă cu numele Menia. Şi ucigând Acvilin pe Revint, a năvălit Tavru, ca un viteaz ce era, cu 6000 de ostaşi şi a ucis 50.000 de ostaşi de-ai lui Acvilin. Iar Menia, pentru această vitejie a lui, l-a luat de bărbat, apoi şi-a luat toată bogăţia şi-a fugit din cetatea lor, zidind alta, pe care a numit-o Tavromenia, în care era acum arhiereu Pangratie, iar ighemon Bonifatie. Iar Acvilin a adunat iar mult popor în Calabria şi a venit în Sicilia, unde erau Menia cu Tavru, pe care voia să-l ucidă, ca să ia pe Menia cu bogăţia ei. Iar Tavru a luptat singur cu Acvilin şi, ucigându-l, a rămas biruitor. Şi astfel stăpânea Calabria şi Sicilia, locuind în cetatea numită cu numele său, adică Tavromenia. Sfântul citind cartea aceea, a zis către Bonifatie: „Vezi, fiule, acest nou Acvilin vrea să răzbune acel război vechi. Dar să nu ţi se tulbure inima, că dacă Tavru a biruit pe aceia, cu atât mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos. Deci du-te în palat şi să nu spui poporului tău despre război, ci numai roagă-te Atotputernicului Dumnezeu şi să ai nădejde într-Insul”.

Deci Acvilin a adunat poporul său, zicând: „Fraţilor, să mergem să răzbunăm sângele fraţilor noştri, pe care l-a vărsat Tavru cu nedreptate, că acum nu este Tavru ca să ne biruiască, ci numai Bonifatie cu puţin popor şi-i vom omorî pe ei”. Deci adunând 600.000 de bărbaţi, au trecut noaptea marea şi au înconjurat deodată toată cetatea. Şi au oprit apele, sunând din trâmbiţe atât de tare încât s-au cutremurat cei din cetate, care erau bărbaţi de război în număr de 40.000, pe care Bonifatie i-a pus pe ziduri împrejurul cetăţii, după rânduială. Şi când s-a făcut ziuă, s-a dat prima luptă. Iar Domnul a îngăduit ca în ziua întâi să biruiască vrăjmaşii lor, ca să nu se mândrească cetăţenii pe urmă că au biruit cu puterea lor. Deci tavromeniţii, fiind strâmtoraţi, ocarau pe ighemon şi pe Pangratie, zicând: „Vrăjitorul acesta a venit aici într-un ceas rău, că a prăpădit pe zei şi ne-a robit pe toţi”. Acestea zicând, nebunii au cugetat să ucidă pe ighemon şi pe sfânt şi să predea cetatea vrăjmaşilor. Insă bunul Bonifatie îi sfătuia să nu cadă în deznădejde cu necunoştinţă, ci să cheme în ajutor pe Domnul Hristos, ca să le dea biruinţă ca un Atotputernic. Aşa zicându-le, i-a împăcat puţin. Apoi, ducându-se la sfânt, i-a zis: „Cinstite părinte, ajută turmei tale şi izbăveşte cetatea ta din mâinile vrăjmaşilor, că poporul se mânie şi cârteşte împotriva noastră. Oamenii cheamă pe necuraţii zei şi vor să mă ucidă cu nedreptate”. Fericitul i-a zis: „Fiule, du-te şi zi către dânşii: Acestea zice Pangratie: «Fii ai lui Hristos Dumnezeu, nu vă temeţi de vrăjmaşii voştri, că voi sunteţi ostaşi ai Marelui Impărat. Iar dacă aţi obosit de osteneala războiului, duceti-vă de vă odihniţi în casele voastre, şi Stăpânul Hristos, Marele împărat şi Dumnezeu cel Atotputernic, va lupta în război pentru voi. Deci să nu se încingă cineva cu paloş, nici să ia săgeată, arc sau sabie»”. Poporul auzind acestea de la dregător, s-a mâniat, zicând: „O ce sfat nebunesc, noi toţi am luptat în război cu toată puterea noastră, ca să păzim zidurile cetăţii, iar tu ne zici să ne ducem la casele noastre. Cine va auzi şi să nu râdă, zicând că Bonifatie, pe care îl aveam de om înţelept, cu vrăjitorul Pangratie, au voit să vândă cetatea noastră vrăjmaşilor”. Deci dregătorul a spus şi acestea sfântului, zicând: „Părinte, n-au voit nici măcar să audă de cuvintele tale, ci mai mult s-au mâniat, văzând pe vrăjmaş că s-a apropiat de zidurile cetăţii; şi ticăloşii au voit să mă omoare”. Iar sfântul le-a spus şi a doua oară şi a treia oară aceleaşi cuvinte, şi abia cu sila i-a făcut de s-au întors la casele lor. Atunci vrăjmaşii au înconjurat cetatea, iar Sfântul Pangratie m-a luat pe mine şi pe un diacon cu numele Taţian, zicând: „Să mergem, fiilor, să luptăm şi noi cu armele noastre împotriva vrăjmaşilor”. Deci, îmbrăcându-se cu sfinţitele veşminte, el a luat în mână Cinstita Cruce şi eu, icoana Domnului Hristos, iar Taţian, icoana Apostolului Petru şi, ieşind afară, ne-am dus unde era puterea vrăjmasului. Şi suindu-se sfântul pe un loc înalt, a făcut semnul Sfintei Cruci de patru ori, căutând spre cetate, şi a îngrădit-o cu zid nevăzut din patru părţi – dinspre răsărit, dinspre apus, dinspre miazănoapte şi dinspre mare. Apoi, înălţându-şi mâinile spre răsărit, se ruga astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, deşteaptă-ţi puterea Ta şi vino ca să ne mântuieşti pe noi, ca să nu răpească vrăjmaşul cetatea Ta, ci arată spre ei puterea Ta, prin Sfânta Cruce cea făcătoare de viaţă şi prin prea curata Ta icoană”. Şi după rugăciune, el a înălţat Cinstita Cruce, iar noi icoanele. Şi atunci toţi vrăjmaşii s-au întunecat şi, întorcându-se înapoi, se ucideau unul pe altul, socotind că îi ucideau pe cei din cetate. Iar sfântul, văzând pe vrăjmaşi că se ucideau unii pe alţii, a făcut iarăşi rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dă umilinţă în inimile oamenilor acestora, ca să cunoască puterea Ta şi să se întoarcă spre cinstirea dreptei credinţe”. Atunci vrăjmaşii au cunoscut că se ucideau unii pe alţii şi îndată au fugit din faţa cetăţii, tânguindu-se. Iar cetăţenii, văzând o astfel de minune înfricoşată, slăveau pe Domnul, mulţumind lui Pangratie. Iar dintre acei vrăjmaşi, 4000 s-au despărţit şi s-au apropiat de cetate, strigând: „Miluiţi-ne pe noi, bărbaţi mari Dumnezei”. Atunci sfântul a poruncit să deschidă porţile cetăţii şi, intrând înăuntru, cum au văzut pe sfânt, au căzut la picioarele lui, strigând: „Miluieşte-ne pe noi, mare Dumnezeu!” Iar el le-a răspuns: „Eu nu sunt Dumnezeu, ci rob al Atotputernicului meu Dumnezeu!” Şi învăţându-i pe ei, au crezut în Hristos. Deci, alegând pe cei mai cucernici dintre ei, i-a hirotonisit preoţi şi diaconi, şi i-a trimis în Calabria să propovăduiască Evanghelia.

Unii din aceştia ne povesteau nouă că au văzut trei sori pe zidurile cetăţii, strălucind mai mult decât soarele zilei, şi a căror strălucire nesuferind-o, se întunecau. Atunci se ucideau unii pe alţii, iar alţii cădeau în prăpastie şi se zdrobeau. Iar sfântul le-a arătat Crucea făcătoare de viaţă şi amândouă icoanele, zicând: „Aceştia sunt cei trei sori, pe care îi vedeaţi strălucind mai mult decât soarele”. Atunci acei bărbaţi au sărutat sfintele icoane cu multă evlavie. Apoi luând de la sfânt iertare şi binecuvântarea cea cuviincioasă, s-au dus. Şi ajungând în Calabria, au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi au adus pe mulţi la dreapta credinţă. Iar Sfântul Pangratie m-a trimis la marele Marchian, ca să-i dau de ştire pentru lucrurile minunate cele zise şi să-i spun lui că, pentru ca să nu-l mâhnească, nu i-a arătat pricina aceea, când a cunoscut-o din dumnezeiasca descoperire. Apoi, când m-am întors în Tavromenia, sfântul mi-a zis: „Fiule Evagrie, să ştii că după puţină vreme mă voi duce către Stăpânul meu şi voiesc să rămâi urmaş în scaunul meu! Deci ia pe Bonifatie şi pe alţi cucernici părinţi, şi duceţi-vă la Roma, ca să găseşti pe fericitul Petru şi să te hirotonisească pe tine episcop al acestei cetăţi. Iar după ce vei veni aici, să botezi pe Bonifatie”. Sfântul zicând acestea, lacrimile curgeau din ochii mei ca un râu. Atunci sfântul a zis iarăşi: „Fiule, ia pe Taţian însoţitor şi duceţi-vă la cutare eparhie, în care am hirotonisit preot pe cutare, care a murit de trei zile, ca să pui în bună rânduială cele pentru poporul acela”. Deci, lăsând spre slujirea sfântului un copilaş, ne-am dus cu diaconul Taţian la această slujbă. In acel timp a ieşit din cetate şi ighemonul, ca să meargă în altă latură şi să facă război cu un tiran. Şi a lăsat în palat ca epitrop pe un moş al necuratului Elid, cu numele Artagar, care s-a arătat al doilea Iuda şi avea nemărginită ură către sfânt, căutând vreme îndemânatecă ca să-l omoare. Deci când a văzut că am ieşit din cetate, a chemat pe cei împreună robi ai lui şi le-a spus lor socoteala lui cea rea, după ce i-a ospătat şi s-au îmbătat. Iar aceia s-au unit cu dânsul ca să-l ucidă cu nedreptate pe cel drept. Şi în al nouălea ceas, pe când fericitul se ruga, a auzit un glas, zicând acestea: „Pangratie, vino credinciosule şi înţeleptule iconom, de te îndulceşte de bunătăţile care ţi le-am pregătit”. Deci sfatul cel viclean a trimis pe un om să aducă pe sfântul la divan. Iar acela s-a dus şi i-a zis: „Sfinte părinte, te cheamă epitropul Artagar, să binecuvintezi masa”. Atunci sfântul s-a dus mai întâi de s-a împărtăşit cu dumneze-ieştile Taine şi, punând pe sine omoforul, s-a suit în palat şi a şezut la masă, dar n-a mâncat nimic. Iar aceia, după ce s-au săturat, au adus vioara şi jucau, strigând fără de rânduială. Şi aducând în mijloc pe idolul lui Scamandru, l-au pus înaintea sfântului şi toţi i se închinau în ciuda lui. Iar el le-a zis: „Incetaţi, fiilor, de a face rău şi nu vă închinaţi nesimţitorului idol!” Dar ei n-au băgat în seamă cât de puţin cuvintele lui. De aceea, sfântul a făcut cruce, iar idolul a căzut la pământ. Deci acei oameni prearăi, văzând pe zeul lor sfărâmat, au lovit pe Sfântul Pangratie peste cap şi peste faţa lui cea îngerească, zicând: „Vrăjitorule şi pierzătorule al marilor zei, ai făcut toată cetatea de se închină lui Hristos şi se îngreţoşează de zeii noştri!” Apoi, luându-l, l-au trântit la pământ şi l-au bătut fără milă. Şi unul îl lovea cu piatră, altul cu lemn, iar altul îl tăia cu sabia, până ce fericitul şi-a dat sufletul, zicând acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!” Iar ucigaşii au luat cinstitul lui trup şi l-au aruncat într-o despicătură de piatră, departe de palat. In acel ceas, s-a întâmplat de i-a văzut copilul unui creştin, care stătea în preajmă când l-au aruncat. De aceea a strigat, zicând: „De ce aţi ucis cu nedreptate pe cel drept?” Atunci ucigaşii au alergat să-l ucidă şi pe prunc, ca să nu-i vădească. Dar el fugind, căutând să scape, a sărit într-o prăpastie. Şi atunci s-a întâmplat o minune, căci îngerul Domnului l-a răpit înainte de a cădea şi l-a pus nevătămat într-un alt loc, departe de ucigaşi, ca să nu-l ucidă. Şi era atunci ceasul al cincilea din zi şi într-al zecelea ceas am venit noi cu Taţian. Iar după puţină trecere de vreme a venit şi ighemonul cu oastea, care a trimis să-l cheme pe Sfântul Pangratie la palat. Iar noi îl căutam prin toate locurile pe unde avea obicei să umble, dar nu-l găseam.

Şi după ce a înnoptat, m-am dus pândind pe la fiecare loc osebit şi depărtat, să văd dacă nu cumva se roagă. Şi căutând în despicătura pietrei, am văzut o lumină ca un fulger şi, apropiindu-mă, am văzut cinstitul lui trup zdrobit, sângerat şi fără de chip. Deci, strigând cât puteam, mă loveam peste faţă, plângând, şi din mare durere şi necaz ziceam acestea: „Vai mie, ticălosul, cine a ucis pe păstorul şi dascălul nostru? Ce om fără de lege a îndrăznit să-şi pună mâna pe dumnezeiasca ta faţă? Vai mie, ticălosul, nu voi mai auzi glasul tău cel prea dulce, care să-mi zică mie: «Fiule Evagrie»! Pentru aceasta socotesc că m-ai trimis, ca să nu văd moartea ta cea nedreaptă şi grozavă. De ce n-am fost de faţă, să fi murit eu mai bine în locul tău, părinte prea dulce!” Acestea şi multe altele asemenea zicând, mulţi au auzit strigarea şi s-au adunat. Dar mai ales Taţian, Licaonid şi Bonifatie, către care am strigat, zicând: „Ighemoane, vezi pe dascălul şi luminătorul nostru cum zace însângerat şi ucis ca un tâlhar fără de lege?” Iar dregătorul, văzându-l pe el, a plâns cu mare glas, sfâşiindu-şi de durere hainele sale. Deci, pe când plângeam, a venit şi Cuvioasa Paula împreună cu celelalte fecioare, şi căzând la sfintele moaşte, bocea peste măsură. Şi a vărsat atâtea lacrimi, încât era mare minune. Şi nu voia să se mângâie, ci zicea: „Să vină aceia care au ucis pe stăpânul meu, să mă omoare şi pe mine ticăloasa, ca să fiu îngropată împreună cu domnul meu”. După aceasta, deoarece cu lacrimile nu aveam nici un folos, am ridicat sfintele moaşte şi le-am dus acolo, aproape de o temelie, şi le-am pus pentru o vreme aşa cum le-am găsit, sângerate. Iar a doua zi dregătorul a poruncit unui argintar să-i facă o raclă scumpă de aur. După aceea a făcut cercetare în divan, ca să afle cine a ucis pe sfânt. Şi pe când cerceta pe robii săi, iată a sosit acel copil care scăpase de ucigaşi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi ne-a spus nouă toate cele întâmplate. Acestea auzindu-le voievodul, a legat îndată pe Artagar şi pe ceilalţi doi, şi a poruncit ostaşilor de i-a bătut cu atâta nemilos-tivire încât li se vedeau oasele lor pângărite; apoi bunul Bonifatie luându-şi sabia, ca Finees, a ridicat păcatul, adică cu mâna sa a înjunghiat cu dreptate pe nedrepţii aceia care au ucis cu nedreptate pe dreptul Pangratie, iar necuratele lor trupuri le-a aruncat în mare. Şi după trei zile racla fiind gata, am pus într-însa sfintele moaşte, şi le-am lăsat ascunse acolo, ca să nu le afle poporul şi să le împartă pentru evlavie. Deci numai s-a auzit vestea că sfântul a fost ucis şi Bonifatie l-a răzbunat. Iar după şapte zile, pe când stăteam în biserică, deodată am rămas uimit şi am văzut 12 bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, stând în două cete, iar în mijlocul lor am văzut pe domnul meu Pangratie, care mi-a zis: „Fiule Evagrie, pentru ce n-ai îngropat trupul meu în pământ şi m-aţi ascuns în racla cea diavolească de aur? Văzutu-m-ai pe mine vreodată să iubesc câtuşi de puţin aurul sau argintul? Nu, fiul meu, nu. Deci să mă scoţi din adâncul acela întunecos, şi dă pământului ceea ce este al lui, după obiceiul cel de obşte”. Acestea auzindu-le, m-am cutremurat şi am spus ighemonului, care mi-a zis să fac după cum mi-a poruncit sfântul. Deci adunând tot poporul, am făcut priveghere, cântând toată noaptea, iar dimineaţa m-am pogorât eu, Taţian, Licaonid şi Bonifatie, şi deschizând racla de aur, am văzut o minune preaslăvită, căci trupul nu era după cum îl pusesem -grozav de însângerat, rănit şi fără de chip -, ci frumos şi strălucind ca o lumină. Şi era întreg şi nevătămat, curat de sânge şi nu se vedea nici o rană sau întinăciune cât de puţin, nici pe trup, nici pe hainele lui. Acestea văzându-le dregătorul, s-a spăimântat şi a plâns mult timp; apoi, scoţându-l deasupra, tot locul acela s-a umplut de bună mireasmă. De aceea s-au adunat mulţime nenumărată de bărbaţi şi de femei, tineri şi bătrâni, care, sărutând sfintele lui moaşte, slăveau pe Cel ce slăveşte pe cei care Il slăvesc pe El. Astfel ne-am săturat cu toţii de acea negrăită şi bună mireasmă veselitoare şi minunată, minu-nându-ne şi spăimântându-ne, fiindcă covârşea tot auzul şi mintea. Deci, aducând pietre cioplite din Lachedemonia, am făcut racla şi o mică hăinişoară ţesută, apoi am pus în acea raclă sfintele moaşte. Iar din racla cea de aur am făcut vase pentru biserică, după cum se cădea. După aceea, trecând 40 de zile de la săvârşirea sfântului, am spus dregătorului câte mi-a poruncit mie sfântul, adică să ne ducem la Roma, după cum am spus mai sus. Deci îndată gătind corabia şi luând bărbaţi cucernici şi înţelepţi, am plecat. Astfel, în câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns fără împiedicare în marea cetate. Iar fericitul Petru ştia de la Duhul Sfânt toate cele făcute şi le-a proorocit către ucenicii săi, zicând: „Pangratie, episcopul Tavrome-niei, s-a săvârşit. Şi iată Evagrie, ucenicul lui, vine la noi”.

Apoi, luând pe oarecare ucenici, ne-a întâmpinat afară la porţile cetăţii. Deci eu, văzând pe Sfântul Apostol Petru, am căzut la picioarele lui, iar el m-a ridicat. Şi sărutându-ne unul cu altul, am plecat la locaşul lui, bucurându-ne. Şi începând eu să povestesc pătimirile lui Pangratie, el mi-a răspuns, zicând: „Fiule, cele ce vrei să ne spui, noi le ştim din dumnezeiasca pronie. Deci ia episcopia şi câte fapte bune ai văzut la dascălul tău, Pangratie, urmează-le”. Apoi a chemat toată preoţimea şi toţi credincioşii şi, făcând cuvioasa slujbă, mi-a dat soarta episcopiei, zicând: „Du-te, fiule, şi urmează după aşezământul dascălului tău”. Acestea zicându-le, a lăudat pe ighemonul Bonifatie, pentru credinţa lui în Hristos. Apoi, mulţumindu-i pentru osteneala sa, ne-a binecuvântat şi ne-a liberat. Şi după ce am ajuns în cetatea noastră, am botezat pe Bonifatie, iar el, ca un evlavios către Hristos ce era, fiind iubitor fierbinte de cereasca împărăţie, după ce a luat Sfântul Botez, a lăsat îndată vremelnica ighemonie şi, chemând pe un om cucernic, credincios şi puternic în război, l-a hotărât ighemon al cetăţii, iar el şi-a tăiat părul şi s-a îmbrăcat în haine sărace. Şi, rămânând între noi, n-a lipsit niciodată de la slujba şi pravila Bisericii. Iar după câteva zile, i-am zis lui: „Fiule Bonifatie, să zidim o biserică întru slava lui Dumnezeu şi a Sfântului Mucenic Pangratie, care a făcut aici multe roduri ale dreptăţii şi a mântuit atâta lume”. Iar el primind cu bucurie cuvântul, s-a dus în divan şi mi-a adus o mulţime de aur. Din acesta cheltuind, am zidit o biserică bogată şi frumoasă, pe care am poleit-o cu aur şi am zugrăvit pe ea toate minunile Scripturii Vechi şi Noi. Asemenea am zugrăvit cu multă sârguinţă şi icoana dascălului meu Pangratie, pe care, când o văd, mi se pare că îl privesc pe el şi că vorbesc cu dânsul, şi mă bucur. Multe încă şi nenumărate minuni şi semne s-au făcut la sfântul lui mormânt. Pe mulţi bolnavi care sufereau de multe boli şi se chinuiau, i-a tămăduit. Mulţi diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar şi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care, pentru scurtimea istoriei, nu le-am mai scris aici. Ci am socotit, că ajung câte am zis mai sus, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri. Amin.

SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC CHIRIL, EPISCOPUL GORTINIEI (Nu acela, care se cinsteşte la 6 septembrie şi la 14 iunie, ci altul, mai vechi cu anii) (9 iulie)

Sfântul Chirii, a cărui credinţă s-a aflat înaintea lui Dumnezeu ca aurul scos din topitoare, a fost silit spre jertfele idoleşti de către ighemonul Luchie, pe vremea împărăţiei lui Deciu. Acest sfânt s-a arătat a fi bărbat desăvârşit cu înţelegerea, încă de când era prunc, pentru că se deprindea la lucruri bune şi se povăţuia spre plăcerea dumnezeiască. Şi oriunde auzea că locuiesc plăcuţi ai lui Dumnezeu, îşi lăsa părinţii şi se lipea de aceia, ca să poată auzi de la ei cuvântul lui Dumnezeu şi să se întărească în credinţă şi în fapte bune. Iar după ce a venit în vârstă desăvârşită, a fost pus episcop al cetăţii Gortiniei, din insula Creta. Şi întotdeauna se punea pe sine pildă de viaţă îmbunătăţită, cu cuvântul şi cu lucrul, înaintea turmei sale, ocârmuind vreme de 50 de ani scaunul episcopiei. Şi întărind bine în credinţa lui Hristos turma cea încredinţată lui şi pe mulţi aducându-i de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, când a ajuns la adânci bătrâneţi, având 84 de ani de la naşterea sa, a fost prins de ighemonul Luchie şi silit să aducă jertfă necuraţilor zei. Insă bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, punându-i lui înainte dumnezeieştile porunci, îi zicea: „Cel ce nu aduce jertfă adevăratului Dumnezeu, ci zeilor celor străini, acela se va pierde”. Zis-a ighemonul: „Ai milă de bătrâneţile tale şi te închină idolilor noştri”. Răspuns-a Sfântul Chirii: „Eu nu sunt bătrân, căci Domnul meu zice: Innoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale…, iar ceea ce mă sfătuieşti tu pe mine şi la ceea ce mă sileşti, nu mi se cade să fac”.

Atunci ighemonul i-a zis: „Te-am văzut că eşti bărbat înţelept şi priceput, deci socoteşte singur despre tine şi cinsteşte zeii noştri, de voieşti ca să te izbăveşti de muncile ce ţi se vor întâmpla”. Răspuns-a Sfântul Chirii: „Cu adevărat priceput şi înţelept mă voi arăta atunci când, ceea ce învăţ pe alţii cu cuvântul, o voi arăta cu lucrul, petrecând nemişcat în credinţă şi nebiruit în munci”. Ighemonul a zis: „Alege-ţi cele de folos bătrâneţilor tale şi fii una cu noi”. Răspuns-a Sfântul Chirii: „Atunci voi afla cele folositoare mie, când mă voi face pildă de bărbăţie şi de răbdare înaintea acestor fii ai mei, ce stau împrejurul meu!” Astfel vorbind ei mult, Sfântul Chirii, prin dumnezeiasca Scriptură, a astupat gura necredinciosului şi nedreptului judecător, încât nu mai putea să răspundă nici un cuvânt împotrivă. Iar ighemonul, văzând că aproape tot poporul se întoarce prin învăţătura sfântului de la spurcata închinare a idolilor către adevăratul Dumnezeu al creştinilor, a hotărât acestea asupra mucenicului Chirii: „Chirii, nepriceputul şi nebunul pierzător al zeilor noştri, să fie ars de viu”. Iar când Sfântul Chirii, plăcutul lui Dumnezeu, era dus la ardere, el mergea ca la ospăţ, bucurându-se şi cântând lui Dumnezeu cântări de mulţumire. Şi ajungând la locul unde era focul pregătit, îndată ostaşii au aruncat pe Sfântul Mucenic Chirii în mijlocul văpăii. Şi arzând focul şi lemnele prefăcându-se în cenuşă, poporul cel credincios aştepta ca să adune cu cucernicie oasele rămase. Dar iată, au văzut în mijlocul focului pe plăcutul lui Dumnezeu întreg şi nevătămat, stând cu mâinile întinse la cer. O minune ca aceasta văzând-o închinătorii de idoli, au fost cuprinşi de frică şi de mirare, că nu numai de plăcutul lui Dumnezeu nu s-a atins focul, dar nici de hainele lui. Astfel l-a răcorit Duhul Sfânt în foc, deoarece şi el a scos pe mulţi din focul gheenei, întorcându-i de la închinarea idolească la Dumnezeul Cel adevărat. Şi înştiinţându-se ighemonul că episcopul Chirii, fiind aruncat în foc, a rămas viu şi nevătămat, s-a mirat mult de aceasta şi a poruncit să scoată pe plăcutul lui Dumnezeu din foc şi să-l aducă înaintea sa. Şi văzându-l întreg şi sănătos, s-a spăimântat şi a lăudat pe Dumnezeul creştinilor, Care a făcut această minune, şi a lăsat pe mucenic slobod. Iar credinciosul rob al lui Hristos nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, adeverind că aceia care cred în adevăratul Dumnezeu, vor lua mare plată în împărăţia cerului. Şi astfel pe mulţi i-a povăţuit de la calea pierzării la calea mântuirii. Iar el plângea şi se tânguia cu nemângâiere, căci nu s-a învrednicit a-şi săvârşi pătimirea sa. Iar poporul ascultându-l cu mare sârguinţă şi dulceaţă, toţi alergau la el cu un suflet şi cu un gând. Iar alţii doreau ca măcar de departe să-l vadă, căci precum din cuvintele lui, aşa şi din vederea feţei lui, aşteptau să-şi câştige rodurile mântuirii. Şi căzând la picioarele lui, ziceau: „Credem în Dumnezeul tău, căci cu adevărat mare este că a putut să te mântuiască pe tine din foc nevătămat”. Iar el veselindu-se cu Duhul întru Domnul, primea pe toţi cei ce alergau la el, ca un părinte iubitor de fii şi îi prefăcea din fii ai întunericului, în fii ai luminii celei neînserate, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi le zicea: „îmbărbătaţi-vă, fiii mei, şi să se întărească inima voastră; fiţi robi credincioşi ai Aceluia în Care aţi crezut şi El în toate vă va fi de ajutor şi vă va da vouă mai mult decât cele ce aşteptaţi să câştigaţi de la Dânsul, căci urechea n-a auzit, ochiul n-a văzut şi la inima omului nu s-au suit, acelea pe care le-a gătit Domnul, celor ce-L iubesc pe El”. Astfel întărind el pe credincioşi, un oarecare din închinătorii de idoli a spus ighemonului cele ce făcea plăcutul lui Dumnezeu. Iar ighemonul, umplându-se de iuţime şi mânie, i-a zis: „Pentru aceasta m-am milostivit spre el? Pentru ce l-am scos din foc? De ce nu l-am omorât atunci cu sabia mea? Deci acum nu-l voi mai răbda cât de puţin”. Şi a dat a doua oară poruncă de moarte asupra plăcutului lui Dumnezeu: „Pe Chirii cel scos din foc, dreapta judecată nesuferindu-l să fie între cei vii, poruncesc să fie tăiat cu sabia”. Iar plăcutul lui Dumnezeu auzind de o judecată ca aceasta, s-a umplut de bucurie şi a proslăvit pe Hristos Dumnezeu că l-a învrednicit să fie părtaş patimilor Lui. Deci şi-a plecat cu veselie capul sub sabie şi, fiind lovit în grumaji, şi-a dat sufletul său Domnului, în nouă zile ale lunii iulie, Deciu stăpânind peste păgâni şi Luchie fiind ighemon în Gortinia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

CUVIOŞII PATERMUTIE, COPRIE ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNŞII (9 iulie)

Impăratul Iulian, care mai întâi a fost creştin, apoi s-a abătut întru călcare de lege şi în răutatea diavolului, făcându-se fiu al satanei, a adunat multa putere de oaste şi a pornit cu război împotriva perşilor. Şi mergând el pe drum, a vărsat mult sânge creştinesc, şi prinzând doi preoţi din Antiohia, pe Evghenie şi Macarie (Pomenirea lor la 19 februarie), şi muncin-du-i mult, i-a trimis în Mauritania la închisoare. In zilele acelui chinuitor erau în pustiile Egiptului doi bărbaţi cuvioşi, Patermutie şi Coprie, care vieţuiau cu un gând şi slujeau lui Dumnezeu împreună. Patermutie era mai bătrân cu anii, mai iscusit în nevoinţele călugăreşti şi mai întărit în fapte bune, iar Coprie era mai mic cu anii şi încă nu foarte întărit, ci era povăţuit de Patermutie, ca un ucenic de dascălul său şi ca un fiu duhovnicesc de către părintele său duhovnicesc. Şi mai înainte de a fi prinşi ei pentru muncire, Coprie a spus lui Patermutie o vedenie care i s-a arătat noaptea în vis. „Am văzut, zicea el, cerurile deschizându-se şi un oarecare bărbat luminos venind la mine ţinând un toiag în mână, apoi de altă parte un om negru, care mergea împotriva aceluia. Acela aprinzând un foc, ieşea dintr-însul mult fum. Apoi, acel negru, întinzându-şi mâna, m-a apucat şi m-a pus în mijlocul fumului, în primejdie mare, deoarece mă cuprinseseră multe rele. Iar bărbatul acela purtător de lumină se depărtase de la mine şi un glas din cer a venit, zicând: «Rodul omului acesta se va rupe şi iar se va întoarce spre bine». Aceasta văzând-o, m-am deşteptat tulburat”. Atunci Patermutie i-a zis: „Visul acesta nu este bun, căci mă tem să nu te depărtezi de Dumnezeul cel viu. Iată, călcătorul de lege, împăratul Iulian, lepădându-se de Hristos, face mare prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu şi mi se pare că şi noi vom fi prinşi la muncire. De aceea, fiule, vezi să nu te lepezi de Hristos, temându-te de îngrozirea muncilor sau fiind înşelat de îmbunări. Ci teme-te de Dumnezeu, adu-ţi aminte de poruncile Lui şi îmbărbătează-te”. După vedenia aceea, trecând puţine zile, împăratul Iulian a venit cu putere de oaste în hotarele Egiptului. Şi auzind el că în acele pustii petrec mulţi pustnici, a trimis ostaşi să străbată pustiile, şi pe câţi îi vor afla, să-i prindă şi să-i aducă la muncire. Atunci au prins şi pe aceşti doi părinţi, pe Patermutie şi Coprie, şi i-au dus la chinuitor spre cercetare. Deci Iulian a întrebat pe Cuviosul Patermutie: „Câţi ani ai de la naşterea ta, bătrânule?” El a zis: „75 de ani am de viaţă vremelnică pe pământ”. După aceasta, împăratul uitându-se spre Coprie, a zis: „Spune şi tu, cel mai tânăr, câţi ani ai?” Coprie a răspuns: „Am 45 de ani de la naşterea mea”. Deci a poruncit împăratul ca pe bătrânul Patermutie să-l ducă în temniţă, iar pe Coprie, lăsându-l, a început a grăi către el astfel: „Să aduci jertfe zeilor, omule, ca să scapi de muncile ce te aşteaptă. Lasă înşelăciunea creştinească, căci la nimic nu-ţi foloseşte; că şi eu am crezut mai înainte în Hristos, dar nici un folos nu am aflat; însă acum, crezând în zeii cei fără de moarte, de multe şi de mari faceri de bine m-am învrednicit de la dânşii. De aceea şi pe tine te învăţ cu învăţătură folositoare, ca şi tu, lepădându-te de Hristos, să jertfeşti zeilor şi vei sta înainte de-a dreapta mea, având multe daruri de la mine”. Iar Coprie, luând aminte cu gura căscată la cuvintele împăratului, a uitat de sine şi s-a schimbat de la bine la rău. Deci, alunecând spre pierzare, a zis lui Iulian: „Bine mă înveţi, împărate. Bine că te-am găsit pe tine învăţător şi povăţuitor prea bun!” Apoi a strigat cu glas mare, zicând: „De acum înainte sunt ucenic al lui Iulian, iar nu creştin. Deci, pe cât am rătăcit mai întâi în înşelăciunea creştinească, de acum pe toate le voi îndrepta. Mă voi închina zeilor şi le voi aduce jertfe”. Auzind împăratul nişte cuvinte ca acestea ale lui Coprie, s-a bucurat foarte mult şi a zis: „Fericit este omul acesta, mai mult decât toţi oamenii, că a cunoscut pe zeii cei vechi, părinteşti, care dau viaţă veşnică lumii”. După aceste cuvinte, ticălosul Coprie s-a închinat cu jertfe zeului Apolon şi, depărtându-se de Dumnezeu, a primit pe diavolul. Astfel sfinţii îngeri s-au depărtat de la dânsul, iar diavolii l-au cuprins, bucurându-se pentru el.

Şi aflând Cuviosul Patermutie că ucenicul său s-a lepădat de Hristos, s-a mâhnit foarte mult şi a început să plângă şi să se tânguiască pentru dânsul. Şi, plecându-şi genunchii, se ruga zicând: „Doamne, Dumnezeul puterilor, nu pierde pe păcătosul care a călcat porunca Ta! Adu-ţi aminte de lucrurile lui, cu care în tinereţe s-a ostenit pentru dragostea Ta. Nu lepăda de la faţa Ta pe acela pe care l-au înşelat cuvintele călcătorului de lege, ci miluieşte zidirea Ta şi caută lucrul mâinilor Tale!” Iar a doua zi, împăratul a şezut pe scaun, Coprie stând înaintea lui, în partea dreaptă, îmbrăcat cu haină roşie; şi a poruncit să-l aducă pe Patermutie la cercetare. Şi fiind adus cuviosul, Coprie l-a văzut şi a zis: „Iată, vine înşelătorul care împiedica mântuirea mea”. Şi venind stareţul aproape de judecată, Coprie a strigat către dânsul: „Patermutie, oare mă vezi pe mine bucurându-mă? Iar tu plângi. Eu sunt al lui Iulian, iar nu creştin”. Patermutie a răspuns: „Te văd pe tine râzând şi plâng pentru tine”. Atunci împăratul a zis către stareţ: „Nu plânge, ci jertfeşte zeilor şi te bucură împreună cu dânsul”. Patermutie a răspuns: „Bucuria lui este vremelnică, fiindcă acum se bucură, iar în veacul ce are să fie va plânge, de nu se va pocăi. Iar eu plâng acum, iar în viaţa ce are să fie, mă voi bucura. El aici se mândreşte cu haină roşie, iar acolo va fi dezbrăcat. Iar eu sunt gol aici, însă acolo voi îmbrăca haina cea de nuntă. El acum se satură, iar în veacul ce va să fie, va flămânzi. Iar eu flămânzesc acum, iar în viaţa cea viitoare mă voi sătura, când mi se va arăta mie slava Domnului meu. El acum stă în slavă, înaintea ta, a împăratului pământesc, în rânduiala slugilor tale, iar acolo va fi lepădat de la faţa împăratului ceresc cu necinste, şi va fi rânduit cu diavolii în focul gheenei”. Aceasta zicând-o stareţul, a privit în faţa lui Coprie şi i-a zis: „Amar ţie, ticălosule! Tu, cel ce ai fost mai înainte vas al darului, acum eşti gunoi în care diavolii dănţuiesc. Iată îngerii s-au depărtat de tine şi demonii s-au oprit împrejurul tău. Te-ai golit de adevăratul Dumnezeu şi te-ai îmbrăcat cu diavolul. Ai urât viaţa cea adevărată şi veşnică şi ai iubit pe cea vremelnică. Adu-ţi aminte de faptele tinereţilor tale şi vino-ţi în simţire! Lasă înşelăciunea în care ai căzut şi vino la mine! O, fiule, iubeşte iarăşi pe Dumnezeu, Căruia ai greşit şi pocăieşte-te! Şi acela, fiind milostiv, te va primi şi-ţi va ierta greşelile tale”. Acestea grăindu-le stareţul, Coprie s-a mâhnit cu inima, şi căin-du-se, a strigat cu glas mare, zicând: „Amar mie! Amar mie! Amar mie!” Apoi a început a se clătina într-o parte şi în alta. Şi, înviind cu duhul şi privind spre cer, a zis: „De acum nu mai sunt al lui Iulian, ci sunt iarăşi al lui Hristos. Eu am greşit, călcând porunca lui Dumnezeu. Am nelegiuit, lepădându-mă de Domnul meu, dar într-aceasta se va cunoaşte bunătatea Ta, Stăpâne, când mă vei milui pe mine, care am greşit Ţie. Milostiveşte-Te spre mine, Iubitorule de oameni, căci sunt acum ca un pom uscat, căruia i-a căzut rodul şi i s-a uscat frunza. Cuvintele celor fără de lege m-au înşelat şi viforul diavolului m-a afundat. Asupra mea a şuierat balaurul şi cetele diavolilor s-au bucurat de mine. Stelele cerului s-au tulburat, iar soarele şi luna şi-au ascuns lumina lor, pentru păcatul meu cel mare cu care am amărât pe Dumnezeu. O, îngeri ai lui Dumnezeu şi cetele drepţilor, alergaţi împreună cu oamenii din toată lumea; adunaţi-vă, plângeţi căderea mea şi întunecarea minţii mele, căci m-am lipsit de Hristos, soarele dreptăţii. Lumina credinţei s-a stins în mine şi s-a luat de la mine podoaba cea sufletească”. Apoi, întorcându-se către împărat, i-a zis: „O, diavole, pentru ce m-ai înşelat pe mine? Pentru ce m-ai tras şi pe mine în pierzarea ta, călcătorule de lege?” Deci, dezbrăcând de pe sine haina cea roşie, a aruncat-o înaintea lui, zicându-i: „Primeşte-ţi slava ta, pe care mi-ai dat-o, iar eu iarăşi voi primi pe aceea pe care am pierdut-o. Pentru că Dumnezeul meu este bun şi mă va face pe mine ca pe unul din argaţii Săi”.

Şi văzând împăratul pe Coprie că s-a întors iarăşi la Hristos, s-a umplut de mânie şi a poruncit, ca îndată să ardă o tigaie mare de fier. Iar Coprie, auzind aceasta, a zis: „O, împărate, bine ai poruncit să mă ardă şi să mă taie în bucăţi, ca prin muncile acelea amare să-mi îndreptez căderea mea. Iar mai întâi să-mi pedepseşti limba mea, fiindcă aceea a greşit întâi, lepădându-se de Hristos”. Atunci împăratul a poruncit să ardă o linguriţă mică de fier şi s-o pună pe limba lui Coprie. Şi văzând el linguriţa înroşită ca un cărbune, a zis către Sfântul Patermutie: „Părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, căci mă înspăimânt de munca aceasta”. Stareţul i-a zis: „Rabdă, fiule, cu bucurie şi Domnul îţi va ajuta!”

Şi când s-a atins linguriţa de limba lui Coprie, îndată s-a răcit ca gheaţa, iar limba nu s-a ars. Şi a zis împăratul: „Aceşti oameni sunt vrăjitori; duceţi-i la tigaia pe care au fost arşi Evghenie şi Macarie”. Şi fiind ei duşi, Coprie a zis către stareţ: „Roagă-te pentru mine, învăţătorul meu, căci foarte tare mă tem de muncire”. Stareţul a zis: „Nu te teme, fiule, ci fii viteaz. Adu-ţi aminte de nevoinţele şi ostenelile tale cele pustniceşti, pe care din copilărie le-ai suferit cu îndrăzneală în pustie, pentru Dumnezeu. Au nu-ţi aduci aminte când ai petrecut 30 de zile nemâncând nimic? Şi iarăşi, au nu-ţi aduci aminte cum, răstignindu-te lui Hristos cu mâinile întinse în chipul crucii, ai stat astfel nemişcat 12 zile? Oare ai uitat cum te culcai pe pietre vartoase şi pe hârburi ascuţite? Dacă toate acestea le-ai răbdat cu plăcere pentru Hristos în viaţa ta, apoi pentru ce te temi de muncile acestea care se fac într-un ceas?” Iar Coprie întărindu-se cu aceste cuvinte, faţa i s-a luminat şi mergea împreună cu stareţul spre tigaie, fără frică. Deci, suindu-se în tigaie, Patermutie i-a zis: „Frate, Coprie, ridică-ţi ochii în sus!” Iar Coprie, privind spre cer, a zis: „Văd îngerii apropiindu-se de noi! Capetele lor sunt prea pline de rouă, dar mă rog ţie, părinte, grăieşte către dânşii, să nu se mânie pe mine, că mă lepădasem de Hristos!” Astfel s-au suit amândoi pe tigaie şi umblau ca pe un loc verde, batjocorind pe muncitorul, căci tigaia îndată s-a răcit desăvârşit. Iar chinuitorul, văzând aceasta, mai mult s-a mâniat şi a poruncit ca să ardă un cuptor înfocat şi să arunce într-însul pe mucenici, spre a-i arde. Iar când cuptorul ardea, unul din ostaşii împăratului, cu numele Alexandru, s-a apropiat de Coprie, şi i-a zis: „O ticălosule Coprie, mai înainte ai jertfit zeilor, iar acum nu voieşti? Intoarce-te iarăşi la ei, ca să te izbăveşti de moartea cea de foc”. Sfântul Coprie i-a răspuns: „O, de mi s-ar ierta înaintea lui Dumnezeu păcatul meu cel dintâi cu care am greşit Hristosului meu! Căci de s-ar aduna toate apele mării, toate râurile, toate izvoarele şi toate picăturile cereşti, nu sunt îndestulate ca să spele spurcăciunea păcatului meu. Insă nu mă deznădăjduiesc de milostivirea Stăpânului cel iubitor de oameni!” Iar Alexandru, umilindu-se de cuvintele lui Coprie, a zis: „Aş voi şi eu să fiu ostaşul acelui împărat, căruia voi sunteţi ostaşi”. Şi începând Coprie a-l învăţa sfânta credinţă, l-a făcut pe el sa creadă în Hristos. Şi fiind cuptorul ars foarte tare şi cuvioşii mucenici mergând spre el, Alexandru le-a urmat, zicând: „Fericiţilor părinţi, voi merge şi eu cu voi; luaţi-mă cu voi în cuptor, pentru Hristos”. Iar ei l-au luat pe el pe sub mâini şi mergeau împreună, apoi Alexandru, ieşind de sub mâinile lor, a mers înainte la cuptor. Şi când s-a apropiat de gura cuptorului, o văpaie mare a ieşit din cuptor împotriva lui, însă nu-l ardea. Iar Alexandru a zis către acea văpaie: „De ai ieşit cu porunca Domnului, ca să mă arzi pe mine, arde dar pe un om păcătos”. Acestea zicându-le el, văpaia s-a despărţit în două şi a stat de o parte şi de alta, precum de demult apele din Marea Roşie, şi-i făcu lui cale prin mijlocul său. Astfel a intrat Alexandru înlăuntrul cuptorului, neatingându-se văpaia de el. Şi văzând acolo pe îngerii lui Dumnezeu, a zis către dânşii: „Mă rog vouă, stăpânii mei, mântuiţi-mă pe mine, păcătosul”. îngerii au răspuns: „Pentru aceea suntem trimişi aici de Dumnezeu, ca să te luăm întru mântuire”. Deci i-au luat sufletul la Domnul, iar trupul lui a rămas mort în foc, dar n-a ars. După dânsul au intrat în cuptor şi Cuvioşii părinţi Patermutie şi Coprie, asemenea nearşi de foc, şi şezând lângă trupul lui Alexandru, cântau şi lăudau pe Dumnezeu.

Iar după ce cuptorul s-a răcit de tot, sfinţii au fost scoşi înaintea feţei împăratului vii şi întregi, nevătămaţi de foc cât de puţin. Asemenea a fost scos şi trupul Sfântului Alexandru nears, lăsând dintr-însul mare şi multă bună mireasmă. Şi minunându-se împăratul, a zis: „Cu adevărat mare este Hristos! ” Apoi, schimbându-se iarăşi, a zis: „Mari sunt zeii, iar Hristos nu este nimic”. Deci a început a sili pe sfinţi spre închinarea la idoli. Iar Cuviosul Patermutie a zis către dânsul: „De vreme ce nu te duci la război pentru slava lui Dumnezeu, de aceea nu te vei întoarce înapoi, ci vei fi rănit de moarte. Şi nu vei şti pe cel ce te va ucide şi vei muri rău”. Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i ucidă cu sabia. Şi fiind scoşi sfinţii afară din cetate, la locul unde aveau să fie omorâţi, se rugau lui Dumnezeu înainte de sfârşitul lor. Atunci s-a auzit un glas din cer care lăuda pe Patermutie şi ierta pe Coprie, şi îi chema pe amândoi la odihna cea veşnică. Deci bucurându-se ei, şi-au plecat capetele sub sabie. Şi astfel s-au sfârşit, dându-şi sufletele lor pentru Domnul. Iar spurcatul Iulian, ducându-se la război, a fost biruit de ostaşii perşilor şi, fiind rănit cu suliţa de o mână nevăzută, şi-a lepădat sufletul cumplit. Deci, neîntorcându-se la pământul său, a pierit cu sunet, după cuvântul Sfântului Patermutie. Sfârşitul Sfinţilor Cuvioşi Mucenici Patermutie şi Coprie, precum şi al Sfântului Alexandru, a fost în nouă zile ale lunii iulie, stăpânind peste romani Iulian, călcătorul de lege, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

DESPRE ALT CUVIOS PATERMUTIE (Din cartea lui Rufin preotul, cap. 9, şi din povestirile lui Coprie despre dansul) (9 iulie)

 Acest Patermutie, precum a povestit Coprie despre dânsul, a fost la început închinător la idoli, vătaf de tâlhari, hoţ şi jefuitor de morminte, care dezbracă pe morţi. El era plin de toate lucrurile cele rele şi spurcate, vestit cu răutatea în părţile Egiptului, dar s-a întors către Dumnezeu printr-o astfel de pricină. Intr-o noapte oarecare s-a suit pe acoperişul unei case, în care petrecea o sfântă fecioară a lui Dumnezeu, şi a vrut să desfacă tâlhăreşte casa aceea pe deasupra, ca să intre în ea, spre a face fapta cea rea. Şi ostenindu-se el mult timp şi nimic sporind, a adormit şi a văzut în vedenie pe un bărbat luminos, îmbrăcat împărăteşte, zicând către el: „Incetează de acum cu răutăţile tale, de a vărsa sânge omenesc, de a face tâlhării şi a săvârşi spurcate fărădelegi. Intoarce-te la pocăinţă şi la osteneli plăcute lui Dumnezeu; primeşte încă şi chip de ostăşire îngerească, vieţuind de acum cu fapte bune, şi Eu te voi pune domn şi voievod la ostile Mele”. Iar el s-a făgăduit cu osârdie să facă îndată cele ce i s-au poruncit. Atunci bărbatul ce a apărut i-a arătat o ceată de călugări şi i-a poruncit să fie mai mare peste ei. Acestea văzându-le el în vedenie şi dormind, s-a făcut ziuă. Şi urcându-se fecioara aceea pe acoperişul casei şi văzând pe acela, s-a înspăimântat. Iar el deşteptându-se şi văzând pe fecioară s-a înfricoşat şi s-a uimit. Şi întrebându-l fecioara cine este şi pentru ce a venit, el n-a răspuns nimic, decât numai a rugat-o să-i arate unde este biserica creştinească. Iar fecioara înţelegând că în el este un lucru dumnezeiesc, l-a dus la biserică şi l-a pus înaintea preoţilor. Şi văzând el pe preoţi, a căzut la picioarele lor, rugându-i cu lacrimi să-l facă creştin şi să-l povăţuiască la calea pocăinţei. Iar preoţii cunoscându-l pe el, s-au minunat şi nu-i credeau cuvintele, socotind că face vreo înşelăciune sau meşteşugire. Apoi văzându-i lacrimile şi nedepărtata rugăciune cea cu dinadinsul, au zis către el: „Dacă vei părăsi desăvârşit lucrurile tale cele rele şi vei vieţui bine, făcând fapte bune, te vom primi în creştinătate”. Atunci el s-a făgăduit că va face ceea ce îi vor porunci. Deci preoţii l-au învăţat şi după câteva zile l-au botezat. Iar după primirea Sfântului Botez, Patermutie a rugat pe preoţi să-i dea oarecare poruncă, după care să se poată povăţui pe calea mântuirii. Iar ei i-au dat trei stihuri din psalmul întâi, ca să înveţe să le zică fără de carte. Deci el, socotind acelea, a zis: „Destule îmi sunt acestea spre mântuire”. Iar după trei zile de la botez, s-a dus în pustie, unde a vieţuit multă vreme, petrecând ziua şi noaptea în rugăciuni şi în lacrimi, şi se hrănea cu rădăcinile verdeţurilor ce creşteau pe acolo. Şi după multă vreme s-a întors la biserică, deprinzându-se bine nu numai a grăi cu cuvântul acele trei stihuri, dar şi a le împlini cu lucrul. Iar preoţii se mirau de o asemenea schimbare a vieţii lui celei rele, spre cea cu fapte bune, şi de înfrânarea sa cea nemăsurată şi voiau să-l oprească ca să-l înveţe citirea cărţilor. Iar el petrecând cu dânşii o săptămână, s-a dus iarăşi în pustie. Acolo a petrecut şapte ani, dar nu se mai hrănea cu rădăcini şi verdeţuri, ci cu pâine trimisă de Dumnezeu, şi aceea o dată în fiecare Duminică, căci în fiecare Duminică, după săvârşirea rugăciunilor, afla înaintea sa o pâine curată, pusă de o mână nevăzută, pe care o mânca cu mulţumită, iar până în Duminica următoare petrecea fără hrană, neslăbind de foame. Şi i-a dat Dumnezeu darul înţelegerii cărţilor, şi ştia toată dumnezeiasca Scriptură.

Iar după acei şapte ani, cu poruncă dumnezeiască, Cuviosul Patermutie s-a întors iarăşi la locuinţele poporului, spre folosul multora, şi, prin chipul vieţii sale pustniceşti, a atras la sine pe mulţi, care făcându-se ucenicii lui, mergeau după el şi urmau faptelor sale celor bune. Intre cei care veniseră la el să se facă ucenici, era şi un tânăr. Pe acela primindu-l, l-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, adică cu rasă de păr, culion şi piele de capră, şi îl povăţuia spre călugăreasca plăcere de Dumnezeu. Cuviosul Patermutie mai avea obiceiul de a cerceta bolnavii şi a şedea lângă ei până la sfârşitul lor, apoi murind aceia, îi îngropa şi din sârguinţa sa le câştiga îmbrăcămintea de îngropare. Iar acel tânăr monah, văzând sârguinţa cea mare a stareţului pentru îngroparea morţilor, a zis către el: „Părinte, aş vrea ca şi pe mine tot astfel să mă îmbraci şi să mă îngropi, după ce voi muri”. Răspuns-a părintele: „Aşa voi face, fiule, şi atât de mult te voi îmbrăca pe tine, până ce singur vei zice: este destul”. Şi nu după mult timp, a murit monahul cel tânăr, iar stareţul, după obiceiul lui, îmbrăcându-l cu îmbrăcămintea cea de îngropare şi acoperindu-i faţa, a zis către mort: „Fiule, îţi sunt destule acestea pentru îngropare, sau să mai adăugăm ceva?” Iar mortul a răspuns în auzul tuturor: „Sunt destule, părinte!” Deci toţi cei de faţă s-au mirat de o minune ca aceea şi au început a cinsti şi a slăvi pe stareţ, ca pe un făcător de minuni. Iar el nesuferind a fi slăvit de ei, a îngropat mortul şi îndată s-a dus pe ascuns în pustie. Dar după câtăva vreme, s-a întors iarăşi să cerceteze pe fraţii care îi povăţuise spre viaţa monahicească. Şi i-a descoperit Dumnezeu pentru un frate bolnav, care era aproape de moarte şi îşi avea chilia sa sihăstrească lângă un sat oarecare, deci s-a dus cu sârguinţă ca să-l cerceteze. Dar, deoarece calea era depărtată, a întârziat în călătorie şi soarele era acum spre apus. Iar sfântul nu voia să meargă noaptea în satul acela, păzind cuvântul Domnului: Umblaţi până aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; şi de umblă cineva ziua, nu se poticneşte. De aceea, a zis cu mare credinţă către soare, pe când trecuse crugul de jumătate: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos, să stai, soare, din cale şi să aştepţi puţin până voi ajunge în sat!” Iar soarele, care apusese pe jumătate, a stat şi a luminat cu cealaltă jumătate, aşteptând până ce cuviosul va ajunge în sat. Şi văzând oamenii satului că soarele a întârziat a apune, s-au minunat şi adunându-se în mijlocul satului, priveau acea minune. Iar peste câtăva vreme au văzut pe Cuviosul Patermutie venind din pustie spre satul lor şi, întâmpinându-l, l-au întrebat de oprirea soarelui. Iar el le-a zis: „Nu vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului, Care ne învaţă în Evanghelie să avem credinţă? Dacă cineva are credinţă cât un grăunte de muştar, acela poate să mute şi munţii. Deci, cel ce poate să mute munţii cu credinţa, acela cu aceeaşi credinţă este puternic ca şi soarele să-l oprească din mers”. Acestea zicându-le el, toţi au înţeles că pentru dânsul s-a oprit soarele, care, după ce el a venit în sat, îndată a apus. Şi s-au închinat stareţului cu frică, şi mulţi au mers după el până la fratele cel bolnav. Şi intrând în chilia lui, l-au găsit pe el săvârşit întru Domnul. Deci, făcând rugăciune, s-a apropiat şi a sărutat trupul mortului, zicând către dânsul: „Care este dorinţa ta, frate? Să te duci să vieţuieşti cu Hristos, sau încă să mai vieţuieşti cu noi în trup?” Atunci mortul îndată a înviat şi a deschis ochii şi, ridicându-se, a şezut şi a început a grăi: „Pentru ce m-ai întors pe mine, părinte? Căci îmi este mai bine să mă duc la Hristos şi să fiu cu Dânsul, iar a petrece în trup nu-mi trebuie”. Şi i-a zis lui stareţul: „Dormi dar în pace şi roagă-te pentru mine”. Iar el, culcându-se, a adormit iarăşi şi s-a făcut spaimă la toţi care erau de faţă; şi ziceau: „Cu adevărat acesta este om dumnezeiesc”. Iar cuviosul îngrijind trupul mortului, a petrecut toată noaptea în cântare de psalmi, iar a doua zi, îngropându-l cu cinste, s-a dus de acolo.

Altă dată, un oarecare frate fiind bolnav şi aproape de moarte, cuviosul s-a dus la el spre cercetare. Şi văzându-l pe dânsul că se teme de moarte, pentru păcatele sale, a zis către dânsul: „Pentru ce nu eşti gata, fiule, spre ducere? Mi se pare că conştiinţa, mustrătoa-rea ta, va merge cu tine acolo”. Bolnavul a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi dea măcar puţină vreme spre pocăinţă”. Răspuns-a stareţul: „Acum cauţi vreme de pocăinţă? Dar cea trecută unde este? Ce ai făcut în toate zilele călugăriei tale? Oare n-ai putut să-ţi tămăduieşti rănile cele de mai înainte, ci mai ales ai adăugat altele noi?” Iar bolnavul nu înceta să roage pe stareţ cu lacrimi, ca să se roage Domnului pentru dânsul. Deci stareţul i-a zis: „De nu vei mai adăuga de acum rele peste rele, apoi mă voi ruga pentru tine.

Pentru că bun este Domnul Cel iubitor de oameni şi îndelung răbdător. El îţi va da câtăva vreme pentru curăţirea păcatelor tale”. Aceasta zicând-o, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi, după ce s-a rugat mult, a zis bolnavului: „Iată, trei ani îţi mai dă Domnul, să mai petreci în această viaţă, însă să te pocăieşti cu adevărat”. Apoi, luându-l de mână, l-a ridicat din pat sănătos şi l-a dus cu el în pustie. Iar după ce au trecut trei ani, s-a întors cu dânsul iarăşi la fraţi, şi l-a pus pe el înaintea lor ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi adunân-du-se mulţi la cuviosul, şi ascultând cuvintele lui cele cu miere curgătoare, a spus către dânşii cuvânt despre roadele pocăinţei, vorbind toată noaptea până dimineaţa. Şi întru acea vorbire, fratele acela care îşi împlinise pocăinţa cea de trei ani a fost văzut cum dormita, şi astfel şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, fără durere şi fără frică, ca şi cum ar fi adormit cu un somn dulce. Se mai povesteşte despre Cuviosul Patermutie şi aceasta, că el de multe ori a trecut râul Nil, umblând pe deasupra apei. Iar altădată, câţiva fraţi fiind adunaţi într-o chilie şi vorbind pentru folosul sufletului cu uşile încuiate, sfântul a stat în mijlocul lor, precum altădată Hristos a venit în mijlocul apostolilor, atât de mare era Cuviosul Patermutie întru minuni şi plin de darul lui Dumnezeu. Iar după mulţi ani ai vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul.

DESPRE ALT CUVIOS COPRIE (Din cartea lui Rufin preotul, cap. 9 şi din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 84.) (9 iulie)

Sfântul Coprie, cel care l-a văzut el însuşi pe Sfântul Patermutie şi s-a făcut povestitor al minunilor lui, a fost cu rânduiala preot, având aşijderea darul facerii de minuni de la Dumnezeu. El petrecea în aceleaşi părţi ale Egiptului, tămăduind felurite boli între oameni şi gonind duhurile cele viclene. Odată, adunându-se la dânsul mulţi fraţi, el le povestea din viaţa Cuviosului Patermutie şi a celorlalţi sfinţi. Iar unul dintre fraţi, necrezând cele ce se spuneau, nu lua aminte şi, adormind, a văzut în vedenia visului, în mâinile Sfântului Coprie, o carte scrisă cu slove de aur, din care el vorbea către fraţi, iar aproape de dânsul stătea un oarecare bărbat luminos, cinstit la vedere şi împodobit cu cărunteţe. Acela, căutând cu mânie spre cel ce dormita, i-a zis: „Pentru ce nu crezi cele ce se grăiesc şi, neluând aminte, dormitezi?” Iar fratele acela, deşteptându-se înspăimântat, a spus îndată celorlalţi ceea ce a văzut şi, de atunci, asculta cu credinţă şi cu luare aminte toate cuvintele Sfântului Coprie. Şezând la Cuviosul Coprie nişte fraţi străini, care veniseră la el spre cercetare, şi ascultând cuvintele lui cele folositoare de suflet, a venit un om mirean, purtând un vas cu nisip şi stătea la uşa chiliei, aşteptând până ce va sfârşi stareţul vorba sa. Atunci fraţii, văzând pe om, au întrebat pe stareţ, pentru ce a adus nisipul acela. Iar stareţul le-a răspuns: „Nu mi se cădea mie, fraţilor, ca să vă spun lucrul acesta, ca să nu mă arăt că mă slăvesc în deşert şi să nu piară plata ostenelilor noastre, lăudându-mă cu dumnezeieştile lucruri. însă văzându-vă pe voi că v-aţi ostenit pe un drum aşa de lung, nu ascund aceasta de voi, ci, spre folosul vostru, voi spune lucrurile lui Dumnezeu, pe care El a binevoit a le săvârşi prin noi, păcătoşii.

Pământul satului aceluia, care este aproape de noi, era cu totul neroditor şi din grâul cel semănat la ţarini abia se aduna sămânţa, pentru că un vierme născându-se, le mânca rădăcina şi rodea spicele mai înainte de coacere, iar oamenii satului aceluia erau cu toţii închinători de idoli. Iar noi, ajutându-ne darul lui Dumnezeu, i-am adus pe toţi la sfânta credinţă şi i-am botezat. Şi după ce toţi s-au făcut creştini, au venit la noi şi ne-au cerut să ne rugăm lui Hristos Dumnezeu pentru dânşii, ca pământul să le dea bună aducere de roade. Atunci am zis către dânşii: «Noi putem să ne rugăm, însă credinţa voastră să fie neîndoită spre Dumnezeu». Iar ei, spunând că au credinţă tare, au luat în sanurile lor nisip din pământul acesta, pe care umblă picioarele noastre cele păcătoase. Şi m-au rugat ca, în numele Domnului, să le binecuvintez nisipul acela, ca pe nişte seminţe, şi am zis către dânşii: «Să vă fie vouă după credinţa voastră!» Iar ei, ducându-se la locul lor, au amestecat nisipul acela cu sămânţa grâului lor şi l-au semănat în ţarini. Şi s-a făcut atât de mare îndestulare de rod, încât nici un pământ din aceste părţi ale Egiptului nu poate să facă o aducere de roade ca aceea. Deci, din acea vreme, lucrătorii de pământ vin în toţi anii aici şi, luând nisip, îl aduc la noi, ca să îl binecuvântăm, şi credinţa lor nu este în zadar, pentru că totdeauna adună roduri îndestulate”. Intr-o vreme oarecare, Cuviosul Coprie vorbind înaintea poporului cu un eretic maniheu despre credinţă şi, neputând să dovedească pe cel mândru şi măreţ cu blândele sale cuvinte, a voit ca prin faptă să-şi arate credinţa cea dreaptă. Deci a poruncit să aprindă un foc mare şi a chemat pe eretic cu dânsul în foc, zicând: „Acela care nu va arde în foc, credinţa aceluia va fi dreaptă!” însă acel eretic a zis către dânsul: „Tu să intri mai întâi”. Deci sfântul intrând în foc, văpaia s-a despărţit în două, şi el stătea pe cărbuni ca pe o iarbă verde, fără să-l vatăme. Astfel a stat în mijlocul focului o jumătate de ceas, şi a ieşit întreg, neatingându-se focul nici de hainele lui. Iar poporul, văzând acest lucru, s-a mirat foarte şi a preamărit pe Hristos Dumnezeu. Iar ereticul n-a voit să intre, însă poporul, împingându-l fără voie, îndată a început să ardă şi, sărind din foc pârlit, a început să fugă. Deci poporul, prinzându-l, striga: „Să se ardă ereticul!” Dar Cuviosul Coprie, potolind gâlceava poporului, a eliberat pe eretic viu, însă pârlit ca un tăciune. Stareţul avea aproape de chilia sa o grădină mică, în care semăna verdeţuri şi roduri de mâncare, pentru străinii care veneau la dânsul. într-o noapte, intrând în grădină un oarecare închinător de idoli, a furat din roduri cât a putut să ducă şi, ducându-le acasă, a pus într-o căldare o parte din ele, ca să le fiarbă. Şi fierbând trei ceasuri şi mai mult şi arzând multe lemne, nimic n-a sporit, pentru că nici apa din căldare nu se încălzise. Iar omul acela se mira de acest lucru neobişnuit. Apoi, cunoscându-şi păcatul şi înţelegând puterea lui Hristos care lucrează întru creştini, a luat tot ceea ce furase, asemenea şi pe cele care erau în căldare, şi le-a dus la stareţ. Deci, aruncându-se înaintea picioarelor lui, i-a spus hoţia sa şi minunea care se făcuse. Pentru aceea cerea iertare şi se ruga să-l facă creştin. Şi s-a întâmplat că erau atunci la stareţ mulţi străini şi toţi s-au bucurat de acea minunată întoarcere spre Hristos a acelui om. Iar din roadele acelea s-au ospătat din destul şi au mulţumit lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe minuni făcând Cuviosul Coprie, cu darul lui Hristos, s-a odihnit în pace şi a luat parte cu Cuviosul Patermutie în împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

SFÂNTUL SFINŢIT TEODOR, EPISCOPUL EDESEI, ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNSUL (Scrisă de Vasile, Episcopul Amasiei) (9 iulie)

 In cetatea Edesa era un bărbat cu numele Simeon şi avea de soţie o femeie ce se chema Maria. Amândoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, umblând fără de prihană în poruncile Domnului şi făcând milostenie multă, pentru că erau bogaţi. Ei au născut o fiică, dar, dorind să nască un prunc de parte bărbătească, alergau la bisericile lui Dumnezeu şi se rugau Lui cu multă postire şi cu rugăciuni să le dăruiască un fiu. Şi sosind Postul Paştilor şi ajungând în sâmbăta întâi a marelui post, zi în care Biserica face pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Teodor Tiron, s-au dus amândoi cu daruri la biserica Sfinţilor Apostoli, la cântarea de dimineaţă. Acolo li s-a făcut la fiecare osebit o vedenie ca aceasta: Au văzut pe Sfântul Apostol Pavel stând în biserică cu Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron. Iar Sfântul Teodor a zis către Sfântul Apostol Pavel, arătând cu degetul spre Simeon şi spre Maria: „O, ucenice al Domnului, aceştia se roagă cu căldură şi cer naşterea unui fiu. Deci mijloceşte-le cererea la Dumnezeu, ca să aibă răsplătire pentru darurile şi milosteniile făcute de dânşii pe la biserici”. Şi se vedea că apostolul le punea lor în mâini un prunc de parte bărbătească, zicându-le: „Iată, aveţi un fiu”. Iar marele mucenic a zis: „Teodor să fie numele lui, că pruncul acesta va fi cu adevărat dar al lui Dumnezeu”.

După vedenia aceea şi după săvârşirea cântării de dimineaţă, şi-au spus unul altuia vedenia ce avuseseră şi amândoi se mirau cum de au avut aceeaşi vedenie. Şi au mulţumit lui Dumnezeu foarte pentru că au primit înştiinţare pentru zămislirea fiului şi, bucurându-se, s-au întors acasă. Deci maica zămislind, se păzea cu multă înfrânare, ca ceea ce purta în sine pe cel ce avea să fie vas al Sfântului Duh. Apoi, venind vremea naşterii, li s-a născut un fiu şi i-au pus numele Teodor, precum l-a numit marele mucenic în vedenie, şi l-au luminat cu Sfântul Botez. Iar pruncul crescând şi venind în anii copilăriei, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii, dar era greoi la învăţătură şi zăbavnic cu vorbirea, deprinzându-se anevoie la cele ce i se spuneau lui. Dar toate acestea au fost după rânduiala lui Dumnezeu, ca nu de la oameni, ci din darul Domnului să i se dea lui înţelepciunea. Deci copilul era adeseori supărat de părinţi şi de dascăli şi era ocărât de cei de o vârstă cu el. Şi după o vreme, i-a venit un oarecare gând, ca să ceară de la Dumnezeu înţelegere. Şi a început a alerga adeseori la biserică şi a se ruga cu dinadinsul. Iar odată, povăţuindu-se de dumnezeiasca insuflare, a intrat într-o zi de Duminică în biserică şi, înainte de a începe Sfânta Liturghie, s-a ascuns în altar, sub sfântul prestol, nevăzându-l nimeni. Deci, venind arhiereul, a început a săvârşi Sfânta Liturghie. Intr-acea vreme, copilul Teodor adormise sub sfânta masă şi a dormit acolo până la sfârşitul Liturghiei. într-acel somn i s-a făcut o vedenie ca aceasta. El vedea pe un prunc cam de o vârstă cu el, strălucind ca soarele, care îl hrănea pe el cu fagure de miere şi îi dădea în mâini un toiag păstoresc, binecuvântându-l. După vedenia aceea, Teodor deşteptându-se din somn, a ieşit de sub prestol. Iar arhiereul şi cei ce erau cu dânsul în altar, văzându-l, s-au mirat şi-l întrebau, pentru care pricină a fost acolo. Iar el le-a spus cele despre sine şi ce fel de vedenie a văzut. Şi înfricoşându-se arhiereul, îndată a numărat pe Teodor împreună cu clerul său, făcându-l citeţ. De atunci, Teodor s-a făcut isteţ la minte şi cărturar, covârşind cu înţelegerea nu numai pe cei de o vârstă cu el, ci şi pe cei bătrâni. Şi s-a deprins cu înţelepciunea duhovnicească şi cu filozofia cea dinafară, pentru că era atunci în Edesa un dascăl vestit de filozofie, cu numele Sofronie. Deci aceluia i s-a dat pe sine la învăţătură şi în scurtă vreme a săvârşit toate învăţăturile. Iar când era el de 18 ani, tatăl său, Simeon, s-a mutat către Domnul. Apoi, după un an, şi Maria, mama lui, s-a dus către Domnul. Iar Teodor a împărţit săracilor averile cele multe care rămăseseră de la părinţii săi şi numai o parte a lăsat surorii sale, care acum era însoţită cu bărbat. Aceea a născut pe Vasile, care s-a învrednicit de arhiereasca rânduiala în cetatea Amasiei şi care a fost scriitorul vieţii Cuviosului Teodor. După moartea părinţilor, fericitul Teodor s-a dus în Ierusalim, având vârsta de 20 de ani. Iar după ce s-a închinat la Mormântul Domnului şi a înconjurat toate sfintele locuri, a mers la lavra Cuviosului Sava, care într-acea vreme era povăţuită de avva Ioan. Acolo îmbrăcând chipul monahicesc, s-a deprins la nevoinţele pustniceşti şi a umblat în ascultări prin toate ostenelile, slujind cu sârguinţă la toate slujbele mănăstirii, vreme de 12 ani. După aceea a rugat pe egumen să-i poruncească lui să petreacă deosebi în linişte, într-o chilie sihăstrească. Deci, luând o chilie pustnicească, se liniştea slujind lui Dumnezeu. Hrana lui era puţină pâine după apusul soarelui şi apă cu măsură, şi aceea, nu în toate zilele. Pentru că uneori petrecea două sau trei zile fără hrană. De multe ori el ieşea în pustiul Iordanului şi zăbovea într-însul multe zile, flămânzind şi însetând, şi se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea, ca un om fără de trup, apoi iarăşi se întorcea la chilia sa. Astfel a petrecut el 24 de ani, ducând o viaţă ca aceasta în nevoinţe pustniceşti. Iar un tânăr cu numele Mihail, rudenie de-a sa, auzind de petrecerea lui cea aleasă în pustnicie, a venit din Edesa la dânsul, vrând să urmeze faptelor lui celor bune. Deci Teodor, primindu-l pe acela şi călugărindu-l, îl avea pe lângă el ca ucenic şi împreună nevoitor. Şi s-a deprins Mihail a împleti coşniţe, blidişoare şi alte vase foarte alese, pe care le ducea, cu porunca dascălului, în sfânta cetate a Ierusalimului şi le vindea. Iar preţul pe care îl lua, îl aducea la părintele său, Teodor, şi acela îl trimitea la lavră la părintele Ioan, ca să nu ia pâinea din mănăstire în zadar.

Intr-acele vremi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, părţile Palestinei şi ale Feniciei nu erau sub stăpânirea împăraţilor greci, ci sub stăpânirea saracinilor, pentru păcatele omeneşti. Deci creştinii, dându-le multe dajdii, îşi răscumpărau viaţa şi credinţa lor, iar Domnul mângâia pe poporul Său cel credincios, făcând semne şi minuni la Sfântul Mormânt, prin care se astupau spurcatele guri ale agarenilor celor hulitori de Hristos, şi mulţi din cei mai mari ai lor mergeau de departe la Ierusalim ca să vadă Mormântul lui Hristos, şi dădeau cinste patriarhului creştinesc şi celorlalţi arhierei, făcând uşurare popoarelor. Intr-acea vreme, Adrameleh, împăratul Persiei, cu soţia sa Seida, pornind de la Babilon, au mers la Ierusalim, ca să vadă Mormântul lui Hristos şi minunile care se făceau acolo. Iar Adrameleh era om blând, nevrând să asuprească pe creştini, afară de dajdia pe care o lua, iar despre credinţă se întreba cu cei iscusiţi în Scripturi numai cu cuvinte, făcând întrebări şi răspunsuri după socoteala sa cea persană. Şi fiind el încă în Sfânta Cetate, fericitul Mihail, ucenicul şi rudenia lui Teodor, a mers în Sfânta Cetate cu porunca cuviosului, ca să-şi vândă lucrul mâinilor sale, găzduind în metocul Sfântului Sava, care era în cetate. Deci mai întâi s-a dus să se închine la Mormântul lui Hristos şi la Golgota, apoi a ieşit în târg ca să-şi vândă lucrul mâinilor sale. Şi l-a întâmpinat pe el un scopit al împărătesei Seida, care, văzând coşniţele cele bine lucrate şi vasele cele frumos împletite, s-a minunat de un lucru de mână ca acela preaales, şi a zis către dânsul: „Tânărule, vino după mine, că vei lua preţ bun pentru toate vasele tale”. Iar Mihail i-a urmat lui, ca un miel fără de răutate, până la uşa casei egiptencei celei noi. Şi mergând scopitul, a spus împărătesei că un monah oarecare vinde nişte vase foarte frumoase. Deci împărăteasa îndată a poruncit să-l aducă înaintea sa. Şi intrând fericitul Mihail înaintea feţei ei, s-a rănit spurcata femeie cu gând necurat asupra tânărului monah, pentru că el era cu adevărat frumos la faţă şi bine împodobit la stat, începând abia a-i creşte barba. Şi era subţire şi uscăţiv din postirea cea mare, dar din frumoasa lui vedere cea dinafară, se arăta buna podoabă cea dinlăuntru a sufletului său celui îmbunătăţit. Iar împărăteasa, privind spre dânsul cu dinadinsul, se aprindea cu dragostea trupească spre el şi a început a-l întreba: „Cine eşti tu şi de unde vii?” Iar el a răspuns, zicând: „Sunt un monah sărac din lavra Sfântului Sava”. Impărăteasa a zis către dânsul: „O, tânărule, te văd galben şi uscat şi mi-e milă de tine; deci voiesc să-ţi fac ţie bine. De eşti rob cuiva, te voi libera; de eşti robit, te voi izbăvi; de eşti neputincios, te voi tămădui; de eşti sărac, te voi îmbogăţi!” Iar curatul Mihail, auzind cuvintele ei înşelătoare, a cunoscut gândul ei cel viclean şi, ridicându-şi inima sa şi ochii cei dinăuntru la Dumnezeu, s-a rugat în mintea sa, zicând: „O, Stăpâne, iubitorule de oameni, izbăvitorul celor robiţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi, Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău Daniil din gurile leilor, izbăveşte-mă şi pe mine în ceasul acesta de această leoaică cumplită, care voieşte să înghită sufletul meu şi să-l coboare în iad de viu!” Apoi a zis către împărăteasă: „Oarecând am fost robit cu patimile cele dulci ale lumii, dar Stăpânul meu Hristos Dumnezeu m-a izbăvit cu darul Său. Am fost rob al păcatului, dar Domnul meu, luând chip de rob, m-a eliberat pe mine. Acela, aflându-mă bolnav şi luând neputinţa mea, m-a însănătoşit desăvârşit pe mine. Scăpătat am fost şi sărac, dar Fiul lui Dumnezeu Cel preabogat, sărăcind pentru mine, m-a îmbogăţit negrăit şi de nimic nu sunt lipsit. Deci bogăţiile tale nu-mi trebuiesc, căci am bogăţia mea şi sănătate şi libertate; şi mă îndestulez cu toate bunătăţile, din mila Mântuitorului meu”.

Dar femeie cea fără de ruşine a zis către dânsul cu cuvinte de desfrânare: „O, tânărule, de-mi vei fi mie prieten, de multe bunătăţi te vei îndulci. Mulţi te vor ferici pe tine şi multora vei fi stăpân”. Iar Sfântul Mihail i-a răspuns: „Eu iubesc pe Domnul meu Hristos, Cel ce m-a iubit şi şi-a dat sufletul Său pentru mine, şi doresc a-L iubi cu nesaţ. Iar prieteni, am rânduielile îngerilor celor cereşti şi cetele tuturor sfinţilor care au vieţuit îngereşte pe pământ, a căror frumuseţe şi podoabă este nespusă. De aceea, având un stăpân milostiv ca Acesta şi nişte prieteni iubiţi ca aceştia, nicidecum nu voi să-ţi fiu prieten, căci eu n-am parte cu tine!” Atunci împărăteasa Seida a început cu mânie a grăi către dânsul: „De nu vei face voia mea, apoi cu multe munci te voi pedepsi şi cu bătăi voi zdrobi trupul tău!” Răspuns-a monahul: „Eu mă sârguiesc ca să fac voia Domnului meu, iar voii tale nicidecum nu voiesc să mă supun. Iar de vei chinui trupul meu cu munci şi cu pedepsiri, veşnică dulceaţă vei mijloci sufletului meu. Să ştii cu dinadinsul, că, cu nici un fel de amăgiri, nu mă vei pleca pe mine spre pofta ta şi nici cu munci nu mă vei înfricoşa”.

Impărăteasa a zis: „O, ticălosule, de câte bunătăţi te lipseşti, neîmplinind pofta mea! Oare nu sunt frumoasă şi vrednică de iubire şi de poftire?” Cuviosul monah a răspuns: „Nu numai că nu eşti frumoasă, dar eşti foarte urâtă la chip şi puturoasă; deci nu eşti vrednică de dragoste, ci de ură!” Atunci necurata împărăteasă, umplându-se de mare mânie, a poruncit ca să-l întindă la pământ pe feciorelnicul monah şi să-l bată fără de milă cu toiege. Deci, muncindu-l pe el foarte mult, l-a trimis la împărat legat cu lanţuri, scriindu-i astfel: „Acest spurcat monah m-a defăimat cu batjocori necinstite. Deci de-l vei lăsa pe el viu, apoi mă vei avea pe mine moartă”. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a învoit la cererea ei, pentru că nu voia să o supere pe ea, însă mai întâi a voit ca singur să vadă pe monah şi a poruncit să-l aducă înaintea sa. Iar cuviosul, fiind adus înaintea împăratului, n-a voit să i se închine lui, precum este obiceiul perşilor a se închina înaintea împăraţilor şi boierilor, ci stătea neplecat, arătând cu bărbăţie vitejia şi neplecarea sufletească către cei potrivnici. Iar împăratul, uitându-se la el cu ochi mânioşi, a zis cu iuţime: „O, mândrule monah, ce ai să răspunzi la fapta care ai îndrăznit tu să o faci? Dar mi se pare că eşti fără de răspuns?” Răbdătorul de chinuri Mihail a zis: „Impărate, trei fapte bune ţi se cuvine să ai mai mult decât altele: frica de Dumnezeu, dreapta judecată şi îndelunga răbdare către cei greşiţi”. Auzind împăratul nişte cuvinte ca acestea ale lui, s-a îmblânzit cu firea şi a poruncit să-l dezlege din lanţuri. Apoi a început cu blândeţe a-l întreba pe el de unde este. Iar el i-a răspuns: „De neam sunt din cetatea Edesa, iar acum sunt monah în lavra Sfântului Sava”. Apoi când l-a întrebat împăratul despre ce era scris împotriva lui, sfântul a grăit: „La mine s-a împlinit pilda aceea ce se povesteşte: Cineva a nimerit din întâmplare peste un şarpe ce se cheamă vasilisc, care numai cu vederea omoară oameni. Deci, vrând să scape de el, a nimerit peste un leu. Insă mai cu voie i-a fost lui vecinătatea leului, decât a veninosului şarpe vasilisc, care omoară cu ochii!” Atunci împăratul, înţelegând puterea pildei şi cunoscându-l pe el că este nevinovat, l-a iubit pe el, pe de o parte pentru frumuseţea lui, iar pe de alta pentru buna lui înţelegere. Deci voia ca să-l întoarcă pe el de la credinţa creştină şi să-l aducă la credinţa persană cea rea. Şi avea împăratul pe lângă dânsul pe un iudeu oarecare, învăţător de lege, mult grăitor în cuvinte. Pe acela luându-l ca ajutor, a început a grăi către monah: „Eu mă milostivesc spre tine şi îţi cruţ tinereţea, văzând înţelegerea ta, dar te sfătuiesc, îţi poruncesc şi te rog: Depăr-tează-te de la învăţătura cea aspră a lui Hristos, leapădă-te de credinţa creştină şi lipeşte-te de slujba mea cea persană, căci îmi vei fi mie în loc de fiu şi te voi pune stăpân mai presus decât boierii mei, şi te voi face domn peste toate bunătăţile mele”. Atunci Cuviosul Mihail, ridicându-şi ochii spre cer şi suspinând din adâncul inimii, a zis: „O, Hristoase împărate, să nu-mi fie mie a mă depărta de Tine, Dumnezeul meu, chiar şi munci fără de număr de voi primi”. Iar lui Adrameleh i-a zis: „Impărate, eu sunt rob al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, al unei dumnezeiri nedespărţite. Pe Aceasta o mărturisesc şi nu mă voi depărta de la o mărturisire ca aceasta, ci sunt şi voi fi într-însa de-a pururea”.

Impăratul auzind aceasta, a zis către dânsul: „Iţi place ţie oare să fii îmbrăcat într-acest chip întunecos, în care eşti acum?” Sfântul a răspuns: „Eu mai bine mă împodobesc cu această haină monahicească, decât te împodobeşti tu, în hainele tale împărăteşti”. Impăratul a zis: „Ştiu foarte bine cărţile noastre şi Scriptura voastră creştină, pe care o numiţi Evanghelie, am citit-o. Dar nicăieri n-am găsit nişte porunci ca acelea, ca să se îngreţoşeze de nuntă şi de carne”. Sfântul a răspuns: „Viaţa creştinilor s-a despărţit în două: în cea monahicească şi în cea lumească. De aceea cei simpli au binecuvântare să se însoare şi să mănânce carne, nefiindu-le lor păcat una ca aceea, numai de vor păzi celelalte porunci ale lui Hristos, iar nouă, celor ce ne-am lepădat de lume şi ne-am făgăduit să ne păzim fecioria, nu ni se cade să ne însoţim cu nunta, pentru că învăţătorul neamurilor, Apostolul Pavel, a zis: Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă Domnului, iar cel însurat se îngrijeşte de cele lumeşti, cum să placă femeii. Şi iarăşi: Cel ce se însoară bine face, iar cel ce nu se însoară mai bine face. Deci noi, vrând a plăcea Domnului nostru Iisus Hristos, am ales să călătorim pe calea cea mai bună, adică să vieţuim fară a ne însura. Iar carne nu mâncăm, nupentru vreo spurcăciune, ci pentru înfrânare, pentru că Pavel zice: Impărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace, şi celelalte lucruri bune, precum şi postirea cu sfinţenie”.

Zis-a împăratul: „Pavel v-a înşelat pe voi”. Sfântul a răspuns: „Nu ne-a înşelat, ci ne-a scos din înşelăciune şi ne-a povăţuit cum să intrăm în bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar dacă voieşti, o, împărate, să ştii cu adevărat pe înşelătorul şi înainte mergătorul lui Antihrist, el este Mahomed al vostru, care a înşelat tot neamul saracinilor şi încă şi pe al perşilor, vărsându-şi veninul răutăţii sale”. Dar iudeul ce stătea înaintea împăratului a zis către Sfântul Mihail: „Pavel al vostru nu era oare iudeu?” Răspuns-a sfântul: „Deşi era iudeu, însă, cu porunca Domnului, a făcut deşartă umbra Legii celei vechi şi a binevestit darul cel adevărat, pe care l-au proorocit proorocii în Legea veche”. Zis-a iudeul: „Cum ai învăţat de la Pavel, când tu nici nu l-ai văzut? Invaţă-te de la mine, pe care mă vezi, şi auzi cuvinte din gura mea”. Zis-a Mihail: „Dacă vei începe a învăţa ca şi acela, atunci te voi asculta, dar dacă vei amesteca învăţătură potrivnică, voi fugi de tine ca de un şarpe, pentru că Pavel a zis: Dacă cineva vă va propovădui vouă mai mult decât ceea ce aţi primit, anatema să fie!” Zis-a împăratul: „Pentru ce vă lepădaţi de proorocul Mahomed? Oare n-a propovăduit el pe Dumnezeu saracinilor, arabilor şi perşilor? Oare nu a sfărâmat idolii şi nu a învăţat viaţă bună?” Răspuns-a sfântul: „Dacă cineva scoate dintr-o temniţă pe oarecine şi îl închide în alta mai întunecoasă, atunci ce fel de facere de bine îi face acestuia? Au nu l-a înşelat pe acela, ducându-l de la un întuneric la altul? Astfel v-a făcut vouă Mahomed al vostru. Iar noi ştim că una este calea cea neînşelătoare spre lumina adevărată, adică, credinţa cea dreaptă în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, într-un Dumnezeu în trei feţe”. Zis-a împăratul: „înţelept şi bun cuvântător se pare că eşti, însă negreşit că doi vor birui pe unul”. Răspuns-a sfântul: „Trei sunteţi, nu doi, şi veţi fi biruiţi de unul, cu puterea lui Hristos”. Impăratul l-a întrebat: „Numai doi vorbim cu tine, eu şi cu iudeul; deci cum de ne numeşti trei? Cine este al treilea între noi?” Răspuns-a sfântul: „Intre voi amândoi stă nevăzut diavolul, învăţătorul vostru!” Iar împăratul deşi se umplea de mânie, însă se înfrâna de iuţime, nădăjduind că va dovedi cu cuvinte pe ostaşul lui Hristos. Deci a zis către el: „Lasă-ţi vorba ta cea multă şi supune-te mie, mărturiseşte că Mahomed e prooroc şi apostol al lui Dumnezeu, şi îmi vei fi ca un fiu, îndulcindu-te de multe bunătăţi”. Grăit-a sfântul: „O, împărate, dar mărturiseşti tu pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui?” Răspuns-a împăratul: „Mărturisesc cu adevărat”. Zis-a sfântul către iudeu: „Dar tu mărturiseşti, că prin Cuvântul Domnului s-a întărit cerul şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor?” Răspuns-a iudeul: „Adevărat că este aşa”. Iar cel plin de Duhul Sfânt, mărturisitorul lui Hristos, a zis către ei: „Iată, voi singuri mărturisiţi adevărul, măcar că nu credeţi precum se cade. Eu însă nu voi mărturisi minciuni nicidecum, ci acum am zis şi iar voi zice, că Mahomed nu este prooroc, nici apostol, ci înşelător, mincinos şi înainte mergător al lui antihrist. Iar tu, iudeu fiind, să ştii cu adevărat, că acum Hristos a venit în lume prin nestricăcioasă naştere din Preasfânta Fecioară, şi mai mult să nu aştepţi naşterea Lui după trup. Iar acela pe care tu îl aştepţi, acela va fi necuratul antihrist, care va tulbura toată lumea; iar înaintea lui a mers acum înşelătorul Mahomed, înainte mergătorul lui”. Zicând sfântul unele ca acestea, perşii şi saracinii care erau de faţă s-au mâniat asupra lui, iar cei ce erau creştini s-au bucurat cu duhul, zicând în sine: „A biruit monahul cu darul lui Hristos”. Şi mâniindu-se împăratul asupra jidovului, i-a zis: „In zadar te-am chemat să te am ajutor, pentru că nici un ajutor n-am avut de la tine”. Deci l-a izgonit de la faţa sa, zicându-i: „Eu singur îl voi dovedi pe monah şi îl voi întoarce la mine”. Iar Sfântul Mihail, umplându-se de bucurie, a zis: „Iată, unul a fugit cu ruşine, fiind biruit de puterea Hristosului meu, dar mai sunt încă doi şi aceştia iute vor fi biruiţi, pentru că ajutorul meu este neînfrânt şi nebiruit”. După aceea, împăratul a zis către răbdătorul de chinuri: „O, monahule, una din două îţi stă ţie de faţă: ori să te supui mie şi să vii la credinţa noastră, ori cu amară moarte să te lipseşti de această viaţă dulce”. Zis-a sfântul: „O, împărate, mă rog ţie ca să-mi faci una din trei: ori slobozeşte-mă la stareţul meu, ori la Hristosul meu mă trimite, cu vreun chip de moarte, sau fă-te creştin şi să ai împărtăşire cu noi”.

Şi nesuferind împăratul acea îndrăznire a lui, s-a mâniat şi a poruncit să aştearnă pe pământ mulţi cărbuni aprinşi şi să pună pe mucenic cu picioarele desculţe peste ei. Iar răbdătorul de chinuri stătea nemişcat pe acei cărbuni aprinşi, neţinut de nimeni, răbdând cu bărbăţie arderea focului pentru dragostea lui Hristos şi cântând psalmii lui David. Şi stând el mult astfel, a poruncit să-l ia de pe cărbuni şi să-i dea un pahar cu otravă de moarte, pe care, luându-l, a zis întâi simbolul credinţei, adică “Crezul”, până la sfârşit. Apoi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a băut otrava cea de moarte şi a rămas nevătămat. Iar împăratul s-a mirat foarte şi a poruncit ca să aducă un tâlhar din cei vrednici de moarte şi să-i dea să bea din aceeaşi otravă. Şi bând tâlharul paharul cu otravă, îndată şi-a dat sufletul cu răcnet şi i-a crăpat tot trupul, iar Sfântul Mihail a rămas întreg şi sănătos. Atunci toţi creştinii ce erau acolo, văzând acea minune, s-au umplut de bucurie şi proslăveau pe Dumnezeu. Iar saracinii s-au ruşinat şi crezând ei că aceea este o batjocură pentru credinţa lor, strigau către împărat, ca ori să-l ucidă pe acel monah, ori să piardă pe toţi creştinii. Iar împăratul, făcând voia neamului saracinilor, a poruncit să scoată pe mucenic afară din cetate şi să-i taie capul cu sabia. Şi scos fiind răbdătorul de chinuri la moarte, mulţi dintre creştini şi saracini s-au dus după el ca să-i vadă sfârşitul. Şi mergând la locul de tăiere, a stat spre răsărit şi, ridicând ochii şi mâinile spre cer, s-a rugat, zicând: „Stăpâne Preaînalte, Atotţiitorule cel fără de început şi pururea fiitor, Ziditorule a toată făptura, Impărate al împăraţilor şi Doamne al domnilor, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a-mi săvârşi nevoinţa, iar acum mă rog bunătăţii Tale să nu se atingă de mine mâna diavolului şi să nu mă surpe în adâncul pierzării, ci primeşte sufletul meu prin sfinţii Tăi îngeri şi du-l în locaşurile odihnei, că pe Tine, Doamne, Te-am iubit şi pe Tine Te cânt şi Te măresc, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, o dumnezeire şi o împărăţie. Că a Ta este slava în veci. Amin”. Rugându-se astfel şi binecuvântând pe credincioşi, şi-a plecat capul sub sabie şi, fiind tăiat, s-a sfârşit. Iar creştinii, văzând aceasta, au înălţat slavă lui Dumnezeu, Cel ce a întărit pe pătimitorul Său. Şi venind monahii care locuiau în metocul Sfântului Sava cel din Ierusalim, voiau să ia trupul mucenicului şi să-l ducă în lavră. Iar credincioşii care erau în Ierusalim se împotriveau monahilor, zicând: „Aici a pătimit, aici să se îngroape, pentru sfinţenia şi binecuvântarea poporului celui credincios”. Iar monahii ziceau dimpotrivă: „Este crescut în pustie şi este fiu al Cuviosului Sava; deci nu se cade a-l îngropa decât numai în lavră”. Şi fiind multă neînţelegere între dânşii, a ajuns pricina până la împărat, iar împăratul a judecat ca monahii să ia trupul mucenicului. Deci ei l-au luat îndată şi l-au adus la metoc. In aceeaşi zi s-a descoperit Cuviosului Teodor cele ce a pătimit Sfântul Mihail şi, ducându-se în biserică, a spus avvei şi fraţilor, zicând: „Fratele Mihail şi-a săvârşit astăzi în cetate nevoinţa muceni-cească”. Şi îndată a trimis părintele pe fraţi, să aducă pe mucenic în lavră cu cinste. Deci aceia, ducându-se, l-au adus de acolo noaptea, ca să nu li se facă vreo necinste din partea saracinilor. Şi a arătat Domnul atunci o minune cu moaştele robului Său. Căci, coborându-se din cer un stâlp de foc, mergea înaintea trupului mucenicului şi strălucea pe toţi care mergeau pe lângă dânsul. Incă s-a întâmplat că şi unii din cetăţeni, care n-aveau somn în noaptea aceea, au văzut acel stâlp mergând spre lavră şi strălucind partea aceea. Iar Cuviosul Teodor a ieşit în întâmpinarea mucenicului vărsând pâraie de lacrimi, pe de o parte de jale, iar pe de alta de bucurie, pentru că plângea ca pentru ucenicul şi rudenia sa, dar se bucura că iubitul lui împreună-vieţuitor s-a învrednicit de cununa mucenicească. Asemenea şi avva lavrei a ieşit cu toţi fraţii cu lumânări şi cu tămâieri, cântând cu lacrimi cântări muceniceşti. Şi astfel l-au adus în biserică. In lavră era un frate bolnav cu numele Gheorghe, care zăcea de trei ani şi la care Cuviosul Mihail se ducea adeseori pentru a-l cerceta. Acel slăbănog, auzind despre moartea cuviosului, se ruga de fraţii care mergeau la biserică să-l ducă şi pe el, ca să vadă pe mucenicul şi iubitul său frate. Dar nimeni nu se îngrijea atunci de el, căci fiecare alerga singur. Deci bolnavul a lăcrimat de mare jale şi a zis: „O, frate Mihaile, dacă ai aflat dar înaintea lui Dumnezeu şi dacă ai câştigat îndrăzneala spre Hristos, adu-ţi aminte şi de mine, prietenul tău, şi cere putere pentru mine, slăbănogul, ca să vin să te văd şi să-ţi dau sărutare întru Domnul!”

Zicând el aceasta, deodată a simţit putere în sine, şi deşi până atunci nu putea să se mişte nici pe pat, s-a sculat sănătos şi a mers la biserică. Şi căzând la trupul mucenicului, îl săruta cu multe lacrimi, zicând: „Iubitul meu frate, cu adevărat ai mare îndrăzneală către Hristos! Cu adevărat tu mi-ai arătat dragostea cea desăvârşită mie, pătimaşului. Pentru că şi viu cât ai fost, mi-ai slujit mie, nevrednicului, şi acum, ducându-te la Hristos, mi-ai dăruit deodată neaşteptată sănătate!” Şi cântând fraţii obişnuitele cântări ale îngropării, au pus pe mucenic în gropniţa sfinţilor părinţi care pătimiseră înainte. Aşa s-a săvârşit Sfântul Mucenic Mihail în 24 de zile ale lunii iulie. După aceea se arăta adeseori Cuviosului Teodor în vedeniile de noapte, cu îmbrăcăminte mucenicească şi împodobit cu cunună. Şi strălucind cu negrăită lumină, zicea către dânsul: „Părinte, nu te mâhni pentru mine, că am aflat milă de la Hristos Dumnezeul meu, de la Care ţi s-a gătit şi ţie răsplătire, pentru învăţătura ta, cu care m-ai învăţat”. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea vieţii Cuviosului Teodor. Domnul, Care rânduieşte toate spre folos, n-a voit să ascundă mai mult sub obrocul petrecerii pustiei pe un luminător ca acesta, pe fericitul Teodor, care putea, cu chipul vieţii sale îmbunătăţite, să fie spre folos la mai mulţi şi să lumineze lumii ca o lumină. Deci l-a pus pe el în sfeşnicul vredniciei celei înalte a arhieriei, într-un chip ca acesta. Intr-un an oarecare, în sfântul şi marele post al Paştilor, Preasfinţitul Patriarh al Antiohiei a mers la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine Mormântului lui Hristos, cel de viaţă primitor, iar pe de alta pentru unele trebuinţe bisericeşti. Şi fiind doi patriarhi împreună – al Antiohiei şi al Ierusalimului – şi adunându-se şi mulţi episcopi din amândouă eparhiile, au venit din cetatea Edesei nişte bărbaţi cinstiţi, din rânduiala duhovnicească şi mirenească, cerând episcop pentru cetatea lor, fiindcă episcopul lor murise. Deci s-a făcut cercetare cine ar fi vrednic de o cinste ca aceea şi de scaun. Iar Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, povăţuit fiind de dumnezeiescul Duh, şi-a adus aminte de fericitul Teodor şi a zis: „Pe nici unul nu-l socotesc să aibă acel fel de viaţă asemenea îngerilor şi să poată fi iscusit spre îndreptarea lucrurilor bisericeşti, precum este Teodor, minunatul între cei ce se liniştesc, monahul lavrei Sfântului Sava”. Iar părinţii Palestinei mărturiseau că este adevărat, pentru că viaţa lui Teodor era slăvită prin toată Palestina. Deci, s-a bucurat tot soborul, iar patriarhii au trimis îndată de l-au chemat şi, numindu-l episcop, deşi se lepăda cu multe lacrimi, i-au poruncit să treacă prin obişnuitele trepte bisericeşti şi să primească sfinţirea preoţească. Şi s-au bucurat şi bărbaţii Edesei de episcopul ales, pe de o parte că auziseră de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, iar pe de alta că-l ştiau că este născut în cetatea lor. Şi sosind Joia cea Mare a Cinei celei de Taină a lui Hristos, au slujit amândoi patriarhii şi mulţime de episcopi cu dânşii şi au hirotonisit episcop pe Cuviosul Teodor. Iar în vremea hirotonisirii lui s-a făcut o minune, pe care au văzut-o toţi. Un porumbel mai alb ca zăpada, zburând prin înălţimea bisericii, s-a pogorât pe capul celui ce se numise episcop. Şi văzând aceasta patriarhii, episcopii şi preoţii care erau cu dânşii, s-au minunat şi au preaslăvit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, bărbatul acesta este vrednic de arhierie!” Iar după săvârşirea hirotoniei, Cuviosul Teodor s-a făcut ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind luminos cu faţa, fiind cu totul purtător de Dumnezeu şi învrednicindu-se a primi mai îndestulat darul Duhului Sfânt. Iar în Sfânta şi Marea Sâmbătă, asemenea şi în prealuminatul praznic al Invierii lui Hristos, a slujit împreună cu amândoi patriarhii; iar în Lunea cea luminată s-a dus la lavră să se închine sfinţilor părinţi, şi le-a fost tuturor multă bucurie şi plângere. Ei se bucurau că fratele lor s-a învrednicit de arhierie şi plângeau că se lipsesc de împreună vieţuirea cu un aşa părinte. Şi plângea mult şi Sfântul Teodor, căci lăsa pe iubiţii săi tovarăşi, chilia cea sihăstrească şi liniştea cea dorită lui. Deci, sărutându-i pe toţi cu lacrimi, s-a întors în Sfânta Cetate. Apoi, după Duminica Tomii, edesenii rugându-l să nu zăbovească mai mult, a plecat la Edesa, fiind cu dânsul şi Vasilie, scriitorul vieţii lui şi nepotul lui după soră. Iar când au sosit la râul Eufrat, s-au oprit la mal, vrând să rămână acolo, şi au pus corturile lor. Atunci cuviosul, tânguindu-se că s-a lipsit de Sfânta Cetate şi de sfânta lavră, a zis psalmul lui David: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion… Aceasta zicând, a plâns şi se gândea să fugă. Şi înţelegând edesenii aceasta, au pus păzitori, ca nu cumva să se lipsească de păstorul lor. Iar în acea noapte i s-a făcut cuviosului o arătare dumnezeiască, zicându-i: „Nu ţi se cade ţie să te asemeni cu sluga cea leneşă care a ascuns în pământ talantul cel dat lui de Domnul, ci să fii asemenea cu sluga care a luat cinci talanţi şi zece a câştigat şi a dobândit stăpânire peste zece cetăţi. Deci nu te lepăda a purta jugul lui Hristos cel pus pe tine”.

După această vedenie, Sfântul Teodor a zis: „Voia Domnului să fie!” Deci a mers cu edesenii, lepădând gândul de a fugi şi tânguirea. Iar când s-au apropiat de Edesa, a ieşit toată cetatea în întâmpinarea noului arhiereu şi dreptcredincioşii l-au primit cu negrăită bucurie. Şi s-a bucurat Sfântul Teodor cu duhul văzând zidirea bisericii celei soborniceşti din Edesa, care avea mărimea şi frumuseţea doar cu puţin mai prejos decât cea a Invierii lui Hristos din Ierusalim. Şi dând tuturor pace, a căzut la cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (pomenirea lor la 15 noiembrie) şi a udat-o cu multe lacrimi. Astfel şi-a primit scaunul arhiereul lui Hristos, împărăţind în acea vreme la greci Mihail cu maica sa, Teodora. Şi păştea bine turma cea încredinţată lui de Dumnezeu, cu cuvântul şi cu lucrul, hrănind-o prin păşunea învăţăturilor celor insuflate de Dumnezeu şi povăţuind-o la calea mântuirii, prin pilda vieţii celei îmbunătăţite. Iar de vreme ce vedea în cetatea aceea eresurile înmulţite, căci unii se ţineau de erezia lui Nestorie, iar alţii, de a lui Maniheu, de aceea se mâhnea foarte tare şi suferea multe osteneli, luptându-se cu ei ca şi cu fiarele. Şi era arhiereul lui Hristos bucurie celor dreptcre-dincioşi, iar celor răucredincioşi, mâhnire; pentru că cei ce ţineau la dogmele cele drepte, se veseleau de păstorul şi învăţătorul lor cel înţelepţit de Dumnezeu, iar cei ce aveau socoteala cea ereticească se tânguiau şi se îndemnau spre răutăţi, ridicând vicleşug împotriva lui. El însă petrecea tare ca un diamant, nebiruindu-se de nici un fel de ispite. Şi precum se întrista de cei păcătoşi, care lăsau legea lui Dumnezeu şi treceau cu vederea învăţătura cea dreaptă, tot astfel se bucura de bărbaţii cei îmbunătăţiţi şi întăriţi în dreapta credinţă şi-i plăcea să vorbească adeseori cu dânşii deosebi, ca şi cu nişte prieteni. In zilele acelea, aproape de Edesa şi aproape de mănăstirea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, în care nişte călugăriţe trăiau viaţa pustnicească, era un bărbat duhovnicesc, stâlpnic minunat, cu numele Teodosie. El era foarte bătrân, având mai mult de 100 de ani, şi avea de la Dumnezeu darul de a vedea mai înainte. Iar cuviosul Episcop Teodor mergea adeseori la el şi vorbea cu dânsul ca şi cu un prieten de aproape. Şi era mângâiat de acela, căci bătrânul îi zicea: „Slujitorule al Domnului, nu slăbi în ostenelile tale şi să nu ţi se pară jugul Domnului greu, căci toate îţi vor ieşi ţie spre bine, deşi mulţi din eretici sfătuiesc rele împotriva ta; dar nimic nu vor spori, pentru că Domnul va risipi sfaturile lor şi vor fi biruiţi, ruşinaţi şi izgoniţi din curţile bisericeşti”. Aceste cuvinte ale stâlpnicului s-au împlinit la vremea lor, de care lucru se va aminti mai pe urmă, iar aici se va grăi despre desele vorbiri duhovniceşti avute de Episcopul Teodor cu stâlpnicul, în care stâlpnicul spunea multe povestiri folositoare. Odată i-a povestit aceasta: „Cu mulţi ani înainte, a fost în această cetate un bărbat cu numele Ader, de neam bun şi slăvit, având bogăţie mare, ca Iov cel drept de altădată. Acela era foarte milostiv către toţi, dând neîncetat milostenii săracilor şi mănăstirilor monahiceşti. El venea adeseori la mine şi se învăţa în duhovniceştile vorbiri. Şi avea soţie şi trei copii şi era bărbat drept, fără de răutate, blând, smerit, tânăr cu vârsta şi tare cu trupul. Acela într-una din zile a venit la mine, precum îi era obiceiul să vină. Şi l-am văzut foarte scârbit şi mâhnit, şi am zis atunci către dânsul: «Pentru ce eşti aşa scârbit, duhovnicescul meu fiu?» Iar el, plângând, mi-a zis: «Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol sunt dator a mă duce şi în mormânt. Nimic nu voi duce cu mine din vremelnica bogăţie şi slava deşartă, pentru că David a zis: Strânge comori şi nu ştie cui le adună…; Nici se va pogorî cu dânsul slava lui…. Omul va lăsa străinilor bogăţia sa şi nu se poate să fie într-alt chip. Şi Apostolul zice: Trece chipul acestei lumi… Incă aud şi pe Hristos, Mântuitorul nostru, strigând: De nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu poate să-Mi fie Mie ucenic. Şi iarăşi: Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine în urma Mea, nu este Mie vrednic. Deci, o, părinte, voiesc să las toate – femeia, fiii şi averile – pentru dragostea lui Dumnezeu şi să mă lipesc de Insuşi Domnul, de Acela Care m-a adus din nefiinţă întru fiinţă. Iar tu dă-mi binecuvântarea ta cea părintească şi o pâine din chilia ta şi roagă-te pentru mine».

Eu, auzind acestea, m-am minunat şi am zis către dânsul: «Inţeleg scopul tău cel bun, dar se cade să ai mare răbdare. Cela ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Deci, păzeşte-te, fiul meu, ca nu cumva în urmă să te căieşti. Mai bine este să nu te făgăduieşti, decât să te făgăduieşti şi să nu săvârşeşti. Iar dacă le vei săvârşi, vei fi fericit când vei schimba cele vremelnice pentru cele veşnice». Iar el a zis: «Voia Domnului să fie». Deci m-am rugat pentru dânsul şi, dându-i o pâine, l-am slobozit pe el. Iar el scăpând ca dintr-o temniţă din tulburătoarea lume, a ajuns la Ierusalim, unde rugându-se cu căldură la Mormântul Domnului Hristos şi închinându-se pe la toate Sfintele Locuri, s-a dus în Lavra Sfântului Sava. Acolo a primit rânduiala monahicească, numindu-se Atanasie în loc de Ader şi, făcându-se călugăr desăvârşit, a bineplă-cut lui Dumnezeu şi s-a mutat către Dânsul. Iar fericita lui soţie, după plecarea lui de la dânsa, a plâns mult timp, tânguindu-se de a sa văduvie. Iar în plângerea sa vorbea astfel ca şi cum ar fi cu dânsul de faţă: «O, domnul meu, tu te-ai sârguit ca să-ţi mântuieşti sufletul tău, iar pe mine m-ai lăsat cu copiii tăi. Vadă aceasta Atotvăzătorul Dumnezeu şi să judece între mine şi tine». Iar după multă vreme, într-una din nopţi, bărbatul ei a stat înaintea ei în vedenia visului, strălucind luminos, fiind în haină albă, în chip de lumină. Deci a zis către dânsa: «Incetează de a plânge şi a striga împotriva mea, că eu pe copiii mei îi iau la mine; iar tu, de vei voi, sârguieşte-te să-ţi mântuieşti sufletul tău». Apoi mi s-a arătat şi mie după aceea, zice stâlpnicul, tot într-acel chip şi mi-a zis: «Bătrâna care se linişteşte în mănăstirea care este aproape de tine, se va duce către Domnul după trei zile, iar tu să o rânduieşti pe soţia mea în locul ei, ca să se liniştească în chilia aceea, întru monahicească pustnicie. Pe lângă dânsa să fie şi copilul cel mai mic, pană ce va creşte, pentru că va fi următor paşilor mei şi primitor al apostolescului scaun din Ierusalim». După trei zile de la această arătare, acea bătrână care se liniştea în mănăstire a murit, asemenea au murit şi cei doi fii ai lui Ader, rămânând în viaţă numai cel mai mic copil, dar şi acela era bolnav şi aproape să moară. Iar mama lor se tânguia, pe de o parte pentru lipsa bărbatului, iar pe de alta pentru moartea celor doi fii. Apoi, văzându-l şi pe cel mai de pe urmă fiu, că este aproape de sfârşit, a rămas în mare mâhnire şi întristare, plângând cu amar şi strigând mereu din adâncul inimii. Apoi, luându-şi pruncul pe mâini, a alergat degrab la a mea nevrednicie, dar, pe la jumătatea drumului, pruncul a murit pe mâinile maicii sale, iar ea, de mare mâhnire, nu se pricepea ce să facă. Insă din întâmplare, sau mai bine zis din dumnezeiasca rându-ială, a întâmpinat-o pe dânsa o femeie desfrânată. Şi îndată punând mama pruncul cel mort în mâinile ei, s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu multe lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru prunc. Iar femeia aceea desfrânată, mirându-se de o cerere ca aceea, mărturisea că este păcătoasă şi vinovată de multe fărădelegi şi necuraţii trupeşti, neavând nici o îndrăzneală către Dumnezeu, nici a privi spre cer şi nici a-şi deschide gura spre rugăciune. Dar maica cea umilită de mâhnire o ruga pe dânsa, ţinându-se de picioarele ei. Atunci desfrânata aceea, stând spre răsărit, a suspinat din adâncul inimii, apoi lovindu-se în piept şi vărsând multe lacrimi, a început a se ruga, zicând: «Doamne, nu sunt vrednică să privesc şi să văd înălţimea cerului de mulţimea greşelilor mele, nici să chem cu întinatele mele buze numele Tău cel preasfânt. Insă, asemănându-mă cu desfrânata cea de demult, care a plâns la picioarele Tale, mă rog iubirii Tale de oameni, revarsă acum spre noi milostivirea Ta din îndurările Tale. Păcătoasa cea de demult cerea iertarea greşelilor sale, însă eu nu îndrăznesc a cere iertarea fărădelegilor mele celor fără de număr, ci mă rog pentru acest prunc fără de prihană, silită fiind de această întreg-înţeleaptă roabă a Ta, Mântuitorule şi dătătorule de viaţă al tuturor, dăruieşte viaţă pruncului acestuia; că dacă mie, cea sălbatică şi nemilostivă, mi-e jale de dânsul, cu atât mai mult Tu, care eşti din fire milostiv şi iubitor de oameni, Te vei milostivi spre zidirea Ta».

Astfel rugându-se păcătoasa, pruncul a înviat. O, negrăită milostivire a lui Dumnezeu! Pe femeia cea greşită la arătare, care se ruga întru zdrobirea inimii şi întru smerită mărturisire a greşelilor sale, a auzit-o Domnul şi pe cel mort l-a înviat ca un Atotvăzător ce este, ştiind mai dinainte pocăinţa şi viaţa cea sfântă pe care avea să o aibă desfrânata aceea. Deci maica, văzându-şi pruncul viu, s-a umplut de o negrăită bucurie şi a dat laudă lui Dumnezeu. Iar păcătoasa, văzând o minune ca aceea, s-a minunat şi s-a spăimântat, rămânând ca fără de glas. Apoi s-a aruncat cu faţa la pământ, vărsând izvoare de lacrimi. Aşa de minunat este Dumnezeu întru iconomiile Sale, căci înviind pe pruncul acela, pe maica cea mâhnită a mângâiat-o, pe desfrânată a adus-o la adevărata pocăinţă, iar pe robul său vrednic l-a pregătit pentru slujirea arhierească, căci pruncul cel înviat a fost după aceea patriarh al Ierusalimului. Aceasta facându-se pe drum, eu am privit de pe stâlp, zice stâlpnicul, şi din dumnezeiasca descoperire am văzut o lumină prealu-minoasă pogorându-se din cer şi luminând pe păcătoasa care se ruga, pe pruncul care murise şi pe maica care plângea. Apoi, chemând pe ucenicul meu, l-am trimis să cheme pe cele două femei împreună cu pruncul cel înviat. Şi venind ele, le-am întrebat despre cele ce li se întâmplaseră şi mi-au spus toate cu de-amănuntul, precum mi le descoperise Domnul şi mie. Soţia lui Ader grăia: «Cinstite părinte, eu am judecată între mine, soţul meu şi duhovnicescul tău fiu. Căci eu, unindu-mă cu dânsul cu nuntă fără prihană, m-am făcut maică a trei fii; apoi, neaflând nici o prihană în mine, s-a dus nu ştiu unde. Pentru aceasta plângând mult, mi s-a arătat bărbatul meu în vedenie, îmbrăcat luminos, şi mi-a zis: „Iată, eu voi lua pe copii la mine, iar tu, de voieşti, mântuieşte-ţi sufletul tău”. După vedenia aceea, mi-au murit doi copii ai mei, iar acum şi acest copil de pe urmă voieşte să mi-l ia şi să-mi ucidă cu jale şi mâhnire sufletul meu. Deci de o face aceasta după a ta poruncă, apoi să judece Dumnezeu între mine şi între voi». Atunci eu am zis către dânsa: «Fiică, nu fi mâhnită, pentru că fiul tău nu va muri, ci va fi viu şi se va învrednici de mare slavă. Iar tu, după sfatul soţului tău, îngrijeşte-te de mântuirea sufletului tău. Iată este gata pentru tine o chilie, în mănăstirea care este aproape de mine, după mutarea plăcutei roabe a lui Hristos, care întru pustnicie a îmbătrânit. Deci, fii moştenitoare locului ei şi următoare vieţii sale». Zicând eu aceasta către dânsa, femeia îndată s-a învoit. Insă şi păcătoasa s-a rugat cu lacrimi să fie primită şi ea întru pocăinţă, şi numărată cu sfintele femei pustnice. Deci, în puţine zile, femeile acelea împărţind averile lor săracilor, au intrat în mănăstirea sfintelor pustnice şi s-au făcut monahii foarte îmbunătăţite, slujind lui Dumnezeu întru multe nevoinţe şi plăcându-i lui până la sfârşit. Iar copilul cel înviat, venind în vârstă, s-a dus în Palestina şi mergând în lavra Sfântului Sava, s-a înştiinţat că tatăl lui s-a călugărit acolo. Deci s-a tuns şi el în călugărie şi cerând chilia tatălui său, s-a nevoit într-însa pustniceşte mulţi ani şi a strălucit viaţa lui cea îmbunătăţită între toţi părinţii Palestinei. Apoi a fost ridicat cu voia dumnezeiască la patriarhia Ierusalimului, pe care a păstorit-o timp de şapte ani, bine îndreptând Biserica lui Hristos; şi săvârşindu-şi viaţa fără prihană, a trecut la veşnicele locaşuri”. Cu această povestire a acelui minunat stâlpnic, arhiereul lui Hristos, Teodor, s-a îndulcit preamult şi l-a întrebat, zicând: „Duhovnicescule părinte, mă rog ţie, spune-mi câţi ani sunt de când petreci pe stâlpul acesta şi toate cele despre viaţa ta nu le ascunde dinaintea mea, pentru Domnul”. Iar stareţul, suspinând din adâncul inimii şi umplându-i-se ochii de lacrimi, a zis: „O, bunule păstor al turmei cuvântătoare a lui Hristos, pentru numele Domnului şi pentru adevărata dragoste, îţi voi spune toate cele despre mine, iar tu să le păstrezi în tine, nespunând nimănui nimic, până ce Domnul mă va slobozi din viaţa aceasta. Eu, în zilele tinereţilor mele, m-am lepădat de lume cu Ioan, fratele meu cel mai mare şi, slujind trei ani în mănăstire, am dorit viaţa pustnicească cea liniştită. Deci, cu sfatul părintelui nostru cel duhovnicesc, ne-am dus în pustiul care este aproape de Babilon. Acolo, aflând nişte peşteri aproape una de alta, ne-am sălăşluit în ele, fiecare petrecând deosebi. Hrana noastră erau ierburi şi roade din pomii pustiului. Sâmbăta şi Duminica cântam şi ne rugam împreună. După aceea, gustând obişnuita hrană pustnicească, iarăşi ne duceam fiecare la peştera sa, nevoindu-ne la singurătate în rugăciuni şi în gândire de Dumnezeu. Iar când umblam prin pustie, nu mergeam împreună, ci fiecare deosebi. Şi adeseori venind îngerul Domnului, pe fiecare din noi îl cerceta şi-l mângâia. Iar într-una din zile, umblând noi prin pustie deosebi şi adunând verdeţuri, eu am văzut de departe pe fratele meu mergând şi deodată stând cu mirare.

Apoi, mai aşteptând puţin, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a sărit acel loc care era înaintea lui, ca pe o cursă, fugind degrabă la peştera sa. Iar eu m-am minunat de acea mare săritură şi fugire grabnică a fratelui meu şi m-am dus la locul acela, ca să văd ce rău a zărit de a fugit el. Deci, mergând, am văzut jos o grămadă de galbeni vărsaţi. Iar eu făcând rugăciune şi dezbrăcând mantia, am adunat într-însa aurul cel vărsat şi abia am putut să-l duc în peştera mea, nespunând despre aceasta fratelui meu. După aceea m-am dus în cetate şi am cumpărat o casă bună şi îngrădită tare, având înăuntru cămări alese şi apă curată. Acolo am zidit o biserică şi am făcut o mănăstire, adunând 40 de călugări. Am zidit încă şi o casă de străini şi o bolniţă, spre odihnirea neputincioşilor. Am cumpărat sate şi moşii şi pe toate rânduindu-le cu îndestulare, am găsit un bărbat bun iconom şi l-am pus egumen al mănăstirii aceleia. încă au mai rămas 2000 de galbeni după zidirea mănăstirii. Deci o mie am încredinţat-o egumenului, pentru trebuinţele mănăstireşti, iar o mie am împărţit-o săracilor, neoprindu-mi pentru mine nici un galben. Apoi, sărutând pe egumen şi pe fraţi, m-am întors iarăşi în pustie ca să caut pe fratele meu. Şi mergând eu prin pustie, a intrat în inima mea un gând de înălţarea minţii, cum că fratele meu n-a putut să facă nici un bine cu aurul ce s-a găsit, iar eu am săvârşit o faptă mare şi plăcută lui Dumnezeu. Gândind astfel, m-am apropiat de locul acela, unde petrecea fratele meu. Şi nu încetam tulburându-mă cu gândurile, punându-mă pe mine mai presus decât pe el. Atunci, iată, m-a întâmpinat îngerul care mă cerceta pe mine mai înainte, şi, căutând la mine cu ochi groaznici, mi-a zis mie cu mânie: «Pentru ce te măreşti în deşert şi te înalţi cu gânduri de mândrie înaintea fratelui tău? Iţi spun adevărul că toată osteneala ta cea de atâta vreme, adică zidirea bisericii, rânduiala mănăstirii şi toate cele ce le-ai făcut, nu se aseamănă nici cu o săritură a fratelui tău, cu care a sărit peste grămada de aur găsită. Pentru că el nu a sărit peste aur, ci peste prăpastia cea mare care s-a întărit între bogatul şi între Lazăr. El a zburat cu aripi uşoare şi îl aşteaptă sânul lui Avraam, pentru că el s-a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Deci, fără de îndoială este fratele tău mai înalt înaintea lui Dumnezeu, iar tu la măsura aceluia nu vei ajunge deloc, deşi prin înălţarea minţii te lauzi că eşti mai bun. De aceea nu vei mai vedea faţa lui în toate zilele vieţii tale, şi nici vederea feţei mele n-o vei câştiga, până ce nu vei milostivi pe Dumnezeu cu multe lacrimi». Aceasta zicând-o îngerul, s-a făcut nevăzut din ochii mei. Iar eu, grăbindu-mă, am ajuns la peştera fratelui meu, dar nu l-am văzut într-însa. Apoi, ridicându-mi glasul, am început a plânge şi a mă tângui cu amar până ce n-a mai rămas putere în mine. Petrecând eu şapte zile într-o tânguire ca aceea, am auzit glasul îngerului, zicându-mi de departe: «Se cade să mergi în cetatea Edesa şi acolo, aproape de biserica Sfântului Gheorghe, să te sui pe un stâlp şi să petreci în pocăinţă, până ce Domnul se va milostivi de tine». Deci m-am dus din pustie plângând şi, venind aici, m-am suit pe stâlpul acesta pe care am petrecut 49 de ani, luptându-mă cu multe gânduri, care, ca un nor întunecat, năvăleau asupra mea şi umpleau inima mea de o mâhnire nemângâiată. Insă în al cincizecilea an, într-o seară de sâmbătă, târziu, o lumină dulce a răsărit în inima mea şi a izgonit acel nor al gândurilor. Toată noaptea aceea am petrecut-o fără somn, rugându-mă întru umilinţa inimii şi udându-mă cu lacrimi mângâietoare. Apoi sosind ziua Duminicii şi fiind al treilea ceas, pe când cântam cântarea cea obişnuită de psalmi a acelui ceas, deodată mi-a stat înainte sfântul înger, zicându-mi: «Pace ţie şi mântuire!» Iar eu, mângâindu-mă cu inima, am căzut la pământ şi am zis cu lacrimi: «Pentru ce m-ai lepădat pe mine de la faţa ta şi m-ai despărţit de fratele meu, şi iată, zac cuprins de multe ispite?» Iar îngerul m-a ridicat, luându-mă de mână, şi mi-a zis: «Pentru înălţarea minţii tale şi pentru că ai defăimat în gând pe fratele tău, m-am depărtat de la ochii tăi, dar nu te-am părăsit cu totul, căci nevăzut am petrecut cu tine, păzindu-te, precum mi-a poruncit Dumnezeu. Iar acum, pentru smerenia ta, Domnul şi-a adus aminte de tine şi m-a trimis ca să fiu cu tine la arătare, în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Şi ţi se dă ţie dar de la Dumnezeu, ca să ai înainte vedere, adică să vezi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, ca pentru cei drepţi să te veseleşti, iar pentru cei păcătoşi să te rogi, ca să se întoarcă de la păcate la pocăinţă. Iar fratele tău este încă viu şi totdeauna se roagă Domnului pentru tine, şi-l vei vedea pe el în viaţa cea fără de moarte». O, sfinte arhiereule al lui Dumnezeu, iată ţi-am spus cele pentru mine!”

Iar Sfântul Teodor, întrebându-l cum vede pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, stâlpnicul a răspuns: „De trece pe aici vreun om drept şi temător de Dumnezeu, atunci văd darul Domnului strălucind deasupra lui şi îngeri sfinţi şi prea luminoşi călătorind în amândouă părţile lui, iar diavolii merg departe, neîndrăznind a se apropia de el. Iar dacă trece pe lângă mine un om păcătos, atunci văd ceata diavolilor dănţuind împrejurul lui, pe când îngerul merge departe, tânguindu-se şi mâhnindu-se pentru pierderea păcătosului. Iar când diavolii vor să piardă pe omul cel păcătos, atunci îngerul cu arma cea de foc aleargă şi îi goneşte”. Din astfel de cuvinte folositoare de suflet ale acestui cuvios stâlpnic, Sfântul Episcop Teodor primea multă bucurie duhovnicească în inima sa şi mulţumea lui Dumnezeu că a putut să afle în păstoria sa un bărbat ca acela, plăcut lui Dumnezeu, insuflat de El şi înainte văzător. De atunci mergea adeseori la dânsul spre cercetare şi se îndeletnicea cu dânsul în vorbiri duhovniceşti. Sfântul Teodor păscând bine turma lui Hristos şi sârguindu-se să piardă eresurile ce se înmulţiseră, s-au umplut de mânie şi de iuţime inimile ereticilor, şi s-au sculat spre răutate pe faţă. Deci, adunându-se, s-au sfătuit ca să năvălească înarmaţi asupra bisericii, într-o zi de praznic, în timpul cântării soborniceşti, ca să ucidă pe păstor şi să-i risipească oile. Dar nimic n-au sporit, încât s-au împlinit cu ei cuvintele Sfintei Scripturi: Cugetat-au sfaturi deşarte în inimile lor… Pentru că de câte ori porneau spre biserică ca să facă răutatea cea sfătuită, puterea lui Dumnezeu îi oprea. Uneori le amorţeau mâinile, iar alteori o văpaie de foc ieşea din biserică întru întâmpinarea lor şi-i gonea. Deci, neştiind ce să mai facă, s-au abătut la alt meşteşug. Pentru că mai marii cetăţilor acelei ţări erau agareni -Edesa fiind atunci sub stăpânirea perşilor – ereticii le-au umplut mâinile cu daruri, îndemnându-i asupra bisericii lui Dumnezeu şi asupra sfântului arhiereu, şi au luat multe din averile bisericeşti -sate, ţarini, vii şi toate celelalte -, de unde era hrana casei arhiereului şi a clerului bisericesc. încă şi celorlalţi dreptcredincioşi le-au făcut multe răutăţi şi jafuri în averile lor, mai cu seamă maniheii, care erau plini de bogăţii. Deci a fost nevoie ca arhiereul Teodor să meargă la Babilon, la împăratul Persiei, care era după Adrameleh şi se numea Mavie, ca să-l roage să potolească acea năpăstuire a bisericii şi să facă judecată dreaptă. Deci mai întâi a mers la cuviosul stâlpnic, căutând de la el un sfat de folos. Iar stâlpnicul i-a lăudat socoteala lui şi i-a proorocit cele ce aveau să i se întâmple, şi că îi va fi binecuvântată calea, pentru că nu numai cele de trebuinţă bisericii le va isprăvi bine, dar şi pe împărat îl va aduce la credinţa lui Hristos. Stâlpnicul l-a mai sfătuit ca să caute şi pe Ioan, fratele lui, care petrecea într-o pustie din părţile de sus ale Babilonului şi a trimis la fratele său o scrisoare de la el. Iar arhiereul Teodor, sărutând pe stâlpnic, s-a întors la episcopie şi, după câteva zile, gătindu-se de călătorie şi rugându-se destul lui Dumnezeu pentru turma sa şi pentru sine, a plecat pe calea cea pusă înaintea lui. Şi sosind în Babilon, s-a dus la biserica creştină şi s-a înfăţişat mitropolitului de acolo. Iar acela a primit cu bucurie pe Sfântul Teodor şi l-a odihnit pe el cu dragoste. Şi întrebându-l de pricina venirii lui, Sfântul Teodor i-a spus cu de-amănuntul toate sfaturile cele rele şi întărâtările ereticilor, jefuirile averilor bisericeşti, pătimirile şi strâmtorările celor dreptcredincioşi. Din întâmplare, erau atunci la mitropolit doi oameni împărăteşti, dintre care unul era mai mare între scriitorii împărăteşti, iar altul mai mare între doctorii lui; şi amândoi erau creştini dreptcredincioşi. Aceştia şi mitropolitul, auzind cele spuse de episcop, sufereau împreună cu dânsul în inimile lor. Deci mitropolitul a rugat pe acei oameni împărăteşti ca să facă cunoscut împăratului de venirea episcopului Teodor al Edesei. Iar ei au răspuns: „Nu este acum vremea potrivită, ca să aducem acestea la cunoştinţa împăratului, pentru că este greu bolnav şi ochii lui s-au întunecat din pricina bolii, făcându-se nişte vătămări pe amândouă genele lui. Până şi rărunchii îi sunt bolnavi, pătimind de aprindere, şi credem că boala aceasta este de moarte. Deci cine îndrăzneşte acum să-i pomenească lui de vreun lucru?” Şi a grăit Sfântul Teodor către ei: „Cine ştie, o, domnii mei? Dar dacă l-ar tămădui Domnul prin smerenia mea?” Iar ei au zis: „Dacă eşti aşa de iscusit, sau ai de la Dumnezeu darul tămăduirii, atunci vremea aceasta îţi este de bună trebuinţă, ca să-ţi câştigi lucrurile tale cu înlesnire”.

Iar a doua zi, intrând la împărat mai marele doctorilor şi făcând leacurile cele obişnuite, i-a adus aminte de episcopul cel ce venise din Edesa, că este iscusit la meşteşugul tămăduirii. Iar împăratul îndată a poruncit să-l cheme. Şi mergând episcopul la împărat, se ruga şi cânta în sine psalmul lui David: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui preaînalt… şi celelalte. Şi intrând el în cămara împăratului care abia putea grăi, acela i-a zis cu glas neputincios: „O, episcope, de poţi, ajută-mi mie, cel ce sunt aşa de cumplit bolnav, căci sunt aproape de moarte”. Iar arhiereul lui Hristos, ridicându-şi ochii inimii spre Dumnezeu şi chemând cu credinţă neîndoită ajutorul grabnicului doctor – Stăpânul Hristos, a poruncit să aducă un vas curat şi apă curată. Şi avea episcopul la el ţărână de la mormântul cel primitor de viaţă al lui Hristos. Deci, amestecând ţărâna aceea cu apă, a poruncit ca o parte s-o bea împăratul, iar cu partea ce a rămas, i-a uns lui capul, fruntea, genele, ochii, pieptul şi spatele şi a poruncit să fie tăcere, ca să doarmă împăratul puţin. După ce a făcut aceasta, sfântul s-a dus la gazdă, iar bolnavul a adormit cu somn dulce şi, în vremea somnului, toată boala s-a depărtat de la dânsul. Astfel s-a întors de la porţile morţii, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile Sfântului Teodor, episcopul Edesei. Şi deşteptându-se împăratul din somn, a simţit că este sănătos desăvârşit, vedea bine cu ochii şi se mira foarte mult de o schimbare atât de grabnică şi neaşteptată, de la boala cea grea la sănătatea cea deplină. Deci, umplându-se de bucurie mare, a poruncit să cheme îndată pe bunul doctor, adică pe Sfântul episcop Teodor şi i-a mulţumit foarte mult, dându-i cu dragoste mare cinste. Iar sfântul a poruncit împăratului să primească hrană, şi împăratul a mâncat şi a băut sănătos, ca şi cum nu fusese niciodată bolnav. Iar a doua zi, împăratul a chemat pe toţi sfetnicii săi, a ieşit luminos la locul cel de privelişte şi a stat pe un scaun înalt, arătân-du-se tuturor că este sănătos. Atunci toată mulţimea s-a bucurat de sănătatea împăratului. Iar împăratul a făcut în ziua aceea ospăţ mare tuturor boierilor şi mai marilor cetăţii, ostaşilor şi la tot poporul de obşte; şi toţi, ospătându-se, se veseleau. Iar pe Sfântul Teodor, episcopul Edesei, l-a cinstit înaintea tuturor, i-a dăruit mari daruri şi-l numea pe el lumina ochilor săi. Iar a treia zi, împăratul chemându-l pe el cu mare cinste, i-a zis: „Omule al lui Dumnezeu, luminătorul ochilor mei, spune-mi care este pricina venirii tale aici, căci câte îţi trebuie de la stăpânirea mea, îţi voi da ţie”. Atunci Teodor, arhiereul lui Hristos, a spus împăratului cu amănuntul toate cele făcute de eretici Sfintei Biserici şi dreptcredincioşilor creştini, adică nedreptăţile, jefuirile, necazurile, năpăstuirile şi strâmtorările. Şi îndată împăratul a poruncit să se scrie la stăpânitorii Ciliciei, ai Siriei şi ai Mesopotamiei, ca să întoarcă degrabă Bisericii Edesei toate averile ei, iar nedreptăţile făcute creştinilor să se pedepsească cu dreaptă judecată şi cei ce se numesc eretici să se supună la soborniceasca Biserică. Şi de nu vor voi, maniheilor să le taie limbile, iar pe nestorieni, pe eutihieni şi pe severieni să-i gonească din cetate, iar capiştile lor să le dărâme până în temelie. După ce s-a scris această poruncă, împăratul a zis către sfânt: „Părinte, tu să stai cu noi aici câtăva vreme, iar eu voi trimite scrisoarea cu un voievod credincios al meu, ca s-o împlinească cu totul. Incă să trimiţi şi tu cu dânsul pe unul din ucenicii tăi şi să nu te îngrijeşti de nimic mai mult, pentru că toate se vor face după dorinţa ta”. Astfel s-a trimis de împărat un voievod, iar de episcop trei clerici. Şi ajungând ei degrabă la Edesa, toate le-au rânduit după porunca împăratului, căci mulţi din eretici, temându-se de îngrozirea împărătească, s-au supus la cei dreptcredincioşi, iar cei ce trăiau neschimbaţi în răutatea lor, au suferit bătăi şi izgoniri. Şi pe când Sfântul episcop Teodor petrecea în Babilon, era chemat adeseori de împărat ca un doctor. Iar el intrând la el şi ieşind, semăna câte puţin seminţele cuvintelor lui Dumnezeu şi acelea cădeau pe pământul cel bun al inimii împăratului, încât acela începea în parte a se lumina prin cunoştinţa adevărului. Apoi arhiereul a rugat pe împărat să-i poruncească să se ducă în pustie, pentru câteva zile, ca să caute pe un pustnic de care i se zisese. Şi poruncindu-i împăratul, a plecat cu doi ucenici ai săi; şi ducându-se ca la 100 de stadii de la cetate, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat în pustie, la un loc neumblat, pe Cuviosul Ioan, fratele lui Teodosie Stâlpnicul, vieţuind într-o peşteră întunecoasă.

Acela, ieşind în întâmpinarea episcopului, l-a chemat pe nume, atât pe el, cât şi pe ucenicii lui. Deci, făcând rugăciune şi sărutându-se unul cu altul, au şezut şi s-au îndulcit cu vorbiri duhovniceşti. Şi era Cuviosul Ioan întru toate asemenea cu fratele său, Teodosie Stâlpnicul. El a rugat pe Episcopul Teodor ca să săvârşească în peştera lui Sfânta Liturghie şi să-l împărtăşească pe el cu Preacuratele lui Hristos Taine. Deci episcopul a făcut după dorinţa lui, a slujit şi l-a împărtăşit. Iar după ce s-a împărtăşit, pustnicul s-a umplut cu totul de bucurie duhovnicească şi a pus înainte masă pustnicească, plină de oarecare minunate dulceţuri, din care gustând, au mulţumit lui Dumnezeu, apoi iar s-au îndeletnicit cu vorbiri duhovniceşti. Stareţul a zis către episcop: „Părinte, unde este scrisoarea care a scris-o către mine fratele meu, Teodosie Stâlpnicul?” Iar episcopul, minunându-se de vederea înainte a stareţului, a zis către dânsul: „Părinte, cine ţi-a spus că eu am scrisoarea fratelui tău?” Cuviosul stareţ a răspuns: „In ceasul în care s-a scris acea scrisoare, tot atunci s-a şi citit de mine; şi îndată, pe dosul aceleiaşi hârtii, s-a scris către fratele meu”. Deci episcopul, scoţând din săculeţ scrisoarea pecetluită, a vrut să o dea pustnicului, dar acela l-a rugat pe episcop să desfacă pecetea şi s-o citească. Şi deschizând-o episcopul, a găsit pe partea cealaltă un răspuns scris în acest fel: „Ioan, cel mai de pe urmă dintre călugării din peştera Babilonului, lui Teodosie, stâlpnicul din Siria, adevăratul meu frate, bucurie de la Domnul! Am citit scrisoarea ta şi, în ceasul când s-a scris, în acelaşi ceas ţi-am şi răspuns, pentru că deşi suntem cu trupurile deosebi unul de altul, dar duhul meu petrece nedepărtat de tine şi cele ce ţi se descoperă ţie de Dumnezeu, acelea sunt ştiute şi de mine. Iar câte ai scris despre sfântul episcop, acelea toate se săvârşesc bine prin rânduiala lui Dumnezeu: Sfânta Biserică se înmulţeşte, ereticii se ruşinează şi se izgonesc, necredinciosul împărat, odată cu luminarea ochilor trupeşti, se luminează şi la cei sufleteşti. Frate, fii sănătos în Domnul şi te roagă Domnului Hristos pentru mine, ca în viaţa viitoare să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul şi a petrece nedespărţiţi”. Episcopul, citind cu mirare o minunată scrisoare de răspuns ca aceea, şi-a adus aminte de Proorocul Avacum – care a fost răpit de înger din Iudeea la Daniel, în Babilon, şi iarăşi din Babilon s-a întors într-un ceas în Iudeea – şi a zis în sine: „Dumnezeu Atotputernicul, Care a făcut de demult această minune, a putut şi acum să facă aceasta, asemenea cu aceea, pentru că este minunat întru sfinţii Săi”. Sfântul episcop Teodor a petrecut o zi şi o noapte la acel cuvios pustnic, iar a doua zi, după săvârşirea rugăciunilor, sărutându-l pe el, s-a întors la Babilon şi s-a arătat înaintea împăratului, care i-a zis: „O, preaiubite părinte, aş fi voit să nu mă despart niciodată de tine în viaţa de acum şi în ceea ce va să fie, pentru că sufletul meu s-a legat de tine cu legătura dragostei celei negrăite”. Episcopul a răspuns: „Văd uşile deschise între mine şi tine; de aceea eu nu ies afară, iar tu nu intri la mine înăuntru. Iar când se vor închide uşile, ne vom despărţi unul de altul. De aceea boleşte foarte sufletul meu”. Atunci împăratul a zis: „Rogu-mă ţie, spune-mi ca să înţeleg, ce înseamnă uşile acestea şi ce înseamnă închiderea lor?” Atunci arhiereul, scoţând din sânul său Sfânta Evanghelie, a zis: „împărate, aceasta este uşa care duce la mântuire şi la petrecerea cea nedespărţită cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi”. Apoi a început a-i citi din acea Sfântă Evanghelie în singurătate, în camera cea mai dinăuntru, tâlcuindu-i în limba siriană şi ismailiteană. Iar împăratul ascultând cu luare aminte, se aprindea cu sufletul spre dumnezeiasca dorire, umilindu-se cu inima. Şi împreună cu împăratul erau acolo şi trei tineri ai lui prea credincioşi, cu neamul din Arabia. Aceia, ascultând Sfânta Evanghelie, veneau şi ei întru umilinţă; astfel că au petrecut până seara, luând aminte la citirea Sfintei Evanghelii. Iar a doua zi, împăratul, slobozindu-se de toate lucrurile şi gâlcevile, a chemat pe episcopul Teodor iarăşi la dânsul, ca şi cum voia să fie doftoricit de dânsul; căci cu adevărat primea doctorie pentru sufletul său. Apoi iarăşi toată ziua aceea a ascultat tâlcuirile Evangheliei şi învăţăturile Mântuitorului. Deci a crezut în Hristos împreună cu cei trei tineri mai credincioşi ai lui.

După aceasta arhiereul le-a poruncit să se pregătească pentru Sfântul Botez, poruncindu-le să postească. Şi învăţându-i a se ruga lui Dumnezeu, le-a scris în limba lor “Sfinte Dumnezeule”, “Tatăl nostru” şi alte rugăciuni, încă şi simbolul credinţei, adică “Crezul”. Şi toate acestea se făceau în taină, ca să nu afle agarenii, pentru că împăratul se temea, ca să nu se scoale împotriva sa. Iar episcopul venea la împărat în toate zilele, şi îl învăţa deosebi pe el şi pe acei tineri tainele sfintei credinţe. Iar după puţin timp i-a botezat în taină, dând împăratului numele de Ioan. După aceea, săvârşind Sfânta Liturghie chiar în cămara împărătească, a împărtăşit pe cei nou botezaţi cu sfintele şi dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Şi s-a făcut mare bucurie împăratului; asemenea s-a bucurat şi episcopul Teodor şi cei trei tineri. Incă s-au bucurat şi sfinţii îngeri de întoarcerea păcătoşilor; iar în palatele cele dinlăuntru ale împăratului s-a făcut dănţuire duhovnicească, dănţuind împreună şi cereştile puteri. Iar împăratul Ioan, cel nou luminat, având înaintea ochilor săi celor gândiţi pe Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Iisus Hristos, Care a pătimit pe cruce, dorea să aibă o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului, pe care Domnul nostru a fost pironit. Iar de vreme ce pe atunci lemnul Sfintei Cruci nu se găsea în Ierusalim, pentru că fusese luat mai dinainte de către împăraţii greci şi dus în Constantinopol, de aceea a fost nevoie ca episcopul Teodor să se ducă la Constantinopol cu scrisoarea împărătească de rugăminte, care era scrisă astfel: „Preaînaltului şi binecredinciosului Mihail, stăpânitorul şi împăratul grecilor, împreună cu binecredin-cioasa şi de Dumnezeu înţelepţita maica sa, Teodora; Ioan, împăratul Persiei, doreşte să vă bucuraţi întru Domnul. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Cel ce m-a izbăvit de înşelăciune şi m-a povăţuit spre cunoştinţa adevărului Sfintei Evanghelii şi spre mărturisirea credinţei creştine. Rog pe împărăţia voastră să-mi dăruiţi mie o parte din lemnul făcător de viaţă al cinstitei Cruci, pe care S-a răstignit Hristos al meu, căci pe acela voiesc să-l am spre apărarea mea”. Impăratul Ioan a trimis scrisoarea aceasta însoţită cu multe daruri la împăratul grecesc, prin Sfântul Episcop Teodor. Iar el, ajungând la Constantinopol cu scrisoarea şi cu darurile împărăteşti, a fost primit cu cinste, atât de împărat, cât şi de patriarh. In acel timp, se întâmplase că o dureau ochii pe mama împăratului, Teodora, căci, punându-i-se albeaţă pe ochi, i se întunecase vederea. Iar episcopul Teodor, luând ţărâna ce o avea la el de la Mormântul Domnului şi, amestecând-o cu apă curată, a uns ochii ei şi a tămăduit-o; şi nu numai împărătesei, ci şi la mulţi alţi neputincioşi le-a dat sănătate. După aceasta, împăratul a poruncit să se facă pentru Sfânta Crace un sicriaş de aur de mult preţ, împodobit cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, şi a pus într-însul o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului. După aceea a răspuns împăratului Persiei, astfel: „Mihail, cel ce crede în Hristos Dumnezeu, singur stăpânitor al tuturor grecilor, lui Ioan, iubitul blândeţilor noastre, împăratului Persiei, în Domnul să se bucure. Am primit scrisoarea ta cea plină de toată buna credinţă şi ne-am bucurat foarte mult, şi mulţumim lui Dumnezeu că te-a scos din întuneric la lumina Lui cea minunată, spre moştenirea vieţii veşnice şi a împărăţiei celei fără de sfârşit. Iată, acum te-ai făcut fiu al lui Avraam, iar nu al lui Ismail, şi fecior al Sarrei, iar nu al Agarei. De aceea fericim înţelegerea ta, că ai cunoscut pe Hristos, Impăratul cel adevărat. Deci să petreci până la sfârşit întru credinţa lui Hristos şi întru poruncile Lui. Iar cererea ta am împlinit-o cu bucurie, ca acest cinstit lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului, să-ţi fie ţie spre apărare de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, şi spre fericita nădejde a vieţii ce va să fie”. O scrisoare ca aceasta, cu o parte din lemnul Crucii cel de viaţă purtător şi cu o icoană a Mântuitorului, le-a încredinţat împăratul grecesc Sfântului Teodor, episcopul Edesei, împreună cu multe daruri către împăratul Persiei. Iar episcopul Teodor, întorcându-se la cel ce l-a trimis, a trecut şi pe la păstoriţii săi din cetatea Edesei, unde a veselit mult turma oilor celor cuvântătoare. Apoi, cercetând şi pe Cuviosul Teodosie Stâlpnicul, n-a mai zăbovit mult la Edesa, ci s-a dus în Babilon. Şi, pretutindeni pe unde trecea, tămăduia toate bolile în popor, pe de o parte prin punerea făcătorului de viaţă lemn al Crucii şi a ţărânii de la Mormântul Domnului, iar pe de alta, prin sfintele sale rugăciuni. Iar când a venit la împăratul Ioan, acela l-a primit cu negrăită bucurie şi, închinându-se până la pământ înaintea lemnului Sfintei Cruci şi a icoanei Mântuitorului, le-a sărutat pe dânsele cu lacrimi şi le-a pus în camera sa, aşezând cu mâinile sale înaintea acelei sfinţenii o candelă nestinsă, iar scrisoarea împăratului grec a citit-o cu multă dragoste.

Deci zăbovind Sfântul Teodor în Babilon câtăva vreme, a făcut multe tămăduiri cu darul lui Hristos. El gonea diavolii din oameni şi pentru aceasta creştinii se bucurau foarte mult, iar saracinii şi evreii se topeau de mare zavistie. Pe atunci era între aceia unul mai mare al soborului evreiesc şi învăţător al legii lor. Acela a îndemnat pe mai-marii Persiei şi ai saracinilor să vorbească cu împăratul, ca să poruncească să se facă întrebare sobornicească a creştinilor cu iudeii pentru credinţă. Şi ştiind împăratul că robii Domnului Hristos nu vor fi biruiţi, s-a învoit la dorinţa lor. Şi s-a hotărât o zi pentru acea întrebare şi s-a adunat popor mult – perşi, saracini, iudei şi creştini -şi a venit şi împăratul cu tot sfatul său la sobor. Deci şezând împăratul pe un scaun înalt, învăţătorul de lege al evreilor a stat singur pentru toţi iudeii săi, împotriva învăţătorilor şi arhiereilor creştini, a mitropolitului Babilonului şi a episcopului Edesei, căci acel evreu era mare vorbitor şi se mândrea cu înţelegerea sa. Şi când a început jidovul a grăi, nu spunea din Sfânta Scriptură, ci bârfea din necurata lui gură cuvinte proaste şi multe hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci Sfântul Teodor, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a făcut semn cu mâna ca să fie tăcere şi a zis către evreu: „Dacă ai fi pus înaintea noastră ceva din aşezământul lui Moise şi de la alţi sfinţi prooroci, ţi-am fi răspuns. Dar fiindcă tu ţi-ai deschis gura ta cea multvorbitoare pentru hulire şi spre cuvinte mincinoase, şi nu spui ceea ce au vestit sfinţii prooroci mai înainte, ci cele ce tatăl tău satana îţi spune ţie, fiule al diavolului, plin de toată răutatea şi nedreptatea; deci, împotriva vorbirii tale celei mult hulitoare şi mincinoase, îţi grăiesc un cuvânt al lui David: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc cu mândrie şi cu defăimare fărădelege asupra dreptului!” Atunci îndată acel mare vorbitor evreu a rămas fără glas şi hulitoarea lui limbă s-a legat cu amuţirea, încât nimic n-a mai putut vorbi. Văzând aceasta, evreii s-au ruşinat, creştinii s-au veselit, iar perşii şi saracinii s-au mirat. Şi se bucura împăratul cu duhul şi slăvea puterea lui Iisus Hristos. După aceea el a poruncit ca pe acel evreu învăţător de lege, care era bătut de Dumnezeu cu muţenia, să-l bată fără cruţare cu vine de bou şi să-l închidă în temniţă. Asemenea a bătut şi pe ceilalţi fruntaşi evrei şi i-a izgonit din soborul acela cu necinste şi cu ocări. Iar după trei zile, acel evreu care era aruncat în temniţă, neputând să vorbească, a scris pe hârtie către Sfântul Episcop Teodor, cerând milă şi făgăduind că se va face creştin. Iar arhiereul, înştiinţând pe împărat despre aceea, a scos pe evreu din temniţă. Şi căzând evreul la picioarele lui, cerea botezul, făcând semne cu mâinile, pentru că gura lui era mută. Drept aceea, învăţân-du-l pe el episcopul, când l-a băgat în sfânta scăldătoare a Botezului şi a chemat asupra lui numele Preasfintei Treimi, îndată s-a dezlegat limba lui şi a început a preamări pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Şi mărturisea că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul Dumnezeului Celui viu, Care a fost propovăduit de Lege şi de prooroci. Astfel s-a făcut iudeul creştin şi a fost numit din Sfântul Botez Samon. La aceasta căutând şi alţi evrei, au primit sfânta credinţă şi s-au botezat. Asemenea, mulţi din perşi şi din saracini au crezut în Hristos şi în taină păzeau credinţa, temându-se de judecători şi de stăpânitorii neamului lor, ca să nu fie munciţi de dânşii. Trecând câteva zile după aceasta, Sfântul Teodor a voit să meargă la Cuviosul Ioan Pustnicul şi a spus şi împăratului despre aceasta. Impăratul i-a zis: „Aş voi şi eu să văd pe acel plăcut al lui Dumnezeu şi să aud cuvintele lui”. Răspuns-a sfântul: „Bună este dorinţa ta, deoarece, dacă îl vei vedea, mult te vei folosi de la el, pentru că omul acela este foarte duhovnicesc şi are darul proorociei. El îţi va spune cele ce au să fie, ca şi pe cele de faţă”. Astfel s-au sfătuit amândoi să meargă împreună la pustnic şi s-a făcut împăratul că merge la vânătoare şi va zăbovi câteva zile pe acolo, vânând fiare sălbatice prin pustie. Deci a ieşit cu mulţime de slujitori şi ostaşi, având împreună cu el şi pe Episcopul Teodor ca pe un doctor nedespărţit. Şi au străbătut prin munţii şi prin văile pustiului, câştigând mult vânat. Iar când s-au apropiat de locul peşterii unde petrecea pustnicul, a împărţit împăratul slugile în dreapta şi în stânga, ca să caute fiare sălbatice, iar el cu puţini tovarăşi au rămas acolo. Apoi, mergând mai aproape, i-a lăsat şi pe aceia, afară numai de acei trei tineri mai credincioşi, care au fost luminaţi împreună cu el, şi pe care i-a luat cu el. Asemenea, episcopul Teodor a luat pe ucenicul lui, Vasile, care după aceea a scris viaţa aceasta, şi au mers la sfântul pustnic. Iar Cuviosul Ioan, înainte văzând cu duhul venirea împăratului şi a episcopului, a ieşit în întâmpinarea lor, purtând în mâini foc şi tămâie. Deci, închinându-se lor, i-a sărutat şi i-a băgat în peştera sa şi vorbea cu ei cele de folos. Şi a zis pustnicul către împărat: „Fericit eşti, împărate, că ai fugit de întuneric şi te-ai învrednicit să fii fiu al luminii. Fericit eşti că ai lepădat cele deşarte şi mincinoase şi ai iubit adevărul care te duce pe tine în viaţă. Fericit eşti căci ai să te încununezi cu cunună mucenicească, şi în locul vremelnicei împărăţii pământeşti vei câştiga împărăţia cea cerească şi veşnică cu Hristos. Slavă lui Dumnezeu, Unul în Treime, că te-a scos din groapa patimilor şi din adâncul spurcăciunilor! El a pus picioarele tale pe piatră, a îndreptat paşii tăi şi a pus în gura ta cântare nouă”.

După aceasta, cuviosul stareţ a pus înaintea celor ce veniseră hrană pustnicească şi apă. Şi gustând ei, au mulţumit lui Dumnezeu, iar împăratul a zis: „Cu adevărat vă spun că niciodată în toate zilele împărăţiei mele nu s-a îndulcit aşa gura mea de mâncare şi de băutură precum astăzi de aceasta! Adevărat este, duhovnicescul meu părinte, că tu eşti împărat, iar eu sunt sărac şi scăpătat!” Stareţul a răspuns: „Dumnezeu degrabă îţi va da să câştigi împărăţia cea adevărată, căci ai venit la mine, săracul, ca să mă cercetezi”. Atunci împăratul i-a dat mult aur, pe care el nu l-a primit, zicând: „Cel ce petrece în pustie n-are nevoie de aur, dar să-l împărţi săracilor în cetate şi vei lua însutit în cer”. Şi se minuna împăratul de viaţa cuviosului stareţ, cea asemenea cu a îngerilor. Iar după îndelungată vorbire, sărutându-l şi învrednicindu-se de binecuvântarea şi rugăciunea aceluia, s-a dus. Şi adunându-se cu slujitorii şi cu ostaşii lui, cu toţii s-au întors în cetate, iar împăratul a zis către Sfântul Teodor: „Multe mulţumiri sunt dator să-ţi dau ţie, sfinte părinte, că m-ai învrednicit a vedea un om cu adevărat ceresc, căruia toată lumea nu-i este vrednică”. După aceasta, nevoile turmei sale chemau pe bunul păstor Teodor, pentru că se temea ca nu cumva să intre iarăşi ereticii, ca nişte lupi răpitori, şi să vatăme oile cele cuvântătoare. Deci a rugat pe împărat să-l lase să plece în Edesa. Iar împăratul, lăcrimând, a zis: „Părinte, după plecarea ta nu nădăjduiesc că voi petrece mult între cei vii, pentru că nu vreau să fiu cinstitor de Dumnezeu noaptea, nici să mă numesc creştin în taină. De aceea mergi cu pace la locul tău şi să iei cu tine cinstitul lemn al Crucii Domnului cea făcătoare de viaţă, ca, după sfârşitul meu, să nu fie călcat de picioarele necredincioşilor. Iar de vei auzi de mine, după anul acesta, că sunt între cei vii, să vii iarăşi să mă cercetezi şi să aduci acest cinstit lemn. Iar de te vei înştiinţa de mine că m-am sfârşit, atunci să te rogi pentru odihna sufletului meu”. Şi a dat împăratul Sfântului episcop Teodor mult aur şi argint şi tot felul de lucruri de mult preţ, unele spre împodobirea dumnezeieştilor biserici, iar altele spre împărţire la săraci şi scăpătaţi. Deci, sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit cu multe lacrimi. Şi pornind episcopul în calea sa, a lăsat în Babilon pe unul din slujitorii săi, ca să vadă ce va fi după dânsul. Deci plecând din Babilon, a ajuns cu bine în Edesa la oile sale. După plecarea Sfântului Teodor la locul său, trecând puţină vreme, Ioan, binecredinciosul împărat al Babilonului, nevrând ca să mai ascundă sub obroc credinţa şi dragostea sa cea fierbinte pe care o avea în taină către Hristos, ci vrând să o arate cu fapta la toată lumea, a chemat la sine pe toţi boierii şi voievozii săi şi pe rânduitorii de cetăţi, şi le-a zis: „Taina lui Dumnezeu vreau să vă spun, şi nimeni să nu fie necredincios cuvintelor mele. Mi s-a descoperit de la Dumnezeu că s-a apropiat sfârşitul vieţii mele şi nu după multe zile mă voi duce din viaţa aceasta. Deci vă poruncesc ca mâine dimineaţă să vă adunaţi cu tot poporul la mine în câmp – şi le-a spus numele locului -, pentru că voiesc să vă spun vouă aşezământul meu”. Aceasta zicând-o, i-a slobozit pe ei mâhniţi, şi a poruncit propovăduitorilor să strige prin cetate, ca tot poporul să se adune de dimineaţă în câmpul acela. Iar el însuşi a petrecut toată noaptea în rugăciuni şi foarte de dimineaţă a chemat pe mitropolit, căruia i-a spus scopul său şi pe care l-a rugat să săvârşească Sfânta Liturghie în cămara cea mai dinăuntru a palatului. Şi făcându-se slujba, s-a împărtăşit cu multă umilinţă din mâinile mitropolitului cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos şi, dăruind arhiereului daruri de mult preţ, l-a liberat. După aceea a încălecat pe cal, împodobit cu îmbrăcăminte împărătească luminată, şi a ieşit din cetate cu slavă la câmpul numit. Acolo se adunase acum popor fără de număr: perşi, ismailiteni, evrei şi creştini, şi toţi boierii şi stăpânitorii. Şi a fost pregătit un loc înalt şi un scaun împărătesc pus pe el, ca să fie văzut de tot poporul. Şi toţi cei din adunarea aceea se mirau, şi unul pe altul se întrebau: „Ce înseamnă aceasta şi despre ce va vorbi împăratul?” Deci venind împăratul, a şezut pe scaunul său şi, alinându-se puţin, a poruncit să fie tăcere.

Apoi sculându-se el de pe scaun, a început a vorbi cu glas mare astfel: „Ascultaţi voi toţi: perşi, agareni, evrei şi tot poporul creştinesc cel ales! Eu sunt creştin şi numele meu este Ioan; cred în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, într-o dumnezeire în trei Ipostasuri, pentru că nu este altă credinţă dreaptă, în partea cea de sub cer, decât numai credinţa creştină. Şi, de vreme ce Domnul meu Iisus Hristos a zis în Evanghelie: Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe el înaintea Tatălui meu Care este în ceruri, pentru aceasta Il mărturisesc înaintea cerului şi a pământului, înaintea îngerilor şi a oamenilor”. Acestea zicându-le, a scos din sânul său o cruce de aur împodobită cu pietre de mare preţ şi a ridicat-o sus ca s-o vadă toţi; apoi, însemnându-se cu Sfânta Cruce şi închinându-se până la pământ, privind spre răsărit, a sărutat-o, zicând: „Mă închin Crucii Tale celei cinstite Hristoase, şi pe Tine te ştiu de Dumnezeu şi Mântuitor al meu. Ţie Iţi înalt slavă, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, în veci. Amin!” Acestea auzindu-le toţi, s-au mirat şi stăteau ca nişte muţi. Apoi boierii şi voievozii cu ceilalţi stăpânitori, umplându-se de mânie, au strigat: „Să se ucidă batjocoritorul credinţei noastre!” Şi năvălind asupra împăratului cu săbiile şi cu suliţele, l-au rănit şi l-au ucis. Iar împreună cu dânsul au ucis şi pe acei trei tineri credincioşi, care au mărturisit numele lui Hristos. Astfel s-a sfârşit muceniceşte în Babilon binecredinciosul împărat Ioan, împreună cu cei trei tineri ai săi, în a treia zi a lunii mai. Atunci toţi creştinii, văzând ceea ce se făcuse, s-au temut de mânia perşilor şi, fugind din privelişte, s-au ascuns. Iar trupul cel împărătesc a fost aruncat în câmpul acela, neîngropat. Şi în noaptea următoare, sfântul răbdător de chinuri s-a arătat la cei mai mari şi la stăpânitori, zicându-le cu multă îngrozire: „Degrabă să daţi trupul meu mitropolitului creştin, ca să-l îngroape, iar de nu, îndată vă voi pierde pe toţi!” Şi deşteptându-se aceia din somn şi adunându-se dimineaţa, şi-au spus unul altuia vedenia, şi s-au spăimântat. Atunci îndată au trimis la mitropolitul creştin, porun-cindu-i să ia trupul împăratului şi să-l îngroape. Iar mitropolitul, mergând degrabă, a luat mucenicescul trup al sfântului împărat Ioan, împreună cu trupurile celor trei tineri ai lui, şi le-a dus în biserică, îngropându-le cu cinste. La mormântul lor se făceau multe minuni, căci multe tămăduiri se dădeau la tot felul de boli, pe care le primeau nu numai creştinii, ci şi perşii, şi se plecau la credinţa creştină. In aceeaşi noapte, după uciderea sa, Sfântul împărat Ioan s-a arătat în vedenie Sfântului episcop Teodor din Edesa, îmbrăcat în haină albă şi strălucind cu lumină negrăită. Şi avea pe cap o cunună minunată, a cărei frumuseţe nu este cu putinţă s-o spună limba omenească. Şi a zis către episcop: „Iată, cinstite părinte, Domnul Hristos m-a preamărit cu multă slavă şi m-a numărat în ceata mucenicilor, pentru că ieri am mărturisit înaintea tuturor Preasfântul Lui nume, şi am fost ucis de perşi şi de saracini. Iar sufletul meu, ieşind din temniţa cea trupească, a câştigat bunătăţile cele propovăduite de tine. Tu eşti binecuvântat de Dumnezeu, că te-ai făcut mijlocitorul mântuirii mele şi, iată, mă rog Stăpânului celui de obşte să-ţi poruncească să vii la mine, ca împreună să ne îndulcim de fericita viaţă în darul Preasfintei Treimi”. Şi deşteptându-se din somn Sfântul episcop Teodor, a mers la Cuviosul Teodosie Stâlpnicul şi i-a spus vedenia care i se făcuse lui. Iar stâlpnicul îl încredinţa că acea vedenie este adevărată, că şi lui i s-a descoperit aceeaşi de la Dumnezeu. Iar după câteva zile, a venit de la Babilon slujitorul pe care-l lăsase acolo şi a spus sfântului episcop cu de-amănuntul toată întâmplarea aceea, adică cum a pătimit pentru Hristos binecredinciosul împărat Ioan cu cei trei tineri. Deci Sfântul Teodor s-a bucurat cu duhul, mulţumind lui Dumnezeu că osteneala lui n-a fost în zadar, ci a adus atât de frumos rod în împărăţia cerească. După aceasta, trecând puţină vreme, stâlpnicul Teodosie a văzut în descoperire pe fratele său, Cuviosul Ioan pustnicul, ducându-se către Domnul şi a spus despre aceasta arhiereului. După aceea, însuşi Cuviosul Teodosie, îmbolnăvindu-se puţin, a murit şi a fost îngropat de episcop în biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unde era mănăstirea sfintelor pustnice. Şi trecând trei ani de la uciderea Sfântului împărat Ioan, s-a arătat acel răbdător de chinuri iarăşi Sfântului Teodor, cu asemănarea arătării celei dintâi, şi a zis: „Vino, iubite părinte, că te cheamă Hristos. El a voit ca amândoi să vieţuim împreună în împărăţia Lui şi să ne saturăm de lumina Lui cea dulce”. Din această vedenie, arhiereul lui Hristos, Teodor, a cunoscut că se apropiase plecarea lui către Dumnezeu. Deci, rânduind bine toate cele pentru Biserica Edesei şi pentru poporul cel dreptcredincios, a dat binecuvântare şi pace oilor celor cuvântătoare, şi-a lăsat păstoria şi s-a dus la Ierusalim.

Şi închinându-se Mormântului lui Hristos cel primitor de viaţă, a mers la lavra Sfântului Sava, unde se călugărise la început, şi s-a sălăşluit în chilia sa cea sihăstrească de mai înainte. Şi petrecând într-însa trei săptămâni, s-a mutat în locaşul cel nefăcut de mâna omenească, dându-şi sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 9 zile ale lunii iulie. Şi venind preasfinţitul patriarh al Ierusalimului cu episcopii, au îngropat cu cinste, în aceeaşi lavră, trupul cel mult ostenit al plăcutului lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii patruzeci de mucenici, care au pătimit în cetatea Nicopoli din Armenia (10 iulie)

Păgînul împărat Liciniu, care a fost primit la împărăţie de marele Constantin, stăpînind părţile Răsăritului, a dat poruncă prin toată stăpînirea sa, ca toţi creştinii, care nu vor veni să se închine zeilor, să fie munciţi şi omorîţi în diferite chinuri, iar averile lor să fie luate spre zidirea capiştelor idoleşti, a băilor şi a înnoirii cetăţilor. Venind porunca aceasta şi în Nicopoli, cetatea Armeniei, se pregăteau tot felul de chinuri şi diferite unelte de muncire pentru creştini. Prinzîndu-se mulţi creştini şi fiind duşi la chinuri, nişte robi ai lui Hristos, în număr de peste patruzeci, s-au sfătuit să nu aştepte pînă ce vor fi prinşi de păgîni, ci singuri să meargă la judecată de voie şi, mărturisind numele lui Hristos, să se dea la munci. Între dînşii erau mai de seamă: Leontie, Mavrichie, Antonie şi Alexandru, toţi bărbaţi însemnaţi cu neamul şi cu învăţătura şi îmbunătăţiţi cu viaţa. Deci, ducîndu-se împreună, au stat înaintea lui Lisie, ighemonul ţării Armeniei, şi au mărturisit că sînt creştini. Ighemonul, minunîndu-se de puterea de credinţă, de învoirea între ei şi de îndrăznirea lor la munci, i-a întrebat zicînd: “De unde sînteţi voi şi cine v-a învăţat să nu vă închinaţi zeilor noştri?” Sfîntul Alexandru a răspuns: “Unii sîntem de aici, unii din cetate, iar alţii de prin sate, însă pămîntul acesta este patria noastră, iar Tatăl nostru este Hristos Dumnezeu din ceruri. Acela ne-a învăţat să nu ne închinăm zeilor celor mincinoşi, surzi şi muţi, nici lucrului făcut de mîini omeneşti”. Ighemonul a zis: “Dar unde este Hris-tosul vostru? N-a fost El răstignit şi a murit?” Sfîntul Leontie a răspuns: “De unde ştii tu că Hristos al nostru a murit?” Să ştii de la mine că El, deşi a murit, apoi a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer. El a murit de voie pentru noi, dar S-a sculat iarăşi ca un Fiu al lui Dumnezeu”. Atunci ighemonul a zis: “Dar Hristos acum este viu?” Leontie a răspuns: “O, ighemoane, zeii voştri, murind nu mai înviază, dar Domnul nostru Iisus Hristos viază în veci, măcar că a şi murit. Iar prin moartea Sa, scoţîndu-ne pe noi din veşnica moarte, ne-a făcut şi ne-a învăţat să murim pentru El, ca astfel să fim vii cu El în viaţa cea fără de sfîrşit”. Iar ighemonul a început a-şi lăuda zeii săi, pe Joe, Apolon, pe Asclipie şi pe ceilalţi. Sfîntul Leontie a zis: “Joe este dumnezeul vostru?” Ighemonul a răspuns: “Acela este ţiitorul cerului, tatăl tuturor zeilor”. Leontie a răspuns: “Dumnezeu se cade să fie drept, curat şi fără de păcat. Deci, ce zici tu despre Joe, zeul vostru?” Ighemonul a zis: “Drept, curat şi fără de păcat îl socotesc pe el”. Sfîntul Leontie, a zis: “Dacă Joe este drept, apoi nu a izgonit el din împărăţie pe tatăl său, Cron? Dacă este curat şi fără de păcat, apoi de ce a luat de soţie pe Ira, sora sa cea de un pîntece cu el şi a necinstit multe femei străine? El a necinstit nu numai partea femeiască, dar şi partea bărbătească şi cu ei a făcut multe spurcăciuni. Deci, cum putea să fie Dumnezeu un aşa păcătos? Dacă dumnezeul vostru era păcătos, apoi el avea nevoie pentru îndreptarea sa de un alt Dumnezeu fără de păcat!”

Atunci ighemonul Lisie, umplîndu-se de mînie, a zis cu răutate: “O, cap rău! Tu eşti judecător al zeilor noştri? Eu mă jur pe ei că nu vă voi cruţa, ci rău vă voi pierde pe toţi”. Sfîntul Leontie a răspuns: “Ighemoane, nu te mînia cînd auzi adevărul! Oare nu sînt legi puse oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici să ia pe soră de soţie, nici să facă strîmbătate şi nici să ucidă? De ar îndrăzni cineva să facă ceva împotriva legilor, apoi unul ca acela se numeşte călcător de lege şi este vinovat judecăţii şi pedepsei cu moartea. Deci, zeii voştri, fiind oameni, erau plini de toate răutăţile şi fărădelegile, stricaţi şi ucigaşi de oameni; cu un cuvînt, sînt vinovaţi de o groaznică judecată şi vrednici de multe pedepse de moarte. Se cade ca zeii voştri cei fărădelege să se plece spre legile cele omeneşti şi să urmeze oamenilor, care păzesc bine legile, iar voi să fiţi judecători zeilor voştri pînă ce îi veţi îndrepta”. Ighemonul a zis: “O, nebun ce eşti! Dumnezeul vostru n-a fost răstignit ca un făcător de rele? Din zeii noştri, spune-mi, care a fost răstignit?” Sfîntul Leontie a răspuns: “Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi şi ne lăudăm cu Crucea Lui, iar zeii voştri se cutremură, temîndu-se de Dumnezeul nostru Cel răstignit şi fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit răstignire de voie, iar zeii voştri au pierit cu moarte amară. Dumnezeul nostru este Mîntuitor al neamului omenesc, iar zeii voştri sînt pierzători ai oamenilor. Dumnezeul nostru este adevărat, iar zeii voştri sînt mincinoşi, căci ei nu sînt dumnezei, ci diavoli pierzători şi amăgitori, pentru că singuri au pierit şi pe închinătorii lor îi surpă în pierderea cea veşnică”. Aceste cuvinte ale Sfîntului Leontie pornind pe ighemon spre mînie, a poruncit ca pe toţi mărturisitorii lui Hristos să-i bată cu pietre peste gură, zicînd: “Să se zdrobească gurile din care iese hulă asupra zeilor noştri!” Deci, sfinţii, fiind bătuţi, grăiau: “Slujitorule al diavolului, aşa să te bată şi pe tine Dumnezeu, că, auzind adevărul, ne judeci cu nedreptate, îmbătîndu-te de păgînătate”. După aceasta, tiranul a poruncit să-i lege pe toţi cu lanţuri de fier şi să-i arunce în temniţă. Sfinţii, fiind duşi în temniţă ca într-o cămară, se veseleau de Dumnezeu, Mîntuitorul lor, şi cîntau psalmii lui David, pentru că unii dintr-înşii învăţaseră carte din tinereţe. Sfîntul Leontie întărea pe toţi, zicîndu-le: “Cinstiţi fraţi şi robi ai lui Hristos, să răbdăm toate cu bărbăţie. Ştiţi din Sfînta Scriptură cîte a răbdat dreptul Iov, cum a pătimit Domnul nostru şi cum s-au sfîrşit şi ceilalţi sfinţi şi robi ai Lui: Sfîntului Ioan Înaintemergătorul i s-a tăiat capul; Arhidiaconul Ştefan a fost ucis cu pietre; Sfîntul Apostol Petru a fost răstignit cu capul în jos; Sfîntul Apostol Toma a fost împuns cu suliţa; iar alţii cu alte morţi muceniceşti au murit pentru Domnul. Apoi cîţi sfinţi n-au pătimit pe timpul împărăţiei lui Maximian şi a lui Deciu, Adrian şi a altor împăraţi păgîni, care au ucis, nu numai bărbaţi, ci şi femei, precum auzim despre Sfintele Muceniţe Tecla, Eufimia, Capitolina, Iudita şi alte sfinte muceniţe, ale căror nume sînt scrise în ceruri. Deci, dacă femeile au avut atîta bărbăţie, ni se cade şi nouă să fim tari şi nebiruiţi. Deci sufletele noastre să le punem pentru Domnul nostru Hristos, Care şi-a dat sufletul Său pentru noi”. Cu nişte cuvinte ca acestea întărea Sfîntul Leontie pe fraţi şi toţi cu osîrdie doreau să pătimească toate muncile pentru Hristos. Fiind zăduf şi sfinţii arzînd de mare sete, a venit la dînşii în temniţă, ca să-i cerceteze, o oarecare femeie creştină de bun neam, cu numele Vlasiana. Aceea, aducîndu-le apă rece dintr-un izvor care era în apropiere, i-a adăpat pe sfinţi. Apoi, sosind noaptea, sfinţii au petrecut în rugăciuni şi în cîntări de psalmi. Iar ighemonul n-a dormit în noaptea aceea, pentru că se gîndea cu ce fel de munci va munci pe robii lui Hristos cei ţinuţi în legături. Numai despre ziuă a adormit puţin şi i s-a arătat diavolul în vedenia visului, zicîndu-i: “Îmbărbătează-te, Lisie! Eu sînt zeul Asclipie. Munceşte fără milă pe creştinii care ne hulesc pe noi, pentru că multe necuviinţe grăiesc în temniţă de noi, de aceea cu diferite chinuri să-i pierzi pe ei”. Ighemonul, sculîndu-se din somn, a venit la judecată şi, punînd înaintea sa pe sfinţii cei legaţi, a zis către dînşii: “Închina-ţi-vă zeilor, ca să fiţi prieteni stăpînitorilor şi nouă. Pentru aceasta veţi lua fiecare din voi cîte două sute de galbeni şi haine noi, apoi, aducînd junci, vom face jertfă şi ospăţ şi ne vom veseli împreună. Iar de nu mă veţi asculta pe mine, apoi veţi fi cumplit munciţi. Deci, vă rog să nu vă lipsiţi de lumina aceasta dulce, nici să vă despărţiţi de femeile, copiii şi prietenii voştri, ci jertfiţi măcar unuia oarecare din zeii noştri”. Sfinţii au răspuns cu o gură, zicînd: “Blestemat să fii tu, chinuitorule, împreună cu zeii tăi, că noi nu vom jertfi diavolilor celor necuraţi. Noi n-avem trebuinţă nici de aurul, nici de îmbrăcămintea, nici de ospăţul şi prietenia voastră, pentru că nouă singur Domnul nostru Iisus Hristos ne este bogăţie, îmbrăcăminte, hrană şi băutură. Acela ne este nouă Tată şi prieten preaiubit, şi pentru Dînsul sîntem gata a pătimi toate muncile şi a muri”.

Atunci tiranul a poruncit ca, dezbrăcîndu-i pe toţi, să-i spînzure la muncire şi cu unghii de fier să strujească trupurile lor. Deci, sfinţiţii mucenici fiind strujiţi pînă la amiază, cînd soarele ardea mai cu putere, ighemonul a plecat acasă de la privelişte, iar sfinţii, fiind striviţi pînă la oase, din porunca ighemonului au fost aruncaţi în temniţă. Dar dreptcredincioasa femeie Vlasiana, cea mai sus numită, a venit iarăşi la ei spre cercetare şi i-a adăpat cu apă, pentru că erau slăbiţi de sete, de zăduf şi de răni. Sfinţii, răcorindu-se, au binecuvîntat pe acea femeie, rugîndu-se pentru ea şi pentru fiii ei şi mulţumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru El. Şezînd ei în temniţă, Sfîntul Leontie a văzut pe unul din fraţi bolnav de răni şi se temea de el ca să nu slăbească în credinţă. Deci, se ruga lui Dumnezeu ca să le dea sfîrşitul nevoinţei. În cetatea aceea era un cetăţean vestit, cu numele Irod, care, supunîndu-se elinilor, era cinstit de ighemon, ca unul din sfetnici. Acela avea un scriitor, anume Filip, iubit de Sfîntul Leontie pentru bunele lui obiceiuri. Trimiţînd Sfîntul Leontie, l-a chemat la ferestruica temniţei şi i-a zis: “Frate Filipe, spune lui Irod ca să-i aducă aminte de noi, dacă se va duce cu vreo pricină la ighemon, şi să-l sfătuiască să dea mîine răspuns de moarte împotriva noastră”. Ducîndu-se Filip la Irod, i-a spus despre aceasta. În vremea aceea, Irod a fost chemat de ighemon la cină, dar el nu s-a dus degrabă, pentru aceea ighemonul îl aştepta. Trimiţînd iarăşi, l-a chemat. Ducîndu-se el tîrziu, a zis: “Nu pot să mănînc pentru că am văzut cum se munceau osîndiţii şi cum curgea sîngele din ei; şi din această pricină m-am îngreţoşat şi mi s-a tulburat stomacul şi nu poate să primească hrană”. Zis-a ighemonul: “Atunci ce mă sfătuieşti să le fac?” Grăit-a Irod: “Mîine să moară, deoarece sînt porunci împărăteşti potrivnice şi vrednice de moarte; apoi pentru ce să nu moară mai iute?” Ighemonul s-a făgăduit cu jurămînt că-i va omorî a doua zi. Auzind Filip acestea, a alergat la temniţă şi i-a spus Sfîntului Leontie. Toţi fraţii, fiind înştiinţaţi de acea hotărîre, s-au bucurat că a doua zi de dimineaţă vor muri pentru Hristos. Deci, a binecuvîntat pe Filip pentru ascultarea lui şi se ruga şi se gătea mai înainte spre moarte. În rugăciune zicea: “Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, preamăreşte numele Tău cel sfînt întru noi, cu suflet zdrobit şi cu duh smerit ne rugăm Ţie, ca să fim primiţi, noi cei ce ne aducem singuri Ţie jertfă vie, ca o întreagă ardere de berbeci şi de junci şi ca de zeci de mii de miei graşi, aşa să fie jertfa noastră astăzi înaintea Ta şi să-Ţi fie plăcută, pentru că nu este ruşine celor ce nădăjduiesc spre Tine. Tu ştii, Doamne, că pe Tine Te-am iubit şi pentru Tine ne-am dat la moarte; deci întăreşte-ne pe noi, ca nici unul să nu rămînă din aceşti fraţi şi astfel să nu rîdă, nici să se bucure de el vrăjmaşul nostru!” Astfel se rugau sfinţii şi se întăreau unul pe altul. La miezul nopţii au cîntat spre îngroparea lor psalmul cel mare, adică Fericiţi cei fără de prihană… şi celelalte. După sfîrşitul psalmului, venind îngerul Domnului, a umplut temniţa de lumină şi a zis către ei: “Bucuraţi-vă, robii lui Hristos, că sfîrşitul vostru este aproape şi numele vostru s-a scris în cer. Nădăjduiţi că Domnul este cu voi!” Zicînd îngerul aceasta, s-a dus. Ei, închinîndu-se, au mulţumit lui Dumnezeu. În vremea aceea, doi păzitori ai temniţei, ale căror nume sînt Menei şi Virilad, de neam egipteni, petrecînd fără somn, au văzut strălucind lumină în temniţă şi au auzit acel glas îngeresc, dar pe înger nu l-au văzut. Deci, Menei a zis către Virilad: “Ai văzut, frate, ai cărui Împărat sînt aceşti oşteni? Eu sînt din început prietenul creştinilor, căci aceştia nu călătoresc pe calea cea fărădelege, ci pe calea drepţilor. Ei păzesc credinţa în Dumnezeul lor şi I se închină Lui ziua şi noaptea, iar în petrecerea cu oamenii, ei nu fac nici un fel de nedreptate. Ei nu năpăstuiesc pe nimeni, nu caută averile cele străine, ci şi pe ale lor le împart săracilor; pe toţi îi iubesc şi tuturor le fac bine, precum singur ştii. Dar cei ce sihăstresc în pustiile Egiptului, în ce chip îşi duc viaţa? Nu este nici străin şi nici de mirare, că ei fac şi minuni. Drept aceea mă gîndesc să intru la ei în temniţă şi să-i rog să mă primească şi pe mine cu ei, iar tu, frate, ce gîndeşti?”

Răspuns-a Virilad: “Tot aceea gîndesc şi eu, ceea ce socoteşti şi tu; pentru că şi noi, fiind nevrednici, ne-am învrednicit a vedea lumina, pe care a răsărit-o la ei Dumnezeul lor, pentru care ei mor cu bucurie. Dacă ar fi silit cineva pe ighemon ca să moară pentru Joe, Apolon, Asclipie sau pentru oarecare din zei, ar fi voit el ca să moară? Cred că nu, pentru că iubeşte viaţa aceasta. Aceştia nu se cruţă pe sine, ci îndrăznesc la moarte, fără frică, pentru Dumnezeul lor. Pentru aceea se învrednicesc creştinii de la El de nişte slave ca acelea, pe care zeii nici unuia din cei ce se închină lor nu le-au arătat cîndva. Deci, pentru ce să nu ne apropiem de aceşti bărbaţi drepţi şi de adevăratul Dumnezeu?” Astfel, sfătuindu-se amîndoi acei păzitori, au intrat în temniţă şi au căzut la sfinţi, zicîndu-le: “Domnii noştri, robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, primiţi-ne şi pe noi în numărul vostru; pentru că credem şi noi în Domnul Iisus Hristos, Cel ce v-a iubit pe voi. Ne rugăm vouă ca să vă rugaţi Lui pentru noi, ca astfel să ne învrednicească a fi părtaşi cu voi!” Sfinţii, auzind de această mărturisire, s-au bucurat de întoarcerea lor către Dumnezeu şi i-au sărutat, zicîndu-le: “Voi sînteţi fraţii noştri, că Domnul nostru v-a chemat la mărturisirea Preasfîntului Său nume. El vă va da vouă plată asemenea cu noi, precum şi celor ce au venit în via Lui în ceasul al unsprezecelea”. A doua zi, ighemonul Lisie a ieşit cu ostaşii, afară din cetate, la locul unde voia să omoare pe sfinţii mucenici. Locul acela era aproape de rîul ce se numea Licos. Deci, făcînd divan, a poruncit să scoată pe sfinţii mucenici ca să-i pună înaintea lui. Văzînd şi pe cei doi păzitori ai temniţei împreună cu sfinţii cei legaţi, a zis către Apian, întîiul sfetnic: “Iată şi aceşti nebuni voiesc să moară. Nu este mai bună viaţa decît moartea?” Apian a zis: “Porunceşte ca să-i muncească cu munci cumplite”. Zis-a ighemonul: “Ba nu, că se vor teme de munci şi, întorcîndu-se iarăşi la zei, vor fi vii, dar eu nu voiesc să mai fie vii, ci să moară; de aceea voi da un răspuns de moarte asupra lor”. Sfinţilor mucenici, care erau puşi de faţă la divanul lui, nu le-a mai făcut nici o întrebare sau cercetare pentru credinţă, ci îndată a săvîrşit acea judecată de moarte, dînd un astfel de răspuns: “Aceşti 45 de oameni care stau înaintea judecăţii mele, fiind de credinţă creştinească, neascultînd poruncile împărăteşti şi hulind pe zeii părinteşti, poruncesc să ia vrednica pedeapsă pentru faptele lor. Întîi să li se taie mîinile şi picioarele cu securea, apoi să se dea focului spre ardere; iar oasele lor, care vor rămîne, să se arunce în rîu”. Îndată slujitorii, trîntind pe mucenici la pămînt, le-au tăiat mîinile şi picioarele. Sfinţilor Mucenici li se făcuseră o sete mare, pe de o parte de durerea rănilor, iar pe de alta de arşiţa soarelui. Unii însă au murit într-acea pătimire, alţii abia suflau, iar alţii se îmbărbătau încă cu răbdarea. Unul dintr-înşii, cu numele Ianichit, privind la mîinile şi picioarele sale tăiate, zîmbea şi zicea: “Vedeţi cum cu secera de secerat mi-aţi tăiat mădularele ca pe nişte spice”. Iar Sfîntul Sisinie, tăvălindu-se în sîngele său, s-a prăvălit spre o piatră, care se întîmplase acolo aproape şi, deschizînd gura, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: “Doamne, dătătorul tuturor bunătă-ţilor, Care de demult în pustie ai izvorît apă din piatră şi ai adăpat pe Israil cel însetat, deschide Tu acum piatra aceasta şi scoate apă ca să mă adăp puţin, pentru că vezi setea în care ne topim”. Rugîndu-se astfel, deodată s-a mişcat piatra aceea, a crăpat şi a izvorît izvor de apă vie. Atunci Sfîntul Sisinie a binecuvîntat pe Domnul, grăind: “Dumnezeul meu, Ţie îţi cînt că m-ai adăpat pe mine cel însetat, întocmai ca o maică care adapă cu lapte pe pruncul său. Te laud pe Tine, Împăratul meu, că nu m-ai trecut cu vederea pe mine robul Tău. Deci, mă rog Ţie, nu trece cu vederea pe robii mei şi fraţii mei cei iubiţi, ci îi răcoreşte, că se topesc de sete. Varsă peste dînşii roua darului Tău şi ne întăreşte pe noi toţi, ca să ne săvîrşim împreună în nădejdea Ta. Izvorul acesta pe care l-ai scos cu puterea Ta şi prin care ai înnoit minunea cea de demult, porunceşte să curgă pînă la sfîrşitul lumii. Dă acestei ape darul şi puterea de tămăduire spre slava Ta, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, spre pomenirea noastră, a robilor Tăi patruzeci şi cinci de mucenici, care au pătimit pentru Tine”.

În vremea aceea, slujitorii, aprinzînd o grămadă mare de lemne, care era pregătită pentru aceea, au luat pe sfinţii mucenici şi i-au aruncat în foc. Între sfinţi, unii erau vii, alţii morţi de curînd, deci ei i-au aruncat în foc şi pe unii şi pe alţii. Numărînd pe cei pe care îi aruncau în foc, unul nu se găsea şi se mirau şi-l căutau. Dar Sfîntul Sisinie, care zăcea lîngă piatra din care izvorîse apă, a răspuns, zicînd: “Iată, sînt aici, luaţi-mă şi mă aruncaţi în foc”. Ei, luîndu-l, l-au aruncat în foc. Sfinţii mucenici fiind mistuiţi de foc, slujitorii au căutat oasele lor rămase în cenuşă şi cîte au găsit le-au adunat într-un sac şi le-au aruncat în rîul Lices. Rîul, primind într-însul oasele sfinţilor ca pe o vistierie de mare preţ, le-a păzit într-un loc, aproape de mal, nu prea adînc, unde, prin repezeala sa, le-a adunat pe toate.

Venind nişte oameni dreptcredincioşi şi căutîndu-le, le-au găsit fără multă osteneală. Luîndu-le pe toate, le-au pus la un loc cinstit pînă ce a pierit păgînul împărat Liciniu, care stăpînise Răsăritul împreună cu împăratul Constantin, care rămăsese singur la împărăţie şi dăduse libertate Bisericii lui Hristos din toată lumea. Atunci au fost arătate la toţi şi oasele acestor sfinţi mucenici, cărora li s-a zidit o biserică în numele lor. Şi se dădeau tămăduiri din oasele lor cele sfinte şi de la izvorul acela, pe care îl scosese Sfîntul Sisinie cu rugăciunea. Aceşti patruzeci şi cinci de Sfinţi Mucenici au pătimit în ziua de 10 Iulie, în cetatea Nicopoli din Armenia, de la Lisie ighemonul, stăpînind peste Imperiul de Răsărit, Liciniu, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

SFÂNTUL MARE MUCENIC PROCOPIE (8 iulie)08 iuliesfantul_procopie3

Sfântul Mare Mucenic Procopie a crescut în Ierusalim, cetatea cea sfântă. El n-a fost numit de părinţii lui Procopie, ci Neania; iar Procopie a fost numit mai pe urmă de Insuşi Hristos, în vremea botezului, precum ne va arăta cuvântul care ne stă înainte. Aşijderea şi Ierusalimul, într-acea vreme, era numit de către păgânii închinători de idoli, nu Ierusalim, ci Elia; pentru că, după, dărâmarea Ierusalimului de către Tit, fiul lui Vespasian, trecând mulţi ani, Adrian, împăratul Romei, al cărui nume din naştere era Elie, vrând ca în acel loc pustiit al Ierusalimului să ridice iarăşi cetatea, a numit-o cu numele său, Elia, şi a poruncit ca nimeni să nu mai numească acea cetate Ierusalim, ci Elia. Iar aceasta a făcut-o, pentru că, purtând ură împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, se sârguia ca nu numai numele Lui cel preasfânt să-l piardă de pe pământ, ci şi locul unde Hristos a pătimit voia să-l dea întru uitarea pomenirii oamenilor; şi de aceea a numit Ierusalimul, Elia. In acea cetate era un bărbat slăvit din neamul cel bun al senatorilor, cu numele Hristofor. El era cu credinţa creştin, dar soţia lui, cu numele Teodosia, se ţinea de păgânătatea elinească. Aceia l-au născut pe acest Procopie, de care ne stă înainte cuvântul, şi l-au numit Neania. Iar Hristofor, după naşterea pruncului, s-a dus către Domnul cu sfârşit mucenicesc; deci Teodosia, rămânând văduvă, a crescut pe prunc în păgânătatea elinească şi l-a învăţat închinarea la idoli, în care ea însăşi era osârdnică slujitoare. Şi fiind copilul isteţ la minte, a fost dat de maica sa la învăţătura cărţii elineşti şi a trecut repede prin toată filozofia elinească cea din afară. Şi ajungând la vârsta bărbatului desăvârşit, maica sa a vrut să-l facă ostaşul al împăratului. Deci, când Diocleţian, păgânul împărat al Romei, a mers în Antiohia Siriei, care era lângă râul Orontiei, Teodosia înştiinţându-se de aceea, a luat pe fiul ei şi, ducându-se în Antiohia, l-a dat în slujba împărătească. Şi văzând împăratul pe acel tânăr frumos la chip şi la stat, înţelept la pricepere, l-a iubit foarte şi i-a poruncit să petreacă aproape de el în palatul său împărătesc cu cei asemenea lui. Apoi, nu după multă vreme, l-a făcut voievod şi l-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, poruncindu-i ca acolo să prigonească, să muncească şi să ucidă pe toţi creştinii, iar averile lor să le ia şi să le pună în vistieriile împărăteşti. Iar Neania a zis către împărat: „O, împărate, am auzit de acele popoare, că ele cinstesc pe un fiu al lui Dumnezeu, care se zice Hristos şi sunt întemeiaţi la obicei, neascultători, îndrăzneţi, tari şi statornici în credinţa lor. Ei mai degrabă vor să moară, decât să-şi lase pe Hristosul lor şi să aducă jertfe zeilor noştri. De aceea mi se pare că cu greu ne va fi a-i pleca la legile noastre”. Iar Diocleţian, mâniindu-se, a început a huli pe Mântuitorul Hristos, zicând: „Dumnezeul lor, precum ei singuri zic, n-a avut femeie. Apoi cum a născut fiu? Iar Hristosul în care cred S-a născut din femeie, a fost osândit de neamul jidovesc ca un tâlhar şi a fost bătut; apoi, încununat cu spini, batjocorit, răstignit pe cruce, adăpat cu oţet şi fiere, şi a murit în chinuri. Deci, dacă ar fi fost Dumnezeu, apoi pentru ce nu S-a mântuit pe Sine din mâinile evreilor? Dacă nu şi-a ajutat Lui în primejdie, apoi cui poate să ajute?” Acestea şi alte multe hule le-a grăit fiul pierzării; căci cuvântul Crucii, precum grăieşte dumnezeiescul Pavel, este nebunie celor pieritori, iar nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Deci Neania fiind întărit cu multe cuvinte împărăteşti, s-a dus în calea ce i se poruncise, cu două cete de ostaşi. Iar de vreme ce era mare zăduf şi arşiţa soarelui îi slăbea pe ei şi caii lor, de aceea era nevoit să călătorească mai mult noaptea, iar ziua să se odihnească.

Şi după ce a trecut cetatea Apamia Siriei, pe la ceasul trei din noapte s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare şi tunete înfricoşate. Deci toţi de frică s-au făcut ca nişte morţi. Iar voievodul a auzit un glas din cer, grăind către dânsul: „Unde mergi, Neania, şi asupra cui te scoli?” Iar el cu frică a răspuns: „Sunt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toţi cei ce cred în Cel răstignit”. Apoi iarăşi a auzit glasul din cer: „O, Neania, oare şi tu vii asupra Mea?” Zis-a Neania: „Cine eşti Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?” Zicând aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce prea luminoasă ca de cristal şi un glas zicând din cruce: „Eu sunt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!” Iar Neania a răspuns cu cutremur: „Impăratul mi-a spus că Acel Dumnezeu, pe Care Il cinstesc creştinii, n-a avut femeie; deci cum eşti Tu fiul Lui? Dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, apoi cum au putut iudeii a Te batjocori, răstigni şi omorî?” Iar acel glas de pe cruce i-a grăit: „Am suferit de voie toate acestea, pentru neamul omenesc, ca să izbăvesc pe cei păcătoşi de sub stăpânirea diavolului, să caut pe cei pieriţi şi să înviez pe morţi. Dacă n-aş fi fost Fiul lui Dumnezeu, apoi cum aş fi fost viu după moarte şi aş fi grăit către tine?” După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer şi îndată s-a auzit un glas din înălţimea cerului: „Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi pacea Mea va fi cu tine!” Astfel Neania, ca şi Pavel oarecând, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată şi din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie şi de veselie duhovnicească. După vedenia aceea, Neania cu ostaşii lui au mers la Schitopol şi chemând un aurar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea. Insă aurarul nu voia s-o facă, zicând: „Nu pot să fac aceasta, deoarece este semnul galileenilor, care se numesc creştini; şi dacă va afla împăratul, rău mă va pierde!” Atunci Neania i-a poruncit să o facă în taină, jurându-se că nu va spune nici împăratului, nici la altcineva. Deci, acel aurar, luând de la voievod aur şi argint destul pentru facerea crucii, a lucrat-o în taină după asemănarea şi măsura aceea, care i-o însemnase voievodul. Şi isprăvindu-se crucea, deodată s-a arătat pe ea o închipuire de trei feţe, însemnate de o mână nevăzută. In partea de sus era scris, cu slove evreieşti, Emanoil; iar de amândouă părţile, Mihail şi Gavriil. Văzând aurarul aceasta, s-a minunat şi nu pricepea cine le-a însemnat pe acelea, pentru că nu era nimeni în casa aceea, decât numai el singur. Şi luând el o daltă, voia să şteargă închipuirea aceea, dar nu putea căci mâna lui se făcuse nelucrătoare, fiind ca şi uscată. Şi văzând voievodul crucea, a întrebat pe aurar: „Ale cui sunt feţele acestea şi pentru ce sunt închipuite?” Iar aurarul îi spunea cu jurăminte: „Când am isprăvit lucrul, s-au arătat aceste feţe închipuite singure şi nu ştiu ale cui sunt. Iar eu am voit să le şterg, dar n-am putut pentru că îmi amorţea mâna”. Iar Neania, cunoscând că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei şi a sărutat-o şi, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu cinste. Şi de atunci nu se mai înarma asupra creştinilor, ci asupra barbarilor şi îi biruia cu puterea lui Hristos, robind ţările lor, până ce, întrarmându-se şi asupra vrăjmaşului nevăzut – diavolul -, a ieşit la luptă şi l-a biruit prin pătimirea cea tare pentru Hristos, care a început astfel: Pe când era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea aceea se numea Elia, l-au rugat cetăţenii ca să le răzbune strâmbătatea făcută de agareni, pentru că aceia năvălind asupra acelei părţi şi alergând împrejurul cetăţii, răpeau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască, pentru a le face femei lor. Asemenea făceau şi prin toate satele dimprejur. Iar viteazul ostaş al lui Hristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieşit cu îndrăzneală cu ostaşii săi şi a gonit din urmă pe agareni. Şi se ruga în sine, zicând: „Hristoase Dumnezeule, fii mie spre ajutor, nădejdea mea!” Atunci a venit la el un glas de sus, zicându-i: „Nădăjduieşte, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt cu tine!” Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de mai mare îndrăzneală, încât cu putere i-a biruit pe ei şi a liberat pe toţi cei robiţi. Iar agarenii ucişi în acel război au fost şase mii; iar din oastea lui n-a murit nici unul, nici nu s-a rănit cineva. Şi a trimis în cetate la maica sa înainte vestitori, înştiinţând-o de biruinţa sa asupra vrăjmaşilor. Iar maica sa, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult.

Şi întorcându-se cu dănţuire şi cu slavă, l-a întâmpinat maica sa cu bucurie şi, când a intrat în casă, a zis către el: „O, dulcele meu fiu, când ai ieşit la război, eu am luat cădelniţă şi tămâie şi am intrat la zei, de m-am rugat pentru tine ca să-ţi ajute, şi iată că ai biruit cu ajutorul lor. Deci intră la ei şi le dă mulţumire, ca şi în viitor să-ţi ajute”. Iar Neania i-a răspuns: „O, maică, bine ai făcut că te-ai rugat pentru mine; însă mie mi-a dat ajutor Dumnezeul meu”. Zis-a maica sa: „O, fiule, să nu numeşti numai pe un zeu, ca să nu se mânie ceilalţi, şi se vor întoarce de la tine”. Zis-a Neania către dânsa: „Nu te înşela, o, maică, cu acei mulţi zei ai idolilor. Cum au putut ei oare să-mi ajute, fiind ei înşişi fără suflet? Iar dacă ei mi-au ajutat, să-i întrebăm şi să ne spună, şi atunci vom fi încredinţaţi de puterea lor”. Zicând aceasta, a intrat cu maica sa în camera unde erau idolii cei de aur şi de argint şi a zis către ei: „Spuneţi voi, care păreţi că sunteţi dumnezei, cine mi-a ajutat mie la război?” Iar idolii tăceau, căci cum puteau ei să răspundă, fiind muţi? Şi a zis Neania către maica sa: „Iată, maică, vezi cine sunt zeii tăi? Dacă un cuvânt nu pot să vorbească, apoi cum pot să ajute cuiva?” Iar maica sa i-a răspuns: „Ei nu mai vorbesc cu tine, pentru că îi batjocoreşti întrebându-i”. Zis-a Neania către ea: „Deci, întreabă-i tu singură, că poate-ţi vor răspunde ţie, ca unei calde slujitoare”. Iar ea, apropiindu-se cu multă cucernicie de ei, şi-a plecat genunchii şi a zis: „O, zei atotputernici: Die cel mare, Ira împărăteasa, Poseidoane, stăpâne al mării; tu, Apoloane cel în chipul soarelui, tu apărătoarea cetăţii, Palado, şi ceilalţi zei, vă rog să-mi spuneţi, oare nu voi aţi ajutat la război robului vostru, fiului meu?” Dar n-a primit nici un răspuns de la ei. Atunci fericitul Neania, ţinând crucea în mână, s-a umplut de râvnă dumnezeiască şi lepădându-şi haina de deasupra şi dând la o parte pe maica sa de la idoli, a început a-i sfărâma, aruncându-i la pământ şi călcându-i în picioare. Deci, zdrobindu-i bucăţi, a împărţit aurul şi argintul săracilor. Iar maica sa, văzând aceea, s-a umplut de mânie şi de iuţime negrăită. Deci, uitându-şi dragostea firească către fiu, a alergat repede în Antiohia la împăratul Diocleţian şi i-a spus cu multe lacrimi jalba sa asupra fiului ei, că acela i-a sfărâmat pe zei, iar ei nu i-a dat cinstea cuvenită, alungând-o de la idoli. Iar împăratul o mângâia şi o încuraja că pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, va întoarce pe fiul său la cinstirea zeilor cea dintâi. Şi zicea el: „Dacă nu va voi să se întoarcă, atunci cel rău, după faptele sale, rău va pătimi; iar tu îţi vei alege fiu pe care vei voi din sfetnicii mei”. Şi a scris împăratul îndată ighemonului Palestinei, cu numele Iust, de neam din Italia, om aspru la obicei. Aceluia i-a poruncit să adune oameni vestiţi din cetăţile dimprejur, ca să-l prindă pe voievodul Neania, fiul Teodosiei, care s-a abătut la credinţa creştinească, şi să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune şi prieteneşti, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit. Incă mai erau în scrisoarea aceea şi cuvinte de hulă asupra lui Hristos. Iar ighemonul Iust, luând porunca împărătească şi adunând bărbaţi vestiţi din cetăţile Palestinei, s-a dus în Elia la voievod şi, închinându-se, i-a dat scrisoarea împărătească. Iar voievodul, citind scrisoarea şi nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt-o în bucăţi mici şi a aruncat-o în văzduh, zicând: „Eu sunt creştin, iar tu fă ceea ce ţi s-a poruncit!” Ighemonul a zis: „Mă tem şi de împărat şi mă ruşinez şi de tine ca de un prieten. Şi-mi este jale de tine, şi nu ştiu ce voi face. Deci ascultă-mă pe mine şi pe aceşti bărbaţi cinstiţi şi adu jertfă zeilor înaintea feţei noastre; iar de nu vei face aceasta, apoi şi nevrând eu, mă vei sili să fac cele poruncite”. Neania a zis către ighemon: „Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Hristos, Dumnezeul meu”. Zicând aceasta, şi-a dezlegat brâul dregătoriei sale şi l-a aruncat în faţa ighemonului, lepădându-se de slujba împărătească. Apoi, voind să fie ostaş al Impăratului ceresc, ocăra păgânătatea închinării la idoli. Iar ighemonul şi bărbaţii care veniseră cu dânsul, mâniindu-se, l-au prins şi l-au dus în Cezareea Palestinei, care se mai numea “a lui Filip”, şi Sevastia şi Panead, în care fusese pusă odinioară asemănarea închipuirii lui Hristos de o femeie care a avut curgerea sângelui şi care s-a tămăduit prin atingerea de hainele Domnului.

Acolo şezând ighemonul înaintea poporului la divanul din privelişte, a pus pe Neania de faţă, la întrebare. Şi văzându-l poporul cel întunecat cu slujirea de idoli, au strigat către ighemon ca nişte beţi şi nişte îndrăciţi, zicând: „Acesta este vrăjmaşul şi pierzătorul zeilor noştri şi batjocoritorul poruncilor împărăteşti!” Iar ighemonul, fiind plin de sălbăticie şi de neomenie, şi întărâtându-se de glasul poporului şi mai mult spre amărăciune, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol la muncire pe Neania şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Astfel fiind muncit, sângele îi curgea şi carnea îi cădea bucăţi, încât i se vedeau oasele goale. Iar unii din popor, văzând o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinereţile lui şi plângeau pentru dânsul.

Iar mucenicul, văzându-i plângând, le-a zis: „Nu plângeţi pentru mine, ci pentru pierzarea sufletelor voastre, pentru că acela este vrednic de plâns, care se va munci în iad fără de sfârşit”. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, se ruga, zicând: „Dumnezeule, întăreş-te-mă pe mine, robul Tău, spre înfruntarea vrăjmaşului şi spre preaslăvirea Preasfântului Tău nume!” Iar după ce slujitorii cei muncitori au slăbit, ighemonul le-a poruncit să ia pe mucenic de la muncire şi să-l arunce în temniţă. Iar un păzitor al temniţei, anume Terentie, aducându-şi aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dânsul şi i-a aşternut fân şi pânză curată. Deci mucenicul zăcea în temniţă, abia viu. Iar la miezul nopţii, s-a făcut cutremur în cetate, pentru că a venit Domnul cu îngerii Săi, ca să cerceteze pe robul Său. Atunci a strălucit în temniţă o lumină mare, uşile temniţei s-au deschis, legăturile tuturor legaţilor care erau acolo s-au dezlegat şi doi îngeri s-au arătat cu asemănare de tineri preafrumoşi, care ziceau către mucenic: „Caută spre noi şi vezi!” Iar mucenicul, căutând spre dânşii, le-a zis: „Cine sunteţi voi?” Ei au răspuns: „Noi suntem îngeri, trimişi la tine de Domnul!” Mucenicul le-a grăit: „Dacă sunteţi îngeri ai Domnului, atunci închinaţi-vă Domnului înaintea ochilor mei şi vă îngrădiţi cu semnul Sfintei Cruci, ca să vă cred”. Iar îngerii, făcând aceasta, îndată i-au zis: „Acum crezi că Domnul ne-a trimis la tine?” Mucenicul a grăit: „Ştiu că la cei trei tineri aruncaţi în cuptorul Babilonului a fost trimis un înger de la Domnul, ca să le răcorească focul; iar eu ce lucru am făcut, sau în ce foc sunt aruncat, ca să mă fac vrednic de cercetarea îngerească?” Mucenicul grăind acestea cu smerenie, deodată i s-a arătat în slavă nespusă Insuşi Domnul Iisus Hristos şi, atingându-se de mucenic, i-a tămăduit rănile şi l-a făcut sănătos. Apoi, botezându-l cu apă, i-a zis: „De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te şi te întăreşte, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă”. Iar Procopie, bucurându-se şi înspăimântându-se, a căzut la pământ şi s-a închinat Domnului, rugându-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Iar Domnul i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!” Aceasta zicând Domnul, s-a înălţat la cer. Iar Sfântul Procopie, din acea arătare a Domnului, avea inima plină de negrăită dulceaţă cerească şi de bucurie duhovnicească, iar cu trupul era atât de sănătos, încât nu se afla nici urmă din rănile cele ce fuseseră pe dânsul, pentru că a nădăjduit spre Domnul, Care l-a ajutat şi i-a înflorit trupul. Iar a doua zi ighemonul a trimis în temniţă pe unul din ostaşi să vadă dacă mucenicul mai este viu, deoarece credea că a murit de cumplitele munci din ziua dinainte. Deci Terentie, străjerul temniţei, a spus ostaşului că toată noaptea a fost fără somn, deoarece la miezul nopţii s-a săvârşit în temniţă un lucru minunat şi înfricoşat. S-a făcut cutremur mare şi o lumină minunată a strălucit înăuntru. Uşile temniţei s-au deschis şi legăturile celor închişi s-au dezlegat şi oarecare bărbaţi prealuminoşi au vorbit cu Neania. Iar ostaşul, privind în temniţă, a strigat către mucenic, zicând: „Eşti viu, Neania?” Sfântul a răspuns: „Sunt viu şi sănătos, cu darul Dumnezeului meu”. Ostaşul a zis: „Nu pot să te văd!” Sfântul a răspuns: „Tot cel ce fuge de lumina lui Dumnezeu şi slujeşte zeilor, este orb şi umblă în întuneric, neştiind unde merge”. Şi ducându-se ostaşul, a spus ighemonului cele ce a auzit, iar judecătorul, şezând la judecată, a pus iarăşi de faţă la cercare pe Neania, mucenicul lui Hristos. Şi căutând toţi spre dânsul, au văzut faţa lui luminoasă, iar trupul lui sănătos şi alb, ca şi cum niciodată nu ar fi avut răni. Şi mulţi din cei ce stăteau de faţă, minunându-se, au strigat: „Dumnezeul lui Neania, ajută-ne nouă!” Iar ighemonul, sculându-se de pe scaun şi făcând semn cu mâna spre popor, a strigat cu glas mare, zicând: „Fraţilor, pentru ce vă miraţi văzând pe Neania sănătos? Zeii s-au milostivit spre el şi au tămăduit pe Neania, robul lor”. Atunci sfântul a grăit către dânsul: „Bine zici, dacă spui că sunt tămăduit cu milostivirea lui Dumnezeu, iar de socoteşti că această minunată tămăduire este făcută cu puterea zeilor tăi, apoi să mergem la capiştea lor, ca să ştim care Dumnezeu m-a tămăduit pe mine”. Iar ighemonul, socotind că mucenicul voieşte să se închine zeilor, s-a bucurat foarte şi a poruncit ca drumul de la divan până la capişte să se împodobească şi să se aştearnă pe el covoare alese. Iar propovăduitorul suindu-se pe o zidire înaltă, striga: „Neania, fiul Teodosiei cea de neam bun, pocăindu-se, s-a întors la zei şi acum merge să le aducă jertfe”. Atunci necredincioşii, auzind acestea, s-au bucurat, iar cei care erau creştini tăinuiţi, s-au umplut de mare mâhnire.

Deci, mulţimea poporului, cu femeile şi copii, s-au adunat, iar ighemonul mergea cu slavă împreună cu Sfântul Procopie şi cu toţi bărbaţii cei cinstiţi către capiştea idolească. Iar sfântul, intrând înăuntru şi rugându-se lui Hristos Dumnezeu în taina inimii sale, a făcut cu mâna semnul Sfintei Cruci asupra idolilor şi le-a zis: „Vouă vă grăiesc, necuraţilor idoli. Temeţi-vă de numele Dumnezeului meu şi de puterea Sfintei Cruci. Cădeţi din locurile voastre şi sfărâmându-vă, ca apa să vă vărsaţi!” Atunci îndată au căzut toţi idolii şi prin căderea lor au făcut un zgomot înfricoşător, zdrobindu-se în bucăţi. Şi ceea ce este mai de mirare este că, din porunca lui Dumnezeu, toată materia aceea din care erau făcuţi idolii s-a prefăcut în firea apei, încât capiştea s-a umplut de apă şi ca pârâul curgea huind pe uşi. Văzând această minune, toţi s-au înspăimântat foarte şi mulţi au strigat, zicând: „Dumnezeul creştinilor, ajută-ne nouă!” Iar ighemonul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă. Apoi abia venindu-şi în fire, a poruncit să ducă pe mucenic în temniţă, iar el, fiind foarte mâhnit, s-a dus la casa sa. Şi făcându-se seara târziu, au mers în temniţă la sfânt două cete de ostaşi cu doi tribuni ai lor, Nicostrat şi Antioh şi au rugat pe sfânt să-i facă pe ei ostaşi ai lui Hristos Dumnezeu, împăratul ceresc. Iar Sfântul Procopie a rugat pe Terentie, străjerul temniţei, să nu-l oprească pe el să iasă pentru puţin timp din temniţă. Deci străjerul nu l-a oprit, ştiind cu dinadinsul că nu va fugi cel care el singur doreşte să pătimească pentru Hristos. Iar sfântul, ieşind, a dus pe ostaşi la Leontie, episcopul acelei cetăţi, care de frică stătea ascuns şi, găsindu-l, i-a poruncit să boteze pe acei ostaşi, iar el s-a întors singur la temniţă. Deci episcopul, într-acea noapte, învăţând pe ostaşii aceia, i-a botezat şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, iar ei, întorcându-se, au venit la temniţă. Acolo, mucenicul lui Hristos i-a învăţat pentru sfânta credinţă şi pentru mărturisirea numelui lui Hristos, şi i-a întărit ca să nu fie fricoşi în pătimire, ci viteji. Apoi sosind ziua şi ighemonul, după obiceiul lui, venind la divan în privelişte, ostaşii aceia au stat înaintea lui şi cu glas mare proslăveau pe Hrisţos, mărturisindu-se că sunt creştini şi arătându-se că sunt gata la chinuri şi la moarte pentru Hristos. Iar ighemonul văzând atâta mulţime de ostaşi îndrăznind la moarte pentru Hristos, s-a umplut de spaimă şi de mirare şi îi îndemna pe ei să se lepede de Hristos şi să se întoarcă iarăşi la zei. Iar după ce i-a văzut pe dânşii neînduplecaţi, a hotărât asupra lor pedeapsa cu moartea, ca prin tăiere cu sabia să se sfârşească. Deci, scoţându-i pe dânşii afară din cetate la locul de moarte, unde se adunase o ceată mare de călăi, pentru tăierea acelor ostaşi, a scos şi pe Sfântul Procopie legat cu lanţuri, ca, văzând moartea atâtor de mulţi ostaşi, să se înfricoşeze. Dar el, privind spre nevoinţa lor, se bucura cu duhul şi se ruga lui Hristos pentru dânşii, ca să-i întărească până la sfârşit şi să le primească sufletele lor în cereasca împărăţie. Deci, înconjurându-i pe ei călăi cu alţi ostaşi păgâni, au tăiat acele două cete care crezuseră în Hristos şi i-au tăiat şi pe acei doi tribuni, Nicostrat şi Antioh. Astfel, ostaşii cei noi ai Impăratului Hristos, punându-şi pentru Dânsul sufletele lor, au trecut cu dănţuire de la cele pământeşti la cele cereşti. Atunci un oarecare bărbat slăvit şi binefăcător cu numele Evlavie, venind noaptea cu o mulţime de credincioşi, au adunat trupurile mucenicilor şi le-au îngropat cu cinste, iar Sfântul Procopie a rămas în temniţă păzit şi legat cu lanţuri. Şi stând mucenicul lui Hristos în temniţă, au venit la dânsul douăsprezece femei de neam bun şi au grăit prin ferestruie cu sfântul: „Şi noi suntem roabe ale lui Hristos”. De acest lucru fiind vestit ighemonul, îndată a poruncit să le bage şi pe ele în temniţă. Deci, intrând cu bucurie, au zis: „Primeşte-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!” Şi intrând înăuntru, s-au închinat Sfântului Procopie şi au învăţat de la dânsul sfânta credinţă, dumnezeiasca dragoste către Hristos şi rugăciunea cea fierbinte către Dumnezeu. Şi după puţin timp, ighemonul şezând la obişnuita judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoţându-le din temniţă, să le aducă înaintea sa la judecată. Iar Teodosia, maica Sfântului Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers la privelişte ca să le vadă nevoinţa lor.

Deci, fiind puse acelea înaintea judecăţii, ighemonul le-a zis: „Oare veţi asculta, să aduceţi jertfe zeilor, ca să vă învredniciţi de cinste de la noi? Sau petrecând în împotrivire voiţi să pieriţi rău prin a voastră alegere?” Sfintele femei au răspuns: „Cinstea ta să-ţi fie ţie spre pierzarea ta! Noi suntem roabele lui Hristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea şi slava noastră!” Şi, mâniindu-se ighemonul, a poruncit ca pe fiecare întinzându-le la pământ, să le bată fără milă cu toiege. Apoi, dezbrăcându-le, le-a spânzurat la muncire, poruncind să ardă cu foc coastele lor. Iar ele se rugau lui Hristos Dumnezeu, chemându-L în ajutor. Şi a poruncit ighemonul să le taie sânii, zicând: „Oare vă va ajuta Cel răstignit spre Care nădăjduiţi?” Ele au răspuns: „Acum ne-a ajutat nouă, precum vezi, chinuitorule şi urâtorule de oameni, pentru că noi, fiind femei, te biruim pe tine, bărbat stăpânitor fiind, neîngrijindu-ne de muncile cele puse de tine asupra noastră!” Iar muncitorul, mâniindu-se şi mai mult, a poruncit să ardă un fier în foc şi să-l pună sub subţiorile lor, zicându-le: „Simţiţi oare arderea focului sau nu?” Sfintele femei au răspuns: „Tu vei cunoaşte durerea din arderea focului, când vei fi aruncat în focul cel nestins din iad; iar nouă ne stă de faţă aici, ajutându-ne, Domnul nostru, pe Care tu nu-L vezi, ca şi orbii care nu văd soarele!” Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfântului Procopie, stând în popor şi privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plângea cu amar. Apoi, răsărind în inima ei lumina cunoştinţei adevărului, s-a umplut de râvnă şi, venind înaintea ighemonului, striga, zicând: „Şi eu sunt roaba Celui răstignit, Hristos Dumnezeu”. Dar această luminare a ei s-a făcut cu rugăciunile fiului ei, Sfântului Marelui Mucenic Procopie, care se ruga totdeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu. Iar ighemonul şi toţi cei ce erau cu el, văzând şi auzind pe Teodosia, femeia cea de neam bun, maica lui Neania, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, s-au mirat foarte tare cum s-a schimbat deodată, trecând cu vederea cinstea şi bunul său neam, bogăţia şi slava, netemându-se de muncile cele văzute. Şi a zis ighemonul către dânsa: „Doamnă Teodosia, cine te-a înşelat să vii în această rătăcire, ca să-ţi laşi zeii cei părinteşti şi să grăieşti unele ca acestea?” Ea a răspuns: „Nu sunt acum în înşelăciune şi în rătăcire, ci mai înainte rătăceam, înşelată fiind de diavoli. Atunci eram înşelată, că în locul Dumnezeului celui adevărat, Care a făcut cerul şi pământul, mă închinam urâţilor idoli, făcuţi de mâini omeneşti”. Iar ighemonul, arătând cu degetul spre femeile cele ce erau chinuite, a zis către Teodosia: „Aceste înşelătoare, precum văd, te-au amăgit pe tine”. Ea a răspuns: „Nu ele m-au amăgit, ci m-au învăţat a cunoaşte adevărul prin chipul pătimirii lor. Căci cum le-ar fi fost lor cu putinţă să fie îmbărbătate într-atâtea munci, dacă Cel ce le întăreşte pe ele n-ar fi fost Dumnezeu adevărat? Deci ele nu sunt înşelătoare, ci tu eşti înşelător, povăţuitor al întunericului şi al rătăcirii, care tragi pe oameni la pierzare!” Ighemonul a zis: „O, Teodosia, învaţă-te şi începe a-ţi cere iertare de la zei, şi ne vom ruga şi noi pentru tine, ca să ţi se ierte această greşeală a ta”. Dar ea a răspuns: „De la Cel răstignit, de la Hristos Dumnezeu cer iertare pentru neştiinţa mea şi pentru lucrurile cele rele care le-am făcut!” Deci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit s-o pună în temniţă împreună cu acele sfinte femei muncite. Şi intrând Teodosia în temniţă, a văzut-o fiul ei, Sfântul Procopie, şi s-a bucurat foarte tare, pentru că se înştiinţase prin Sfântul Duh de întoarcerea ei către Hristos. Deci a zis către dânsa cu bucurie: „Doamnă şi maica mea, pentru ce ai venit aici şi pentru care pricină ai lăsat pe zeii tăi?” Iar ea a zis către dânsul: „O, dulcele meu fiu, acum am cunoscut adevărul, pentru că, văzând pătimind pe aceste sfinte femei, gândeam în mine cum este cu putinţă acestor femei neputincioase, a suferi nişte munci atât de cumplite, de nu le-ar fi întărit Hristos, pentru Care pătimesc? Şi de n-ar fi fost Hristos Dumnezeu atotputernic, apoi cum ar fi întărit pe cele ce pătimesc pentru El? Gândind eu acestea, inima mea s-a zdrobit de umilinţă şi o rază a răsărit în mintea mea. De atunci am cunoscut înşelăciunea deşerţilor zei şi am crezut că Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care tu şi sfintele femei şi ceilalţi mucenici Il mărturisiţi”. Atunci Sfântul Procopie a zis către dânsa: „Fericită eşti, doamnă şi maica mea, că te-ai învrednicit de o luminare ca aceasta de la Dumnezeu şi ai venit în această închisoare pentru El!”

Deci fericita Teodosia slujea în temniţă sfintelor femei, căci ştergea sângele lor cu pânze curate şi punea pe rănile lor plasturi tămăduitoare, pentru că era iscusită în meşteşugul doctoriei. Iar Sfântul Procopie învăţa pe maică-sa sfânta credinţă şi, luând-o într-o noapte, a dus-o pe dânsa la episcopul Leontie şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi iarăşi s-a întors cu dânsa în temniţă, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.

După aceasta, sfintele femei au fost scoase din temniţă cu Teodosia şi au fost puse înainte la necurata judecată. Iar ighemonul a zis către Teodosia: „Cunoaşte, o, femeie de neam bun, că te cruţ şi nu voiesc să aduc asupra ta necinstire şi munci. Deci întoarce-te şi cheamă cu bună osârdie pe zei, ca să te învredniceşti de iertare de la ei, iar de la noi de cinste mai mare”. Sfânta a răspuns: „Nebunule şi nepriceputule! Oare nu te ruşinezi a numi zei pe idolii cei ciopliţi? Şi de este mare bunătate, când cineva, după puterea sa, se sârguieşte prin lucruri bune ca să fie asemenea lui Dumnezeu, apoi vouă cu totul se cade să fiţi asemenea zeilor voştri, idolilor, adică: orbi, surzi, muţi, neumblând, nici lucrând, precum sunt şi zeii voştri”. Zicând ea acestea, ighemonul s-a mâniat şi a poruncit ca s-o lovească cu putere peste gură, apoi întinzând-o, să o bată cu toiege, după aceea să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar celelalte sfinte femei, privind la pătimirea ei, se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa ca s-o întărească şi cântau oarecare stihuri din psalmi, care le învăţaseră de la Sfântul Procopie, zicând: Veniţi să ne bucurăm Domnului, să cântăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, căci El este scăparea noastră şi puterea, ajutor în necazurile care ne împresoară. Iar ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca să sfărâme cu vergi de plumb fălcile acelor sfinte femei. Apoi pe toate muceniţele acelea, împreună cu Sfânta Teodosia, legându-le cu lanţuri de fier, a poruncit să le scoată afară din cetate şi să le dea la tăiere de sabie. Iar femeile s-au dus la moarte cu veselie şi cu bucurie, ca la un ospăţ de nuntă, şi acolo şi-au pus capetele pentru Hristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească. După sfârşitul lor, Sfântul Procopie a fost dus iar la judecată şi ighemonul, răcnind ca un leu către mucenic, a zis cu mânie: „O, cap necurat, te-ai săturat oare de pierzarea atâtor suflete?” Sfântul a răspuns: „Nu le-am pierdut, ci le-am izbăvit din pierzare şi le-am adus de la moarte la viaţă”. Atunci, ighemonul a poruncit să-l bată peste gură cu o mână de fier şi să-i rupă faţa cu unghii de fier; deci se vărsa sângele sfântului şi înroşea pământul. Apoi l-au bătut cu vergi de plumb peste grumaji, iar sfântul stătea în acele munci ca un stâlp neclintit. După aceasta, ighemonul a poruncit să arunce în temniţă pe mucenic, iar el s-a dus acasă foarte mâhnit, pentru că se ruşina şi se mânia că n-a putut să biruiască pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos. Şi de supărare, n-a vorbit nici un cuvânt către nimeni în ziua aceea, şi căzând în boala frigurilor, s-a culcat pe pat şi a murit în noaptea aceea, dându-şi sufletul în mâinile diavolilor, cărora le slujea cu atâta osârdie. Iar cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea. In toate zilele mulţi bărbaţi şi femei primeau credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, prin învăţătura Sfântului Procopie şi prin minunile ce se făceau de dânsul, căci stând el în temniţă, mulţi oameni veneau la dânsul şi aduceau pe neputincioşii lor, iar el îi tămăduia cu darul lui Hristos şi gonea din oameni duhurile cele necurate şi astfel aducea pe cei necredincioşi la cunoştinţa lui Hristos Dumnezeu. După moartea lui Iust ighemonul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Diocleţian, un alt ighemon cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mai cumplit decât cel dintâi. Acela, venind în Cezareea Palestinei şi aflând despre Sfântul Mucenic Procopie, l-a pus fără de întârziere în faţa judecăţii sale şi l-a întrebat de nume, de neam şi de credinţă. Şi hulind ticălosul pe Hristos Dumnezeul nostru, a zis către mucenic: „Mă minunez cum voi, creştinii, spunând că Dumnezeul vostru este născut dintr-o femeie şi a fost răstignit de oameni, vă închinaţi Lui. Oare aceasta nu este nebunie?” Mucenicul lui Hristos a răspuns: „O, ighemoane, dacă vei voi să mă asculţi cu răbdare, îţi voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru şi din cărţile voastre; însă de la început îţi grăiesc că Unul este Dumnezeul adevărat, din fire neschimbat, fără patimă, mai înainte de veci şi veşnic; iar nu zeii cei mulţi care sunt supuşi patimilor şi schimbărilor, care s-au arătat sub ani şi şi-au luat sfârşitul. Nu ştii oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea şi pe Socrat? Aceştia întăresc că unul este Dumnezeu, iar nu mulţi. Mai întâi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclipie: «Stăpânul şi Ziditorul tuturor, pe care Il numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută şi simţită. Şi de vreme ce a văzut că această primă şi singură lume pe care a zidit-o este preafrumoasă şi preaplină de toate bunătăţile, s-a minunat de dânsa şi a iubit-o foarte, ca pe o făptură a sa».

Deci vezi, o, ighemoane, că Hermes al vostru nu mărturiseşte că ar fi mulţi dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulţi dumnezei, atunci n-ar fi fost una, mai înainte de veci fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care se fac sub ani, pentru că voi ziceţi că unii din zei sunt mai dinainte, iar alţii mai de pe urmă. Şi voi numiţi pe unul» zeul cerului, pe altul, al mării, iar pe alţii, ai altor lucruri ce se văd pe pământ. Oare nu pentru aceasta a fost osândit Socrate al vostru de atenieni ca să bea otravă, fiindcă lepăda pe zeii cei mulţi? Iar pe aceia pe care voi îi numiţi zei fără de moarte, întâi Die, mai-marele zeilor, ucigaşul de tată şi bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta şi au nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Iar Poseidon al vostru oare nu era mai-marele tâlharilor, răpitor şi pierzător; şi oare mormântul lui nu se află în Calabria? Deci cum ziceţi că zeii voştri sunt fără de moarte, când ei au murit ca nişte oameni şi mormintele lor se văd, şi toate lucrurile lor cele rele le ştiu bine scriitorii de cărţi greceşti şi latineşti? Unii ca aceştia sunt zeii voştri, care sunt mustraţi şi huliţi nu numai de creştini, dar şi de închinătorii lor. Şi pentru că despre Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, ai zis: «S-a născut din femeie şi S-a răstignit», deci ascultă despre Dânsul tainele care se găsesc şi în cărţile voastre. Au nu o proorocită a voastră, care se numeşte Sibila – aceea ale cărei cărţi le-a cumpărat cu mare preţ Tarcviniu, împăratul Romei -, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: «Când pe Cuvântul lui Dumnezeu Il va naşte Fecioara şi în miez de zi înseninată se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune, atunci va veni la dânşii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtând trup ca şi al celor de pe pământ. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă şi tămâie şi toate acestea vor fi plăcute». Asemenea şi despre crucea lui Hristos, tot aceeaşi Sibilă grăieşte: «O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu eşti vrednic nu pământului, ci cerului!» Apoi grăieşte încă şi despre a doua venire: «Impăratul cel mare, Care stăpâneşte toţi vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul şi toată lumea. Credincioşii şi necredincioşii Il vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale». Dacă vei mai voi să auzi şi oarecare înainte vestiri ale lui Apolon Pitiul, ale lui Amonie cel din Libia şi ale lui Dodonie şi Pergamen, citeşte cu luare aminte cărţile lor şi vei şti că Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel de sus, a fost vestit de dânşii mai înainte, că are să vină spre mântuirea şi înnoirea neamului omenesc. Căci atunci când Iason, boierul argonauţilor, întreba pe Apolon din Delfi despre capiştea ce era zidită mai întâi în Atena, zicând: «Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcaşul acesta în neamurile cele de pe urmă?» Apolon a răspuns: «Faceţi toate cele ce vă îndeamnă pe voi spre cinstire, iar eu vă mărturisesc vouă un Dumnezeu Care împărăteşte întru cei de sus, al Cărui Cuvânt nepieritor se va zămisli în Curata Fecioară şi ca o săgeată slobozită dintr-un arc de foc va pleca şi va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzându-i pe toţi şi aducându-i în dar Tatălui. A Maicii Lui va fi această biserică şi numele ei va fi Maria». Iar când Vatos a întrebat pentru Dumnezeu pe acelaşi Apolon, i-a răspuns: «Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amândouă vor fi în El, având de la Tatăl nemurire, viaţă şi putere, iar după maică El va avea moarte, cruce şi mormânt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinţi şi va sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini. Despre El va zice tot omul: Hristos este Dumnezeul meu, Cel ce S-a răstignit, a murit, a înviat din mormânt şi la cer S-a înălţat»”. Aducând Sfântul Procopie astfel de mărturii pentru Hristos Dumnezeu, din cărţile elineşti, ighemonul s-a făcut ca o aspidă surdă, nevoind să audă şi să înţeleagă drept. Deci a zis sfântului cu batjocură: „Ales tâlcuitor de lucruri dumnezeieşti te-ai făcut pentru noi, ca şi cum ai purta cheile şi peceţile cereşti. Mai înainte însă de a începe să te muncesc, te sfătuiesc ca să încetezi cu acea multă vorbă mincinoasă şi, lepădându-te de creştinătate, să fii elin ca noi, supunându-te poruncii împărăteşti. Iar de nu, vei avea ca plată pentru împotrivirea ta cumplite chinuri. Atunci chiar nevoind, vei face cele poruncite”.

Răspuns-a sfântul mucenic: „Dacă nu voieşti să cunoşti pe Dumnezeul Cel adevărat, pe Care poţi a-L vedea cu ochii cei sufleteşti, apoi tu ucide şi junghie trupurile omeneşti, taie-le în bucăţi mici pentru zeii tăi, căci eu jertfesc Dumnezeului meu jertfă de laudă. Pe noi ne numeşti nebuni, care ştim pe Unul adevăratul Dumnezeu Cel viu; dar oare nu eşti tu însuţi nebun că aduci jertfe celor morţi şi te închini pietrelor celor nesimţitoare? Dacă piatra căreia te închini ca unui dumnezeu este lucru bun, atunci pentru ce o ciopleşti şi o împarţi? Pentru ce, împărţind-o în multe bucăţi, alegi o bucată făcută cu asemănare omenească şi o numeşti dumnezeu şi îi aduci jertfe, iar celelalte bucăţi rămase le pui la vreo zidire mai proastă sau în noroi, călcându-le în picioare? Tot astfel faci şi cu lemnul. Tăindu-l, scoţi o bucată din care ciopleşti un idol şi căruia te închini, iar bucata rămasă o pui la alt lucru mai prost, sau o bagi în foc. Dacă piatra sau lemnul este dumnezeu, apoi fiecare piatră şi lemn se cade să-l cinsteşti ca pe un dumnezeu. Iar dacă nici lemnul nici piatra nu este dumnezeu, atunci de ce ceri sănătate şi mântuire de la lemnul cel putred şi de la piatra cea nesimţitoare? Iar dacă vei numi şi fierul dumnezeu, apoi şi el este supus la puterea focului, se face moale şi se bate cu ciocanul. Se cade oare a bate pe dumnezeu cu ciocanele? Iar dacă şi focul îl vei numi dumnezeu, acela atâta este puternic, cât are ceva să ardă, iar dacă nu vei pune lemne pe el, îşi slăbeşte puterea, şi încă cu apă se stinge desăvârşit. Deci cum pot să fie dumnezei nişte materii ca acestea care se micşorează una pe alta?” Nesuferind ighemonul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumaji. Deci sfântul îndată şi-a plecat grumajii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Iar Arhelau ridicând sabia cu amândouă mâinile, când a vrut ca să-l lovească cu putere în grumaji, îndată a slăbit cu mâinile şi cu tot trupul şi, căzând la pământ, a murit. Iar ighemonul văzând aceasta, s-a înspăimântat şi a poruncit să lege pe mucenic cu lanţuri de fier şi să-l ducă în temniţă. Iar în ziua a şasea ighemonul, scoţându-l iar la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de dobitoc şi să-l împungă cu ţepuşe de fier înroşite, iar rănile să le ardă şi să le frece cu oţet şi cu sare. După aceea a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulţi cărbuni aprinşi. Deci, punând tămâie în mâna dreaptă a sfântului, a întins-o pe aceea peste cărbunii cei aprinşi, socotind că, nesuferind arderea focului, îşi va întoarce mâna şi astfel tămâia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor aruncând pe foc tămâia. Şi a fost ţinută mâna sfântului două ceasuri deasupra focului, iar el, având mintea adâncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mâna ce era arsă şi jertfelnicul stătea cu focul în zadar. Iar cei ce priveau la aceea se minunau şi proslăveau pe Hristos. Deci ighemonul şi diavolul, stăpânul său, s-au umplut de ruşine, iar sfântul, ridicând ochii spre cer, a grăit: „Ţinutu-m-ai de mâna dreptei mele şi în sfatul Tău m-ai povăţuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a proslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăjmaşi. Dreapta Domnului a făcut putere; dreapta Domnului m-a înălţat”. După aceea, ighemonul a poruncit ca să lege mâinile mucenicului şi să-l spânzure spre muncire, atârnând de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spânzurat sfântul multă vreme, întinzându-se de greutatea pietrelor atât de mult, încât oasele lui ieşeau de la loc. Apoi luându-l de la chinuri şi dezlegându-i pietrele, ighemonul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfântul Procopie, intrând în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci îndată a ieşit o flacără din cuptor şi a ars pe toţi păgânii ce erau împrejur, iar sfântul a rămas fără vătămare, deoarece focul i s-a schimbat în răcoare. De această preamărită minune s-au mirat şi s-au înspăimântat toţi, şi ighemonul a fugit în divan de frică. Iar unii din cetăţeni strigau la ighemon: „Pierde îndată pe vrăjitorul acesta, că de nu te vei grăbi, se va înşela toată cetatea cu vrăjile lui!” Atunci ighemonul a hotărât asupra lui judecata de moarte, adică să-i taie capul cu sabia. Şi scoţând pe sfânt la locul cel de moarte, şi-a cerut timp de rugăciune. Deci stând spre răsărit şi înălţându-şi mâinile şi ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru cei neputincioşi, pentru sărmani şi pentru văduve, ca toţi să fie păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi făcea rugăciune mai ales pentru ca păgâneasca necurăţie să se întoarcă degrabă la creştineasca dreaptă credinţă, iar Sfânta Biserică a lui Hristos să crească, să se înmulţească şi să strălucească până la sfârşitul veacului.

Sfârşind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, care îi făgăduia să împlinească cele cerute şi îl chema la moştenirea împărăţiei cereşti. Atunci Sfântul Procopie şi-a plecat cu bucurie sub sabie cinstitul lui cap şi, fiind tăiat, şi-a pus sufletul pentru Domnul său, în 8 zile ale lunii lui iulie. Iar oarecare credincioşi venind noaptea, au luat cinstitul lui trup şi, ungându-l cu aromate şi învelindu-l cu giulgiu curat, l-au îngropat cu cinste la un loc vestit, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

SFINŢII MUCENICI EPICTET PREOTUL ŞI ASTION MONAHUL (8 iulie)

 Pe timpul lui Diocleţian, păgânul împărat al Romei, era în părţile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătăţit, cu numele Epictet, petrecând viaţă monahicească în rânduiala de preot. Acela din tinereţile sale a început a sluji lui Hristos şi făcea multe minuni, căci pentru curăţia vieţii sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni şi dădea lumină celor orbi, pe leproşi îi curăţea, pe cei slăbănogi îi ridica sănătoşi şi gonea diavolii din oameni. Deci spre vrednica încredinţare a sfinţeniei sale, să pomenim câteva din minunile lui. Şezând el în chilia sa, care era într-un loc osebit, nu foarte departe de locuinţele omeneşti, şi îndeletnicindu-se cu obişnuitele lui rugăciuni şi gândiri de Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dânsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbă -nogită la toate mădularele. Deci, căzând la picioarele lui, îl ruga, zicând: „Miluieşte-mă, omul lui Dumnezeu, şi nu mă lepăda de la faţa ta, precum şi milostivul Dumnezeu, Căruia Ii slujeşti tu, nu leapădă pe nici unul când vine la Dânsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, având toate mădularele nelucrătoare şi fiind abia vie. Deci cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sângelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca şi pe fiica mea să o tămă-duiască, numai să te rogi pentru ea, milostivindu-te spre noi, căci şi noi suntem fii ai Bisericii lui Hristos şi suntem luminaţi prin Sfântul Botez”. Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugându-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfinţit pe fecioara cea slăbănogită şi îndată s-a sculat sănătoasă. Deci au mulţumit cu toţii lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: „De voieşti, o, iubitule, ca să nu fie în casa ta nici un fel de neputinţă, în toate Duminicile să te împărtăşeşti cu inimă curată cu toţi ai casei tale din dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos”. Apoi, după ce le-a spus aceasta, i-a slobozit pe ei cu pace. Altădată a fost adus la dânsul un om îndrăcit, pe care l-a ţinut cuviosul la dânsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicând: „Ce nevoie şi ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiştea idolească şi acolo să fiu cinstit în toate zilele cu jertfe şi închinăciuni de mulţi oameni fără de minte? Iar acum sunt muncit aici doar de acesta, fără de vină”. Iar Sfântul Epictet, în ziua a treia, certând pe diavol, l-a izgonit din omul acela. Altădată a fost adusă la sfânt o femeie bogată şi de neam bun, care era în necurăţia elinească. Ea era oarbă la ochi şi, căutând tămăduire de la mulţi doctori, n-a aflat. Deci a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mâna dreaptă să-şi pună pe ochii ei orbiţi, pentru că auzise de la mulţi că se fac multe minuni prin cinstitele lui mâini şi se dau bolnavilor tămăduiri. Iar sfântul, văzându-i rugămintea ei făcută cu dinadinsul şi cu toată credinţa, şi-a pus mâna dreaptă pe ochii ei, chemând numele lui Iisus Hristos. Şi îndată femeia aceea a văzut cu amândoi ochii şi a strigat, zicând: „Slavă, Ţie, Dumnezeul creştinilor!” Şi de atunci a crezut în Hristos împreună cu toată casa sa. Dar de vreme ce este mult a povesti cu de-a-mănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sunt destule aceste puţine ce s-au zis până acum, spre arătarea sfinţeniei lui; iar noi să ne întoarcem către povestirea ce ne stă înainte.

Un copil tânăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic şi bogat, fiind în vârstă de optsprezece ani şi petrecând în rătăcirea închinării la idoli, a ieşit cu cei de o seamă cu el la obişnuitele plimbări tinereşti. Şi mergând el -după a lui Dumnezeu purtare de grijă – la locul acela unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să ştie cine locuieşte într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrând înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip, care, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicând: „De unde eşti, fiule, şi cine sunt părinţii tăi?” Tânărul a răspuns: „Tatăl meu este mai-mare al cetăţii; maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sunt fiul lor unul născut şi ei în fiecare zi se uită la mine ca la un mărgăritar prea scump”. Atunci sfântul a zis: „Bine ai zis, fiule, că părinţii tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decât orice mărgăritar şi mai iubit lui Hristos, Mântuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuinţă. Deci ascultă-mă pe mine şi leapădă toate cele ale lumii acesteia văzute, care este deşartă şi vremelnică, ca împreună cu toţi sfinţii să câştigi, în veacul ce are să fie, veşnicele bunătăţi cele nevăzute. Pentru că toate acestea, câte se văd în lume, sunt trecătoare şi degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi-I slujesc Lui, acelea sunt veşnice, precum şi Dumnezeu Insuşi este veşnic. Aurul şi argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Iar eu îţi voi spune în ce chip se câştigă aurul cel adevărat, căci se scrie în cărţile noastre creştineşti: Te sfătuiesc să-ţi cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omeneşti. Deci şi tu, o, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ţi se vor găti bogăţiile cele cereşti şi te vei îmbrăca în haine albe care sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. In acestea îmbrăcându-te ca şi cu nişte platoşe tari, nu numai că vei fi mai presus decât lumea cea văzută, dar şi pe diavolul împreună cu toţi îngerii lui, pe care voi toţi îl cinstiţi ca pe un zeu, şi pe acela îl vei birui. Incă şi aceasta să mai ştii, o, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ţi este tată adevărat, fiindcă a născut doar un trup stricăcios care moare degrab, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a turnat în trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci altul este tatăl tău cel văzut şi altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor şi vremelnic, aflându-se sub primejdii şi pătimiri, neputând nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veşnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic şi atotţiitor. Acela a zis şi te-ai zidit în pântecele maicii tale. Acela a poruncit şi ai ieşit din pântecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vârstă. Şi dacă fiii sunt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atât mai vârtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul şi asemănarea Sa, şi ne-a dat minte şi înţelegere, şi ne-a pus să stăpânim peste lucrurile mâinilor Lui; şi noi fiind robii Lui, ne-a împărtăşit cu El, ca să fim fii, fraţi şi prieteni, cu darul Său. Deci pe Acel adevărat Părinte al nostru, Care ne-a dat atâtea bunătăţi, suntem datori a-L cunoaşte, a-L iubi, a-L cinsti şi a ne închina Lui întotdeauna. Asemenea şi maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naşte trupeşte în lumea aceasta, ci aceea care ne naşte duhovniceşte în viaţa cea veşnică. Aceea care este logodită cu Mântuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumuseţată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălţată de mucenici şi de mărturisitori şi căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească. Acea Sfântă Maică este numită de oameni Biserică. Glasul ei este ca glasul turturelei care se îngrijeşte pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăşte mirul învăţăturilor apostoleşti; ai cărei ochi sunt credinţa cea adevărată şi nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mâini picură smirna facerilor de bine săvârşite din milă şi din dragoste; ale cărei doi sâni sunt cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, şi cea nouă, propovăduită de Apostoli. Prin Sfântul Botez, ea naşte spre nemurire pe fiii săi. Deci apropie-te o, preadulce fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale celei adevărate şi, ascultând sfatul meu, treci cu vederea bogăţiile cele vremelnice ale părinţilor tăi, ca să te învredniceşti a fi moştenitor al vistieriilor veşnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăieşte prin mine către tine acestea: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa părinţilor tăi, şi mergi în pământul pe care Eu ţi-l voi arăta, în pământul care izvorăşte miere şi lapte; adică învăţăturile proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi». Deci, când vei împlini toate cele poruncite ţie, atunci se vor da ţie moştenirile Raiului, se vor deschide ţie vistieriile cerului. Se va da ţie slava împărăţiei celei de sus, unde vei vedea rânduielile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor. Acolo te vei sălăşlui cu aceia ca un adevărat frate, şi vei fi părtaş lui Dumnezeu ca un fiu”. Iar tânărul cel bine priceput, ascultând toate cuvintele omului lui Dumnezeu, cele insuflate de Duhul Sfânt, şi crezând adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temându-se de tinerii care erau cu dânsul, ca să nu-l spună la părinţii săi. Deci, închinându-se acelui cinstit bărbat, s-a dus. Iar a doua zi, foarte de dimineaţă, tânărul Astion s-a dus singur la cuviosul acela stareţ, întocmai ca o albină înţeleaptă, care ieri adunase degrabă în acel loc mierea cea dulce; şi intrând în chilie la preotul Domnului, i-a făcut o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!” Iar sfântul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, tânărule cel preafrumos, pe care te văd că porţi haină mucenicească şi ai pe cap cunună din pietre scumpe”. Deci, şezând, au început a vorbi. Stareţul i-a zis: „Fiule, sămânţa Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare şi voieşte să aducă rod? Sau încă petrece în întunericul necredinţei?” Astion a zis: „O, sfinte părinte, ţi-am spus ieri că sunt unul născut la părinţii mei şi foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mâhnire, deoarece, când voi primi credinţa creştinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau îşi vor pierde mintea, sau singuri îşi vor aduce moartea în vreun fel. Deci mă tem ca, de unde eu mă nădăjduiesc de mântuire, să nu fiu pricinuitor de moarte şi de gheena cea veşnică părinţilor mei. Deci de vei voi să primeşti sfatul meu, fa-mă pe mine creştin în taină, şi povăţuieşte-mă acum îndată cum mă voi pregăti spre Botez. Iar după ce vei săvârşi asupra mea toate după rânduiala creştinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine şi să mergem spre o ţară îndepărtată, unde te va povăţui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinţilor şi să nu se vatăme conştiinţa mea pentru mâhnirea lor, iar dragostea lor să nu fie împiedicare pentru mântuirea mea”. Nişte cuvinte ca acestea ale tânărului ascultând sfântul stareţ, s-a bucurat cu duhul şi i-a poruncit ca în toate zilele să postească, să se ferească cu dinadinsul de spurcăciunile cele jertfite idolilor şi să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. Deci tânărul Astion făcea acestea cu osârdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareţ şi învăţa de la dânsul sfânta credinţă. Iar după ce a înţeles bine toate cele despre Hristos şi a crezut în El fără de îndoială, atunci sfântul stareţ l-a botezat şi, nu după multe zile, au ieşit amândoi noaptea de acolo, luând Astion puţin argint, atât cât să le ajungă pe cale. Şi ducându-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecând spre părţile sciţilor şi, intrând într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciţilor, lângă fluviul ce se numeşte Dunărea. Nu departe de acea cetate au găsit un loc osebit, plăcut spre petrecere, şi s-au sălăşluit acolo, zidindu-şi o chilie mică. Iar după plecarea lui Astion din casa sa, părinţii nevăzând pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni şi, negăsindu-l, făceau mare plângere şi tânguire, chemând în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicând: „Astioane, preadulcele meu fiu, unde eşti acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ţi s-a întâmplat? Oare vreo fiară te-a mâncat sau adâncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrâneţilor mele şi lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu ştiu! In ce ţară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!”

Asemenea şi maica sa, rupându-şi hainele de pe sine şi bătân-du-se cu mâinile peste piept, se tânguia, zicând: „Astioane, cine te-a despărţit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creştinilor, trimiţând pe unul din ai săi, a întors inima ta, înşelându-te, şi te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie, cea plină de amărăciunea cea fără de sfârşit! Toate durerile şi ostenelile mele ce le-am suferit cu naşterea şi creşterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pântecelui meu s-a uscat, a pierit nădejdea mea şi slava şi şed ca o cetate pustie. Până acum am fost mamă, iar de acum nu mai sunt, fiind lipsită de singurul meu fiu iubit!” Astfel se tânguiau părinţii în toate zilele cu nemângâiere. Petrecând robii lui Hristos, Epictet şi Astion, lângă cetatea Almiridei, şi ducând viaţă monahicească întru nevoinţe pustniceşti, nu s-a tăinuit fapta lor cea bună şi sfinţenia, deoarece prin mâinile Sfântului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încât oamenii au început a veni la el, aducându-şi pe neputincioşii lor. Intr-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cincisprezece ani, mut, surd şi uscat şi, punându-l lângă picioarele sfântului stareţ, a început a zice către el: „De unde ai venit aici, nu ştiu, însă cred că dacă vei voi, poţi să tămăduieşti pe fiul meu, căci chipul tău te arată că eşti ucenic al nazarineanului, despre Care am auzit multe şi preaslăvite minuni. Deci, dacă eşti ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învaţă-ne să-L cunoaştem şi să fim şi noi robii Lui”. Iar sfântul a zis către ea: „O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul şi toate cele văzute de noi, îţi va fi ţie ceea ce doreşti”. Zicând acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pământ, şi scuipând de trei ori în gura lui cea amuţită, l-a întrebat: „Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? In idolii cei făcuţi de oameni sau în Iisus Hristos cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?” Iar copilul a strigat cu glas mare: „O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atâtea faceri de bine!” Văzând oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au proslăvit pe Dumnezeu şi în ziua aceea mai mult de o mie de suflete, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos Mântuitorul nostru. Iar darul lui Dumnezeu lucra minuni nu numai prin Sfântul Epictet, ci şi prin Sfântul Astion, căci, ieşind el odată la Dunăre ca să aducă apă, l-a întâmpinat un om îndrăcit; iar el, făcând semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigând: „O, Astioane, credinţa şi curăţia inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!” Altădată, trimis fiind Astion de către stareţ la un loc oarecare, pe când venea, a văzut un om pe drum care căzuse de pe o zidire înaltă şi zăcea la pământ ca un mort, iar părinţii lui se tânguiau pentru el. Deci fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, precum prin Apostolul Tău Pavel l-ai întors la viaţă de la porţile morţii pe Evtih cel căzut jos de la catul al treilea, asemenea şi prin Apostolul Petru l-ai ridicat pe Enea din slăbănogirea cea de opt ani, şi prin acelaşi Sfânt Petru l-ai făcut să umble pe omul care era olog din pântecele maicii sale, întărindu-i pulpele şi gleznele, aşa şi pe acest om ridică-l şi fa-l viu şi sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!” Astfel rugându-se, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicând cuvântul Apostolului Petru: In numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Deci, apucându-l cu mâna dreaptă, l-a ridicat viu şi sănătos. Iar acela a mers îndată împreună cu părinţii lui la chilia sfinţilor, strigând: „Unul este Dumnezeul lui Epictet şi al lui Astion! Cu adevărat, Unul este Dumnezeul creştinilor şi nu mă voi duce de aici, până ce într-această zi nu ne veţi face creştini pe mine şi pe părinţii mei!” Iar Epictet, preotul Domnului, chemându-i şi învăţân-du-i, le-a poruncit să postească şi să se pregătească de primirea darului cel sfânt; iar după câteva zile i-a luminat pe ei cu Sfântul Botez. Iar diavolul, văzând că a fost ruşinat nu numai de stareţ, dar şi de tânărul Astion, şi că s-a lipsit de dobânda sa din sufletele omeneşti, se rupea de zavistie şi se înarma asupra lor cu toate meşteşugirile sale, dar nimic nu sporea. Insă apoi a aflat asupra tânărului o vreme prielnică în chipul acesta. Ieşind într-o zi Astion la râu ca să ia apă fără binecuvântarea stareţului şi văzându-l vrăjmaşul neîngrădit cu binecuvântarea cuviosului, îndată – prin îngăduinţa lui Dumnezeu – a năvălit asupra lui cu nişte gânduri spurcate şi a tulburat sufletul tânărului. Şi întorcându-se Astion în chilia sa, se ruşina să-şi mărturisească părintelui său gândurile acelea şi vreme de trei zile se supunea lor, neputând să le biruiască. El postea şi se ruga cu lacrimi, îşi obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gândurile necurate, prin care vrăjmaşul nevăzut îl rănea pe el ca şi cu nişte săgeţi.

Iar stareţul văzând pe ucenic tulburat şi mâhnit, a zis către el: „Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mâhnire pe care o văd la tine nu este mâhnirea sfinţilor care se îngrijesc de mântuirea lor şi arată pe faţă o oarecare întristare duhovnicească, ci cred că mâhnirea ta este purtătoare de moarte, precum şi mâhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Abesalom, şi care a pierdut pe Iuda, vânzătorul lui Hristos”. Atunci Astion a început a se mărturisi, zicând: „Părinte, mai înainte de aceste trei zile vorbeai cu nişte cinstiţi bărbaţi despre tainele cereşti şi eu aveam nevoie să ies la apă. Deci m-am ruşinat a cere binecuvântarea ta înaintea acelor bărbaţi şi n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neştiind tu, am ieşit la apă fără binecuvântarea ta. Insă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gânduri spurcate şi iată, acum au trecut trei zile de când mă lupt cu ele şi nu pot să le gonesc; deci pentru aceasta sunt tulburat”. Iar sfântul stareţ, căutând cu groază la dânsul, a zis: „Pentru ce âi ieşit afară din chilie fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la râu fără binecuvântarea preotului lui Hristos? Nu ştii oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloş tare şi armă nebiruită asupra diavolului?” Zicând acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pământ în chipul Sfintei Cruci şi s-a întins şi stareţul. Şi astfel s-au rugat amândoi împreună Iui Dumnezeu. Şi sculându-se ei de la pământ după multă rugăciune cu lacrimi, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumânare aprinsă, fugind de la dânsul şi zicându-i: „Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme”. Astfel vieţuind acolo acei cuvioşi părinţi şi întorcând multe suflete omeneşti de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu, domnul acelei ţări, care se numea Latronian, a mers în cetatea Almi-ridei şi slujitorii de idoli i-au spus că cei doi sfinţi sunt fermecători şi înşeală pe mulţi cu vrăjile lor, întorcându-i de la aducerea de jertfe zeilor. Iar boierul a poruncit să-i prindă îndată şi să-i arunce în temniţă. Deci sfinţii, fiind legaţi, se rugau neîncetat şi cântau Psalmii lui David, iar stareţul grăia către ucenic: „Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare şi ne vor întreba de nume, de neam şi de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decât numai acestea: «Suntem creştini». Acesta ne este numele, neamul şi patria şi nimic altceva nu suntem, decât numai robi ai adevăratului Dumnezeu”. Iar a doua zi, boierul a poruncit să se pregătească divan în mijlocul cetăţii, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la privelişte. Deci, venind pe la ceasul al treilea din zi, a şezut la judecată şi a trimis ca să scoată pe sfinţi din temniţă. Şi venind sfinţii înaintea lui, el a căutat spre dânşii şi s-a spăimântat, pentru că a văzut faţa lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu; că erau cinstiţi la vedere. Sfântul Epictet era de şaizeci de ani, înalt la stat şi cu barbă lungă, împodobită de cărunteţe. Asemenea, Sfântul Astion era înalt la stat, foarte frumos la faţă, înflorit cu podoaba întregii înţelepciuni şi având vârsta de treizeci şi cinci de ani. Iar boierul uitându-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputând să zică ceva; apoi, abia deschizându-şi gura, a zis: „Să ne spuneţi cum vă numiţi, de ce neam sunteţi şi din ce ţară aţi venit aici”. Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini!” Boierul a zis: „Ştiu că sunteţi din blestemata credinţă creştinească, dar să ne spuneţi neamul şi ţara voastră”. Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini, ştim pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Lui Unuia ne închinăm; iar de urâciunile idoleşti ne îngreţoşăm, şi ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind ca şi Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii!” Auzind aceasta boierul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să-i dezlege pe sfinţi şi să-i bată multă vreme fără milă. Iar ei, fiind bătuţi, grăiau: „Doamne, Iisuse Hristoase, învăţătorul nostru, voia Ta să se săvârşească în noi!” Iar boierul, văzându-i nebiruiţi, se aprindea mai mult de mânie şi le zicea: „Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemaţi neîncetat? Să vină acum să vă ajute şi să vă scoată din mâinile mele!” Sfinţii au grăit: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”

Atunci boierul, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i spânzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier şi să-i ardă cu făclii aprinse. Iar ei strigau într-una: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!” Astfel fiind sfinţii munciţi, se sfârşea al şaptelea ceas din zi. Şi a poruncit boierul să-i ia de la muncire şi să-i ducă iar în temniţă. Iar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinţilor pe care le grăiau neîncetat când pătimeau şi socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care uşurează trupul de durere când este în munci, a început a le avea neîncetat în mintea sa şi a le cugeta ziua şi noaptea. Şi după trei zile a început a striga în popor, zicând: „Sunt creştin! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru”. Apoi, alergând la sfinţi în temniţă, a învăţat de la dânşii sfânta credinţă şi, după puţine zile, s-a învrednicit de Sfântul Botez cu toată casa sa. Iar sfinţii, după, întâia cercetare şi muncire, au petrecut în temniţă cinci zile; apoi iar au fost scoşi la judecată. Şi neputând boierul în nici un chip să-i înduplece la păgânătatea sa, a început a-i munci din nou. Deci mai întâi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oţet şi cu sare, după aceea, a umplut o căldare mare cu smoală şi fierbând-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Iar ei petreceau nevătămaţi în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare şi ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!” Iar boierul cetăţii se mira, văzându-i vii şi nevătămaţi în căldarea cea fiartă şi zicea: „O, cât de mare este puterea vrăjii creştineşti!” Apoi a poruncit să-i scoată din căldare şi să-i arunce în temniţă, nelăsând pe nimeni să se ducă la dânşii ca să le dea pâine sau apă, ca astfel să se topească de foame şi de sete. Şi au petrecut sfinţii treizeci de zile fără hrană şi fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-se cu darul Duhului Sfânt. Când sfinţii mucenici se cercetau şi se judecau la divanul cel din privelişte înaintea a tot poporul, s-a întâmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părţile Răsăritului, astfel rânduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece ştia bine pe părinţii lui, deci întorcându-se în ţara sa, s-a dus la părinţii lui Astion şi le-a spus, zicând: „Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea sciţilor, cu un oarecare stareţ, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos”. Iar părinţii, auzind aceasta, au rugat cu lacrimi pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurământ cele spuse. Deci tatăl lui Astion a zis: „Dacă mă voi învrednici să văd faţa iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci şi mă va învăţa”. Asemenea grăia şi maica sa: „Dacă îl voi vedea în viaţa mea pe dulcele meu fiu, toate le voi lăsa şi îl voi urma. Şi de-mi va porunci să fiu creştină, nu mă voi lepăda; şi cu dânsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos”. Grăind astfel, şi-au încredinţat casa şi averile lor la cei mai credincioşi prieteni ai lor, iar ei au luat multe slugi şi slujnice şi s-au dus cu corabia în Sciţia. însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion şi-au săvârşit nevoinţa pătimirii în acest chip: După cele treizeci de zile în care au fost chinuiţi în temniţă cu foamea şi cu setea, boierul scoţându-i iar la judecată, le-a zis: „V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam şi de patrie, dar nu mi-aţi spus adevărul. Deci socotesc că nu sunteţi altceva decât nişte diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sunt fără nume şi fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneţi-mi, o, diavoli întrupaţi, veţi aduce jertfe zeilor noştri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre”. Sfinţii au răspuns: „Noi suntem creştini, nu diavoli, şi cu numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omeneşti. O, dacă ai voi şi tu să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci, mâniindu-se boierul, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinţii mucenici; apoi bătându-i mult cu toiege, i-a osândit pe dânşii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinţii fiind scoşi afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigaşii lor să le dea vreme de rugăciune. Apoi, stând cu faţa către răsărit, şi-au ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii, s-au rugat lui Dumnezeu vreme îndelungată. După aceasta, Sfântul Epictet s-a rugat ca să taie mai întâi pe Astion; dar acesta a grăit către dânsul: „Părinte, mai întâi ţie ţi se cade să primeşti această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu eşti preotul Domnului, părintele şi învăţătorul meu, iar eu voi merge după tine!”

Sfântul Epictet a răspuns: „Fiule, şaptesprezece ani te-am păzit curat şi fără de prihană, cu darul lui Hristos, şi acum să-mi pierd osteneala mea de atâţia ani şi să te las singur? Oare nu ştii că meşteşugirile vrăjmaşului sunt subţiri şi greu de cunoscut? Deci mă tem ca nu cumva, fiind tânăr şi văzând moartea mea, să te temi şi să fii vrăjmaşului de batjocură. Deci nu aşa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu sa mergi mai înainte de mine, şi să primeşti mai întâi cununa pătimirii; şi cred că Sfântul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieşit întru întâmpinarea ta şi aşteaptă să te primească, ca apoi, cu cântări dănţuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mântuitorul nostru”. Sfântul Astion a răspuns: „Fie voia Domnului şi a ta, sfinte părinte!” Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Tu eşti apărătorul meu, Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!” Apoi, plecându-şi capul sub sabie, s-a sfârşit. Iar Sfântul Epictet, căzând peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigaşii săi, ca aşa zăcând să-l ucidă pe el. Deci, lovit fiind cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toţi cei ce erau acolo, păgâni şi creştini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca nişte raze de soare, şi o bună mireasmă negrăită umplea locul acela. Iar după ce s-a făcut noapte, Vigilantie cel mai sus pomenit, împreună cu casnicii lui şi cu alţi creştini, s-au dus şi au luat în taină trupurile mucenicilor; şi, învelindu-le în pânze curate cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc vestit. Tot în aceeaşi noapte a căzut un diavol cumplit asupra boierului Latronian, căci sculându-se dimineaţa şi mergând ca de obicei la divan, a început a vorbi cu necuviinţă ca un nebun. Apoi, apucând o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dânsul şi a început a-i tăia şi a-i răni. Iar aceia, văzându-l pe el îndrăcit, l-au prins şi smulgându-i sabia din mâini, l-au bătut. Apoi, legându-i mâinile şi picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile şi-a lepădat în chinuri sufletul său, fiind sugrumat de diavol. După sfârşitul sfinţilor mucenici, părinţii lui Astion călătorind cu corabia, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfântul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicându-i: „Tatăl meu şi maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieşi la mal şi-i primeşte pe ei în casa ta. Odihneşte-i şi mângâie-i, deoarece foarte s-au obosit, intristându-se şi mâhnindu-se pentru mine. Să-i înveţi să cunoască şi mântuitoarea credinţă şi să le spui măririle lui Dumnezeu”. Deci Vigilantie mergând îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieşind părinţii lui Astion, întrebau pe oamenii care se întâmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tânăr cu numele Astion. Iar Vigilantie, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „L-am văzut şi l-am cunoscut pe el bine. Deci veniţi mai întâi să vă odihniţi în casa mea, apoi vă voi spune despre dânsul”. Atunci ei, bucurându-se foarte, au mers la dânsul şi s-au odihnit. După aceasta, rugând ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: „Nu este mult de când Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu câteva zile, s-a dus de aici cu un stareţ cinstit, într-o ţară mai depărtată, fiind chemat cu cinste de Impăratul cel preaslăvit ca să împărătească cu Dânsul întru negrăită slavă”. Apoi, Vigilantie le-a spus despre viaţa veşnică, despre şălăşluirile raiului şi împărăţia cerului, despre Hristos Domnul şi Impăratul cel fără de moarte, despre îngeri şi despre toate cetele sfinţilor, care împărătesc împreună cu Hristos şi întru care este numărat şi fiul lor, Astion. Iar părinţii lui auzind cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit şi au simţit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; şi mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus acolo iubitul lor fiu. Iar Vigilantie, luându-i pe dânşii, i-a dus mai întâi în chilia sfinţilor mucenici, unde le-a arătat o Sfântă Cruce şi o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dânşii. Deci, vorbind mult cu dânşii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos şi atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cum şi-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor şi plângând ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune şi să se roage cu dânsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

Şi trecând vremea cea din miezul nopţii şi începând a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger şi o mireasmă minunată mirosea. Şi au văzut pe sfinţii mucenici stând înaintea lor întru podoabă negrăită. Atunci Sfântul Astion cuprinzând pe maica sa cu dragoste şi sărutând-o pe dânsa, i-a zis: „Bine ai venit aici, ucenică a lui Hristos şi maica mea, Marchelino!” Asemenea şi Sfântul Epictet, cuprinzând capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicându-i: „Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a fi rânduit în numărul credincioşilor şi te-ai arătat vrednic de fericirea cea veşnică”. După aceasta amândoi au zis lui Vigilantie: „Bucură-te şi tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit

Scriptura care zice: De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mântui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate”. Incă au vorbit cu dânşii din destul şi alte cuvinte mângâietoare şi pline de dulceaţă duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuţi. Iar de ce fel de bucurie s-au umplut ei din vedenia aceea şi din vorbirea cea dulce cu sfinţii, nu este cu putinţă a spune. Deci şi-au vărsat inimile lor în rugăciune şi mulţumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slavă cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atât de lungă vreme cu durere în inimă. Intr-acea vreme, în acea ţară a sciţilor era un episcop creştin, cu numele Evanghel. Acela, deşi se ascundea în vremea prigonirii, însă înştiinţându-se de pieirea boierului Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetând şi întărind pe credincioşi. La acest, arhiereu a dus Vigilantie pe părinţii lui Astion şi i-a spus cu de-a-mănuntul toate cele despre dânşii şi despre sfinţii mucenici. Iar episcopul, fericind pe sfinţii mucenici, a primit cu bucurie pe părinţii lui Astion, care se întorseseră la Hristos, şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După aceasta, Alexandru şi Marchelina, petrecând multe zile în postire şi în rugăciuni lângă mormântul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Şi vânzându-şi averile cele multe pe care le aveau, le-au împărţit săracilor, oprind puţin pentru hrană, şi au vieţuit cu dumnezeiască plăcere, până la sfârşitul lor. Aşa s-au preamărit în ceruri cu cununa mucenicească Sfinţii Cuvioşi Mucenici, Epictet Preotul şi Astion Monahul, iar Alexandru cu Marchelina, trecând de la cele pământeşti, s-au învrednicit în partea sfinţilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTUL ŞI DREPTUL PROCOPIE, FĂCĂTORUL DE MINUNI DIN USTIUG (8 iulie)

Fericitul Procopie se trăgea cu neamul din nemţi şi, fiind neguţător bogat, a venit cu multă marfă în marea cetate Novgorod. Şi văzând el toată rânduiala Bisericii Răsăritului şi cunoscând că este bună credinţa ortodoxă, a iubit-o foarte mult. Deci, dorind să se povăţuiască de la dânsa desăvârşit şi să o primească pe ea, căuta un bărbat insuflat de Dumnezeu, de la care s-ar fi învăţat şi luminat. Şi auzind de cuviosul părinte Varlaam, care nu departe de Hutini ridicase o mănăstire, că este bărbat iscusit şi plin de duhovniceasca înţelepciune, a mers la dânsul şi, învăţându-se din destul dreapta credinţă, a primit Sfântul Botez. Apoi şi-a împărţit toată averea săracilor, dând şi mănăstirii aceleia o parte oarecare, şi astfel s-a făcut singur sărac de bună voie pentru dragostea lui Hristos, trecând cu vederea nu numai lumea cu poftele ei, ci şi pe sine însuşi. Pentru că a luat viaţa nebunească şi se făcea înaintea oamenilor ca un om fără de minte şi nepriceput, având înţelegerea sa adâncită întru Dumnezeu. Iar unii din acei care îl ştiau pe el, văzându-i viaţa, au început a-l ferici, zicând: „Acest om este mare înaintea lui Dumnezeu, deoarece venind aici din alte părţi, s-a întors de la o rea credinţă la dreapta credinţă, şi multa lui avere a împărţit-o săracilor; apoi el însuşi, iubind sărăcia, s-a făcut nebun pentru Hristos”.

Auzind fericitul Procopie de multe ori nişte cuvinte ca acestea, s-a mâhnit foarte şi, nesuferind să fie lăudat de oameni, a plecat de acolo spre părţile Răsăritului, prefăcându-se pretutindeni nebun şi luând multe supărări de la cei neînţelegători. Şi venind în cetatea Ustiug, a început a vieţui într-însa. Deci, umblând ziua prin cetate, se prefăcea a fi nebun şi era batjocorit de mulţi şi chinuit cu bătăi, mai ales de copiii cei nepricepuţi. Iar noaptea mergând el la biserici, se ruga Domnului cu lacrimi pentru cetate, pentru oameni şi pentru slujitorii săi, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Iar când avea nevoie să se odihnească de osteneală, se arunca pe gunoaie şi murdării, iarna pătimind de ger şi de zăpadă, într-o haină groasă şi ruptă, fiind pe jumătate gol, iar vara răbdând zăduful şi arşiţa soarelui. Şi primea hrană foarte puţină de la oamenii cei temători de Dumnezeu şi aceasta nu în toate zilele. Iar de la cei bogaţi şi făcători de nedreptate niciodată nu voia să ia nimic şi adeseori petrecea multe zile fără hrană. Petrecând el o viaţă ca aceasta, s-a făcut mucenic de bună voie, chinuindu-se cu foamea şi cu setea, rătăcind şi umblând gol, luând ocări, bătăi şi batjocuri. Şi umbla pe uliţele cetăţii lipsit, necăjit şi chinuit, deşi nu-i era vrednică toată lumea. Iar haina ruptă ce o avea o purta slobozită de pe un umăr, având spatele gol, gata spre bătăi, încât şi la dânsul se împlinea Scriptura: Spatele meu l-am dat spre bătăi şi fălcile mele spre lovire cu palmele, iar faţa mea nu am întors-o de la ruşinea scuipărilor. Pentru o viaţă ca aceasta a lui s-a sălăşluit în el darul lui Dumnezeu şi i s-a dat darul proorociei, ca mai înainte să vadă şi să spună cele ce aveau să fie, precum va arăta cuvântul ce ne stă înainte. După aceasta el a început a locui în foişor lângă biserica sobornicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rugân-du-se totdeauna cu lacrimi şi cerând cu multe plecări de genunchi cele folositoare cetăţii. Iar rugăciunea lui era bineprimită înaintea lui Dumnezeu şi mult putea, fiind puternică a întoarce de la oameni dreapta mânie a lui Dumnezeu, care lucru se va adeveri îndată. Odată a voit Dumnezeu ca, pentru înmulţirea păcatelor omeneşti, să piardă cetatea Ustiug cu fulgere şi pietre din nori, precum de demult a ucis cu pietre din nori pe oamenii din Amoreia, care se împotriviseră lui Isus al lui Navi. Căci şi între creştini, toţi cei păcătoşi care nu se pocăiesc şi care se tăvălesc în fărădelegi spurcate ca în noroiul tinei, sunt potrivnici lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pornindu-l pe Dânsul spre mânie şi răsplătire, iar Domnul se înarmează împotriva lor ca spre vrăjmaşii Săi, şi îi pierde pe ei. Aşa s-a înarmat Dreptul Răsplătitor asupra cetăţii Ustiug, care L-a mâniat pe El, şi pregătea asupra ei pedeapsa şi pierzarea, pe care Sfântul Procopie ştiind-o mai dinainte ca un prooroc, s-a făcut propovăduitor de pocăinţă pentru cetatea aceea, precum de demult Proorocul Iona în cetatea Ninive. Deci într-o zi de Duminică, fiind cântare de obşte în biserică, după obicei, Sfântul Procopie a început a îndemna pe popor spre pocăinţă, zicând: „Fraţilor, pocăiţi-vă de greşelile voastre şi milostiviţi pe Dumnezeu prin post şi rugăciuni, căci de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri prin grindină de foc, pentru că mânia lui Dumnezeu va veni asupra voastră”. Dar ei nu s-au uitat la cele zise de dânsul, ci grăiau între ei: „Acest om este fără de minte şi niciodată nu grăieşte ceva cu pricepere”. Iar după cântarea dumnezeieştii Liturghii, Sfântul Procopie stătea în pridvor plângând şi tânguindu-se nemângâiat ziua şi noaptea; iar oamenii care veneau la biserică, văzându-l neîncetat plângând, îi ziceau: „De ce plângi, nebunule? Care este necazul inimii tale?” Iar fericitul le răspundea: „Fraţilor, privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită”. Dar ei nu băgau în seamă cuvintele lui. Deci a treia zi, ieşind el din pridvor, s-a dus prin toată cetatea, propovăduind tuturor oamenilor cu multe lacrimi şi strigând tare că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu, zicând: „Pocăi-ţi-vă, oamenilor, plângeţi pentru greşelile voastre şi vă rugaţi, că doar îşi va întoarce Dumnezeu dreapta Sa mânie şi nu va pierde cetatea ca pe Sodoma şi Gomora, pentru înmulţirea fărădelegilor”. Insă oamenii cei împietriţi la inimă nu luau aminte de propovăduirea lui, ci mai ales îl batjocoreau ca pe un om fără minte. Şi era sfântul singur rugător fierbinte pentru toţi către Dumnezeu, arătând chip de pocăinţă prin el şi milostivind pe Dumnezeu ziua şi noaptea prin neadormitele rugăciuni cu lacrimi. Iar în duminica următoare, la amiază, a năpădit peste cetate un nor întunecos şi s-a întunecat lumina zilei ca o noapte întunecoasă, iar poporul văzând neobişnuitul întuneric al zilei, nu se pricepea şi zicea în sine: „Ce va să fie aceasta?” Apoi din patru părţi s-au ridicat nori mari, năvălind asupra cetăţii cu fulgere neîncetate. Şi erau tunete aşa de înfricoşate, încât nu se auzea om cu om vorbind. Pământul se clătina de înfricoşata groază a tunetelor, iar din fulgere se făcuse arşiţă mare. Atunci poporul a cunoscut că vine pierzarea sa prin mânia lui Dumnezeu, care s-a pogorât asupra cetăţii, şi şi-a adus aminte în ceasul acela înfricoşat de propovăduirea Sfântului Procopie şi de proorocia lui. Atunci toţi au alergat în sfintele biserici, dar mai ales în biserica cea sobornicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde săvârşeau rugăciuni cu lacrimi. Şi alergând şi Sfântul Procopie în biserică, a căzut înaintea icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, vărsând multe lacrimi şi rugându-se ca să fie mijlocitoare către Fiul său şi Dumnezeu, pentru oamenii care au greşit şi au atras mânia lui Dumnezeu spre ei.

Şi se ruga către Dumnezeu, ca Proorocul Moise cel de demult, strigând: „Iartă, Doamne, acestui popor păcatele lor, iar de nu, şterge-mă din cartea Ta, în care m-ai scris”. Şi făcând Sfântul Procopie şi tot poporul rugăciune lungă şi cu plângere către Dumnezeu, s-a arătat o minune preaminunată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căci din chipul ei a ieşit mir ce curgea ca din izvor, iar din acel mir s-au umplut vasele bisericeşti şi în ceasul acela s-a schimbat văzduhul: norii cei înfricoşaţi cu fulgerele şi cu tunetele s-au dus în locuri pustii, departe de cetate ca la douăzeci de stadii şi acolo, plouând pietre mari înfocate, au sfărâmat multe păduri şi le-au ars, iar din oameni şi din dobitoace pe nimeni n-au ucis, prin apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfântului Procopie. Iar pietrele acelea care cu mânia lui Dumnezeu au căzut pe acele locuri pustii, se văd şi până acum, spre încredinţarea şi frica neamului celui de pe urmă, ca păcătoşii să se întoarcă la pocăinţă. Iar din mirul acela, care a curs din chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se ungea poporul pentru binecuvântare, şi cei ce erau bolnavi şi pătimeau de vreo boală oarecare, aceia prin ungere câştigau tămăduire şi sănătate. Atunci s-a făcut bucurie mare cetăţii aceleia ce s-a izbăvit de pierzare şi a primit dăruirea mirului cel tămăduitor, din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar Sfântul Procopie, plăcutul lui Dumnezeu, după obiceiul său, îşi prefăcea din nou nebunia sa, acoperindu-şi cu înţelepciune faptele sale cele bune înaintea oamenilor. Iar ce fel era răbdarea lui în pătimirea cea rea şi în ce chip era cu dânsul mila lui Dumnezeu, se vede din cele ce urmează. Intr-un an a fost o iarnă mai cumplită decât în alte ierni. Gerul fiind nesuferit şi vântul suflând cu furtună, a căzut atunci o zăpadă prea mare, încât multe case au fost acoperite şi mulţi oameni şi dobitoace degerau, nu numai pe drumuri, ci şi în cetate şi prin sate, iar păsările cădeau moarte pe pământ, săracii răbdau primejdie mare, suspinând şi tremurând, şi mulţi dintr-înşii au murit. Iar acea nemăsurată asprime de iarnă a ţinut multe zile. în acea vreme şi Sfântul Procopie a pătimit multe şi cumplite răutăţi, cu trupul său cel gol, căci, ieşind noaptea din pridvorul bisericii, a mers la nişte case mici ce erau în preajmă, unde petreceau săracii, voind să se încălzească puţin la dânşii. Dar săracii, simţind venirea lui, unii au încuiat uşile înaintea lui, iar alţii, ieşind cu beţele împotriva lui, l-au bătut şi l-au izgonit de la dânşii, zicând: „Du-te, nebunule, de aici! Du-te!” Şi plecând el de la dânşii, a intrat într-o casă pustie şi a aflat într-un colţ nişte câini zăcând. Deci s-a culcat lângă ei ca să se încălzească puţin, dar câinii, sculându-se, au fugit de dânsul. Iar robul lui Dumnezeu, văzând că nu numai oamenii, dar şi câinii fug de el, zicea în sine: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!” Deci s-a întors iarăşi în pridvorul bisericii şi a şezut acolo strângându-se şi tremurând cu trupul. Şi deznădăjduindu-se de viaţa sa, aştepta cea mai de pe urmă răsuflare şi se ruga ca Dumnezeu să-i ia sufletul. După aceea, îndată a simţit în sine căldură şi, deschizându-şi ochii, a văzut înaintea sa pe îngerul lui Dumnezeu, arătându-i-se cu aceeaşi asemănare, precum oarecând se arătase Sfântului Andrei (Pomenirea lui la 2 octombrie)cel nebun pentru Hristos, înţr-o vreme când gerul era mai cumplit şi era deznădăjduit de viaţă. Şi îngerul avea în mâinile sale o ramură din rai, înflorită cu felurite flori, cu care atingându-se de faţa fericitului Procopie, l-a înviat şi i-a încălzit trupul lui prin frumoasa mirosire a acelor flori, precum altădată pe Andrei. Astfel Sfântul Procopie, în reaua sa pătimire, fiind văzut şi acoperit cu mila lui Dumnezeu, a petrecut acea cumplită iarnă fără de vătămare. Şi toate acestea ce i s-au făcut lui, le-a spus mai pe urmă iubitului său prieten, unuia din clericii bisericeşti, anume Simeon, care era plăcut lui Dumnezeu şi plin de fapte bune, şi a fost după aceea născătorul Sfântului Ştefan al marelui Perm (Pomenirea lui la 27 aprilie). Iar de vreme ce s-a pomenit aici de tatăl Sfântului Ştefan, se cade ca şi pentru maica lui să nu trecem cu tăcerea proorocirea Sfântului Procopie, care a fost la începutul venirii lui în cetatea Ustiug, astfel:

In vremea cântării Vecerniei în biserica sobornicească, o copilă mică, anume Maria, fiind de trei ani, a mers acolo cu părinţii săi. Şi văzând-o fericitul Procopie, i s-a închinat ei până la pământ, apoi, în auzul tuturor oamenilor, a zis: „Iată vine maica marelui învăţător Ştefan, episcopul Permului”. Auzind aceasta, mulţi se mirau în sine, zicând: „Oare se poate să fie în Perm episcop?” Căci într-acea vreme ţara Permului încă nu era luminată cu sfânta credinţă şi nu se afla nici un creştin într-însa, ci toţi erau atunci în rătăcirea închinării de idoli, până în zilele Sfântului Ştefan, care, după proorocia Sfântului Procopie, s-a născut dintr-acea fecioară Maria, după ce ea a venit în vârstă şi s-a împreunat după lege cu Simeon cel pomenit mai sus. Şi era minunată proorocia acestui drept, căci, prefăcându-se nebun, purta în mâna sa stângă trei vătraie, pe care, de le ţinea în vreo vară cu capetele întinse în sus, se făcea îndestulare de pâine şi de toate roadele pământului. Iar când le purta cu capetele întoarse în jos, atunci arăta lipsa şi nerodirea pământului, şi deşi nu cu cuvintele, însă prin închipuirea acelora se făcea prooroc. El se ducea adeseori la malul râului care se numea Suhona, lângă care era cetatea Ustiug. Acolo şedea pe o piatră şi privind la cei ce călătoreau cu luntrile, se ruga cu jale lui Dumnezeu pentru dânşii să le facă călătoria uşoară. Şi atât iubea acel loc şi piatra de pe malul râului, încât ruga de multe ori pe oamenii care se întâmplau pe acolo, ca după moartea lui, să-i îngroape trupul în acel loc şi pe mormânt să-i pună acea piatră. Deci vieţuind ani destui şi văzându-şi mai înainte sfârşitul său, s-a dus noaptea la mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail şi s-a mutat către Domnul lângă acea mănăstire, neştiind nimeni de sfârşitul lui. Şi a fost pristăvirea lui la 8 iulie, în ziua pomenirii celui de un nume cu el, plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Procopie. In noaptea aceea a căzut zăpadă mare, ca de două palme, acoperind tot pământul şi tot rodul; şi a fost frig, ger şi vifor, dar nimic n-a vătămat din rodurile pământului, căci arşiţa soarelui, topind repede zăpada, s-a făcut vreme bună. Iar la cântarea de dimineaţă a acelei nopţi, preoţii şi clericii, nevăzând pe Procopie în biserică, s-au mirat, că fericitul nu lăsa niciodată cântarea bisericească de zi şi de noapte. Deci, căutându-l împrejurul bisericii, nu l-au găsit. Şi nevăzându-l pe el nici la Liturghie, au început a-l căuta pretutindeni. Şi căutându-l trei zile, nu l-au aflat; iar a patra zi au găsit trupul lui mort lângă mănăstirea Arhanghelului Mihail, pe marginea podului, unde zăcea acoperit de multa zăpadă ce o adusese viscolul, cu faţa spre cer, cu mâinile strânse pe piept, în chipul crucii, având ochii închişi cum se cuvine. Deci, luându-l ei, l-au dus cu cinste pe umerii lor în soborniceasca biserică, în pridvorul unde petrecuse mulţi ani. Apoi, cântând după obicei cele de deasupra gropii, l-au îngropat la locul plăcut lui, aproape de malul râului Suhona, precum se rugase mai înainte, iar piatra pe care şezuse adeseori au pus-o pe mormântul lui, însemnând anul, luna şi ziua sfârşitului său. Iar mult chinuita lui viaţă şi mai înainte vederea lui nu erau date în scris dintâi, ci numai se povesteau de cei de demult celor de pe urmă, până ce după mulţi ani, începând a se face minuni la mormântul lui, s-a zidit o biserică peste cinstitele lui moaşte şi s-a aşezat a se prăznui ziua morţii lui, pentru tămăduirile cele multe ce se dădeau la toate bolile. Atunci şi faptele minunatei lui vieţi, puţine din cele multe, câte n-au fost uitate cu totul şi câte au fost povestite de oameni vrednici de credinţă, s-au adunat şi s-au scris întru cinstita pomenire a plăcutului lui Dumnezeu Procopie, spre folosul celor ce le citesc şi le ascultă, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

CUVIOSUL TOMA MALEON (7 iulie)07-07sfantul_toma_din_maleon

Cuviosul Toma, din începutul vieţii sale în lume, a fost ostaş mare cu slava; pe de o parte pentru bogăţia sa, iar pe de alta, pentru vitejia ce o avea. El era puternic cu trupul şi viteaz în războaie, şi de multe ori a biruit cetele potrivnicilor. După aceea, iubind pe Hristos, a lăsat lumea cu toată gâlceava ei şi a luat jugul cel uşor al lui Hristos. Deci s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, asemănându-se sărăciei şi smereniei Domnului său. Apoi, înconjurând sălaşurile monahiceşti, era povăţuit spre săvârşirea faptelor bune de nevoitorii cei plăcuţi ai lui Dumnezeu întru pustnicie. Iar când a voit să meargă în pustie pentru mai desăvârşită pustnicie şi linişte, un stâlp de foc mergea noaptea înaintea lui şi Sfântul Prooroc Ilie i se arăta, povăţuindu-l în adâncurile pustiei. De nişte călăuzitori ca aceştia a fost îndreptat ca spre alt Carmel, spre muntele Malein, unde vieţuia pentru Dumnezeu şi se învrednicea de dumnezeieşti descoperiri şi vedenii. Astfel, precum mai înainte în lume biruia cu vitejie pe vrăjmaşii cei văzuţi, tot aşa şi după lepădarea de lume, în viaţa cea pustnicească, surpa şi izgonea taberele cele nevăzute ale duhurilor celor rele, cu rugăciunea cea neîncetată, ca şi cu o sabie ascuţită. Dar de vreme ce nu este cu putinţă a se ascunde cetatea deasupra muntelui şi făclia strălucind sus la cer, nici Cuviosul Toma nu a fost tăinuit în muntele cel pustiu, în care a răsărit ca o stea luminoasă şi a strălucit cele pământeşti, prin sfinţenia sa. Deci, fiind aflat de oameni, s-a făcut lumină celor întunecaţi şi liman celor ce alergau la dânsul; pentru că, luând de la Dumnezeu puterea facerii de minuni şi darul cel tămăduitor, vindeca cu minune toate bolile. Orbilor le dădea vederea, şchiopilor, buna umblare şi chiar scotea izvor de apă cu rugăciunea. Dar nu numai în viaţa sa a făcut multe minuni, ci şi după mutarea sa către Dumnezeu se săvârşeau minuni la cinstitele lui moaşte; pentru că de toate neputinţele şi bolile cele netămăduite se dădeau grabnice vindecări mai presus de fire celor ce veneau şi se închinau cu credinţă, iar duhurile cele necurate se izgoneau din oameni, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul lui Hristos, Dumnezeul nostru. Amin.

SFÂNTA MUCENIŢĂ CHIRIACHI (7 iulie)

In zilele împăratului Diocleţian, la anul 282, era un creştin, anume Dorotei, împreună cu soţia sa, care se chema Evsevia. Aceştia, fiindcă erau fără de fii, s-au rugat lui Dumnezeu ca să le dea rod, făgăduind să-I dăruiască Lui pe copilul ce se va naşte. Deci a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut un prunc de parte femeiască în ziua de duminică, lucru pentru care au şi numit-o pe pruncă Chiriachi, ce înseamnă duminică. Deci botezând-o, au crescut-o cu învăţătura şi cuvântul Domnului, după Apostolul Pavel, păzind-o pe fecioară curată, fiindcă făgăduiseră a o afierosi lui Dumnezeu.

Iar într-o zi, un păgân bogat, care vieţuia în cetate, auzind lăudându-se frumuseţea şi bunătatea obiceiurilor tinerei fecioare, a hotărât s-o însoţească cu fiul său. Şi spunând el lui Chiriachi de aceasta, ea a mărturisit că este mireasa lui Hristos şi că doreşte să moară în feciorie. In vremea aceea, Diocleţian a ridicat prigoană asupra creştinilor, iar păgânul mâniindu-se, s-a dus şi a pârât la împărat pe Chiriachi şi pe părinţii ei, cum că sunt creştini. Deci tiranul i-a chemat şi i-a întrebat de ce defaima zeii. Dorotei a răspuns cu îndrăzneală că a învăţat de la părinţii săi să nu cinstească decât pe Unul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi Care s-a întrupat pentru a noastră mântuire. Atunci împăratul a poruncit să fie biciuit, dar pentru că Dorotei nici sub lovituri nu înceta să batjocorească pe idoli, l-a trimis împreună cu Evsevia la ighemonul Iust, ce se afla în părţile Militinei, în Armenia cea mică. Deci acela i-a pus la chinuri, apoi a poruncit să le taie capetele. Iar pe Chiriachi, Diocleţian a trimis-o la ginerele său, cezarul Maximian, care se afla în Nicomidia. Acela uimindu-se de frumuseţea fecioarei, i-a făgăduit că o va însoţi cu o rudenie a împăratului, dacă se va închina idolilor. Dar Chiriachi nu s-a plecat deloc, zicând că nimic nu poate să o despartă de Hristos. Atunci Maximian a poruncit să o întindă la pământ şi să o bată cu vine de bou, până va muri. Deci ostaşii au bătut-o până au ostenit şi s-au schimbat între ei de trei ori, dar muceniţa a rămas nesimţitoare la lovituri şi încă mai mult strălucea de har. Pentru aceasta tiranul se mânia asupra ostaşilor ce o chinuiau pe muceniţa, crezând că aceştia nu o lovesc cu toată puterea, din milă faţă de ea. Atunci sfânta a zis către Maximian: „Nu te înşela, Maximiane! Niciodată nu mă vei birui, căci harul lui Dumnezeu îmi este în ajutor!” Atunci Maximian a trimis pe sfânta la Ilarion, stăpânitorul Bitiniei, care era vestit pentru cruzimea sa faţă de creştini. Acela citind scrisoarea lui Maximian, a ameninţat-o pe muceniţa cu chinuri groaznice, dar Chiriachi i-a răspuns că i-ar fi mai uşor să înmoaie fierul, decât să o supună pe ea. Deci chinuitorul a poruncit să o spânzure de păr şi să o ardă cu torţe, dar ea a rămas nepăsătoare, ca şi cum ar fi fost fără de trup. Iar noaptea următoare, Hristos i s-a arătat în temniţă şi i-a vindecat rănile, făgăduindu-i să o treacă toate încercările cu harul Său. Deci chinuitorul s-a spăimântat văzând-o vindecată dimineaţa, dar a crezut că zeii au tămăduit-o şi a dus-o în capiştea idolilor. Acolo rugându-se sfânta lui Hristos, s-a făcut cutremur mare, încât s-au zdrobit idolii şi s-au făcut praf. După aceasta, a urmat şi o furtună de vânt, care a împrăştiat praful idolilor, făcându-i pe păgâni să fugă. Doar Ilarion a rămas în capişte blestemând, dar un fulger venit din cer a ars faţa lui, încât a căzut din scaun şi a murit. Atunci a venit un alt stăpânitor, cu numele Apolonie, şi fiind înştiinţat de cele întâmplate, a poruncit să se aprindă un foc mare, ca să fie aruncată sfânta în flăcări. Deci ostaşii încingând un cuptor mare, au aruncat-o pe Chiriachi înăuntru. Dar ea a stat acolo mai multe ceasuri în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer, fără să fie arsă deloc. Şi deşi era vară şi senin, a apărut un nor şi s-a făcut o ploaie mare, care a stins focul. A fost aruncată apoi la doi lei sălbatici, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca miei. Şi mulţi păgâni, minunându-se de un lucru ca acesta, au mărturisit pe Hristos şi au fost ucişi. Iar a doua zi, stăpânitorul văzând că nu poate să o înduplece în nici un chip, a stătut la judecată şi a dat asupra sfintei hotărârea să fie ucisă afară din cetate, prin tăierea capului. Auzind Chiriachi această hotărâre, a cerut vreme să se roage. Deci s-a rugat îndelung, mulţumind lui Hristos care a învrednicit-o să mărturisească numele Său înaintea împăraţilor şi a ighemonilor, şi Care i-a păzit fecioria neîntinată. Atunci s-au arătat nişte îngeri luminoşi veniţi ca să-i primească sufletul pentru a-l duce la Mirele său cel ceresc, iar ea s-a culcat încet la pământ, încredinţându-se în mâinile lui Dumnezeu. Deci când ostaşii au mers aproape de dânsa, vrând să-i taie capul, au văzut-o moartă şi s-au spăimântat. Şi s-a făcut glas dumnezeiesc către dânşii: „Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi la toţi măririle lui Dumnezeu!” Şi în vreme ce ostaşii s-au întors să spună ighemonului cele văzute, creştinii care se ascundeau de frica păgânilor au luat trupul sfintei şi l-au îngropat într-un loc potrivit, lăudând pe Dumnezeu, cel slăvit întru sfinţii săi.

SFÂNTUL MUCENIC PEREGRIN ŞI CEI DIMPREUNĂ CU EL (7 iulie)

 Sfinţii Mucenici Peregrin, Luchian, Pombie, Isihie, Papia, Saturnin şi Ghermano erau din Italia. Din pricina prigoanei ce se făcea de Traian, au venit la Dirahia, unde, văzând pe Sfântul episcop Astie spânzurat pe cruce, şi fericindu-l, au fost prinşi de ostaşi. Mărturisind că sunt creştini, au fost aruncaţi în Marea Adriatică, din porunca antipatului Agricolae. Şi aşa au luat cununa muceniciei.

Iar moaştele lor, scoţându-le marea afară, le-a ascuns în nisip. După ce au trecut 70 de ani, s-au arătat episcopului Alexandriei, care, luându-le, le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lor o biserică.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU SISOE CEL MARE (6 iulie)0607_sisoe_mare

Cuviosul Sisoe, iubind din tinereţe pe Dumnezeu, a luat asupra sa jugul crucii şi cu osârdie a urmat lui Hristos, petrecând cu postniceşti nevoinţe în pustiile Egiptului, unde, prin smerenie şi prin rugăciuni, în viaţa cea asemenea cu îngerii, biruia taberele vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Petrecerea lui era în pustiul muntelui în care s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare, şi fericitul Sisoe era următor vieţii lui Antonie. El a luat atâta dar de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, încât a înviat şi morţi, precum este arătat în Pateric, unde se află scris aceasta: Un om oarecare, mirean, a mers pentru binecuvântare la Părintele Sisoe, în muntele lui Antonie, având cu el pe fiul lui – un copil mic. Deci s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit copilul pe cale şi a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credinţă l-a adus pe mort la stareţ. Şi intrând în chilie la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punându-l cu faţa în jos, stătea ca şi cum ar fi cerut binecuvântare şi rugăciune. Şi făcând stareţul rugăciune, şi dându-le binecuvântare, a ieşit omul afară, lăsând copilul zăcând mort la picioarele sfântului. Iar stareţul n-a ştiut că este mort copilul, ci, socotind că sade pentru rugăciune, i-a zis: „Scoală-te, fiule, şi du-te de aici”. Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat şi a mers în urma tatălui său. Şi văzând omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareţ şi închinându-se, i-a dat mulţumire. Atunci cunoscând stareţul învierea mortului ce se făcuse, s-a mâhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om, ca să nu spună nimănui ceea ce se făcuse, până la sfârşitul lui. Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat fraţii: „De va cădea vreun frate într-o greşeală oarecare, îi este destul un an de pocăinţă?” Răspuns-a stareţul: „Aspru este cuvântul acesta”. „Dar şase luni se cade să se pocăiască cel ce a greşit?” Răspuns-a stareţul: „Este mult”. Şi iarăşi au zis fraţii: „Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăinţă?” Răspuns-a stareţul: „Este mult”. După aceasta a zis: „Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, în trei zile primeşte Dumnezeu pocăinţa lui”. Iarăşi un alt frate a întrebat pe stareţ, zicând: „Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?” Stareţul a răspuns: „Scoală-te, fiule, şi te vei mântui”. Zis-a fratele: „Dar după sculare, iarăşi am căzut”. Stareţul a zis: „Scoală-te iarăşi”. Fratele i-a zis: „Apoi până când va fi căderea şi scularea mea?” Stareţul a răspuns: „Până ce sfârşitul te va ajunge şi te va găsi ori în cele bune ori în cele rele. Deci totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfârşitul”.

La acest cuvios părinte, era un ucenic, anume Apolos. Acestuia din meşteşugirile vrăjmaşului, pe lângă alte ispitiri şi poftiri, i-a venit şi pofta de rânduiala preoţească. Şi i se arătau lui dracii în vis în chip de arhierei, hirotonindu-l pe el episcop. Deci, deşteptându-se din somn, ruga pe stareţ ca să-i poruncească să meargă în cetate la arhiereu, ca să ia sfinţirea preoţească. Iar stareţul îi poruncea şi-l învăţa, spunându-i să nu caute rânduiala mai presus de vrednicia lui. Iar el supărându-se de multa învăţătură şi pedepsire a stareţului, a fugit în taină de la dânsul şi s-a dus în Alexandria, la rudeniile sale cele după trup, ca acolo, prin ajutorul acelora, să poată câştiga rânduiala preoţiei. Şi mergând el pe cale, a ieşit diavolul în întâmpinarea lui şi i s-a arătat în chip de om înalt la statură, care era gol desăvârşit, negru la vedere, murdar la chip, având unghii de fier şi arătând asemănare de fiară. Era încă şi buzat, avea sâni femeieşti, arătându-se că este şi o parte şi alta la fire; şi era foarte puturos. Şi atât de mare neruşinare arăta înaintea ochilor lui, încât nici nu se cuvine a o da în scris. Acela căzând pe grumajii lui Apolos, îl cuprindea şi-l săruta adeseori. Iar Apolos se îngrădea cu semnul Sfintei Cruci şi se trăgea din mâinile lui. Dar el zicea către dânsul: „Pentru ce fugi de mine? Ştii că eşti al meu şi îmi eşti iubit, fiindcă faci voile mele; pentru aceasta am şi venit ca să călătoresc cu tine, până ce voi sfârşi toate poftele tale”. Iar Apolos, neputând suferi putoarea şi neruşinarea lui, şi-a ridicat ochii spre cer şi a strigat foarte tare, zicând: „Dumnezeule, ajută-mi mie pentru rugăciunile părintelui meu, Sisoe, şi mă izbăveşte din această primejdie!” Şi îndată diavolul, depărtându-se puţin de la dânsul, s-a închipuit în femeie frumoasă goală şi a zis către dânsul: „Primeşte-mă şi satură-ţi pofta ta, de vreme ce mult m-ai odihnit în inima ta, prin gândurile tale”. Şi iarăşi a zis: „Eu am voit să te fac pe tine popă şi episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, stareţul cel lacom, mă gonesc de la tine”. Aceasta zicând diavolul, s-a făcut nevăzut. Atunci Apolos, cuprins de mare frică, s-a întors la stareţ şi, căzând la picioarele lui, i-a spus toate cele ce i se întâmplaseră, cerând iertăciune. Incă a spus şi fraţilor ce a pătimit din înşelăciunea vrăjmaşului şi cum i-au ajutat lui rugăciunile Cuviosului Părinte Sisoe. Căci cu adevărat, rugăciunea lui era puternică spre gonirea diavolilor, căci şi dintr-un alt ucenic al său, anume Avram, a izgonit pe duhul cel necurat, care muncea trupul lui. Şi toate duhurile ispititoare fugeau de la dânsul, neîndrăznind a se apropia de viteazul şi nebiruitul ostaş al lui Hristos. Şi petrecând Cuviosul Sisoe şaizeci de ani, s-a apropiat de sfârşitul său. Deci, când era să se pristăvească, monahii şezând lângă dânsul, s-a luminat faţa lui ca lumina şi a zis către ei: „Iată, a venit avva Antonie”. Şi tăcând puţin, iarăşi a zis: „Iată, a venit ceata proorocilor”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: „Iată, a venit ceata apostolilor”. Şi s-a luminat faţa lui îndoit, şi vorbea cu feţele cele nevăzute. Şi l-au rugat fraţii, zicând: „Spune nouă, părinte, cu cine vorbeşti?” El le-a zis: „Iată, au venit îngerii să mă ia, şi mă rog lor, ca să mă lase puţin să mă pocăiesc”. Fraţii i-au zis: „Părinte, nu-ţi este de trebuinţă ţie pocăinţa”. Stareţul a răspuns: „Cu adevărat nu mă ştiu pe mine, de m-am atins măcar de începutul pocăinţei mele”. Şi toţi fraţii îl ştiau pe el că este desăvârşit. Şi iarăşi mai mult s-a luminat şi se făcuse faţa lui ca soarele, încât toţi s-au temut. Şi le-a zis stareţul: „Iată, vine Domnul, vedeţi toţi. El zice: «Aduceţi-Mi vasul alegerii din pustie»”. Cuviosul zicând acestea, îndată şi-a dat duhul său Domnului; şi s-au făcut nişte fulgere şi chilia aceea s-a umplut de bună mireasmă. Cu astfel de fericit sfârşit, Cuviosul Sisoe şi-a săvârşit vremelnica viaţă şi s-a mutat la viaţa cea fără de sfârşit. Iar cetele sfinţilor care le-a văzut la sfârşitul său, cu acelea acum sălăşluin-du-se, se îndulceşte de vederea feţei lui Hristos. Fie ca de acele îndulciri să ne învrednicim şi noi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Sisoe şi cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

 

SFINŢII MUCENICI MARIN, MARTA, AVDIFAX ŞI AVACUM, ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNŞII (6 iulie)

Pe vremea lui Claudiu, împăratul Romei, a venit din Persia la Roma, un bărbat de neam bun şi bogat, care era de dreapta credinţă creştinească, cu numele Marin, împreună cu femeia sa, Marta, şi cu doi fii ai lor, Avdifax şi Avacum. Ei au venit ca să se închine la mormintele Sfinţilor Apostoli şi ale celorlalţi sfinţi. Şi au început a cerceta în Roma pe creştinii cei ţinuţi în legături şi a îngropa trupurile celor ucişi pentru Hristos. Deci, trecând râul Tibrului, au găsit acolo într-altă cetate pe Sfântul Mucenic Chirin, care era ţinut în temniţă şi care pătimise multe răni pentru Hristos. Şi mergând la el, s-au aruncat la picioarele lui, rugându-l să se roage Domnului pentru dânşii; şi au început din averile lor a-i sluji lui şi celor legaţi cu el pentru Hristos, şi spălându-le picioarele, se stropeau cu apa aceea. Astfel au petrecut acolo opt zile, slujind sfinţilor. In vremea aceea, Claudiu a poruncit să ucidă fără judecată pe toţi creştinii ce se aflau. Şi nu cu mult mai înainte de acea vreme, fuseseră prinşi 260 de creştini, pe care-i osândise împăratul să sape pământul; iar temniţa lor era afară din cetate la locul olarului, lângă calea ce se numeşte Salaria. Deci împăratul a poruncit ca pe toţi aceştia să-i săgeteze soldaţii cu săgeţi la privelişte, iar trupurile lor să le ardă cu foc. Inştiinţându-se de aceasta Marin şi Marta cu fiii lor, s-au mâhnit foarte mult şi, ducându-se la acel loc împreună cu Sfântul Ioan preotul, scoteau în taină din foc trupurile sfinţilor pe care le puteau lua şi, învelindu-le cu pânze curate, le îngropau în peştera cea de lângă calea Salariei, care se numea Cucumer. Incă au îngropat împreună cu ei şi pe un oarecare tribun împărătesc, cu numele Vlast, care fusese ucis pentru Hristos; şi au petrecut acolo multe zile în rugăciuni şi în post, împreună cu preotul Ioan. Şi înştiinţându-se împăratul Claudiu de aceasta, a poruncit ca să caute pe Marin şi pe soţia lui; dar nu-i găsea pentru că se ascunseseră. Iar când s-au întors din acea peşteră şi au venit la temniţa zisă mai înainte, n-au mai găsit în ea pe Sfântul Mucenic Chirin; pentru că îl uciseseră cu sabia în noaptea aceea, mai înainte de venirea lor, şi-l aruncaseră în râul Tibrului. Iar ei înştiinţându-se de locul unde era aruncat trupul sfântului, au aşteptat noaptea. Şi împărate, şi ţi se va mântui sufletul tău, împărăţia ta se va înmulţi şi vrăjmaşii tăi se vor stinge, iar tu vei fi biruitor peste toţi. Aici te vei îndulci de vremelnica împărăţie, iar în viaţa ce va să fie te vei îndulci de cea veşnică, numai să faci aceasta: Pocăieşte-te de sângele sfinţilor, pe care l-ai vărsat şi crede în Hristos, primind Sfântul Botez!” Atunci Claudiu a zis către cei de faţă: „Auziţi, cetăţeni ai Romei şi tot poporul, cât de sănătoasă învăţătură ne grăieşte nouă omul acesta?” Iar eparhul, cel cu numele Calpurnie, a strigat: „Te înşeli, o, împărate, cu învăţătura cea mincinoasă a acestuia! Oare cu dreptate ne este nouă să lăsăm zeii aceia, cărora din scutecele noastre ne-am învăţat a ne închina? Singur judecaţi de aceasta!” Zicând eparhul acestea, s-a schimbat inima împăratului şi i-a încredinţat lui pe preot, zicându-i cu mâhnire: „Să-l asculţi cu îngăduire şi dacă învăţătura lui ce o grăieşte nu va fi sănătoasă, să faci cu dânsul după legea cu care se judecă furii de cele sfinte; iar dacă va fi sănătos şi drept sfatul lui, atunci de ce să nu-l ascultăm pe acela?” Atunci eparhul Calpurnie, luând pe Sfântul Valentin, l-a încredinţat unuia din cei ce erau sub stăpânirea lui, dregător mai mare, cu numele Asterie, bărbat înţelept, zicându-i: „De vei putea, cu cuvintele tale, să pleci pe acesta spre socoteala noastră, voi spune împăratului de înţelepciunea ta, şi îi vei fi lui prieten”. Şi luând Asterie pe preot, l-a dus în casa sa. Deci, intrând Sfântul Valentin în casa lui Asterie, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi a zis: „Dumnezeule a toată făptura cea văzută şi nevăzută, Ziditorule al neamului omenesc, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne mântuiască pe noi de înşelăciunea vrăjmaşului şi să ne aducă din întuneric la lumina adevărului, Care ne-a chemat pe noi la Sine, zicând: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pe voi; întoarce casa aceasta la Tine, şi dă ei după întuneric lumină, ca să Te cunoască pe Tine, Dumnezeu şi Hristos, întru unirea Sfântului Duh, în veci. Amin!”

Astfel rugându-se sfântul şi Asterie auzind cuvintele lui, a zis către dânsul: „Mă mir, cum zici că Hristos al vostru este lumină!” Răspuns-a sfântul: „Cu adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel născut de la Duhul Sfânt şi din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, este lumină adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Asterie a zis: „Dacă El luminează pe tot omul, acum voi încerca, dacă sunt adevărate cele grăite de tine. Eu am o fiică oarbă încă mai înainte de a avea doi ani; deci, dacă o vei vindeca cu numele Hristosului tău, atunci voi face tot ceea ce-mi vei porunci”. Preotul a zis: „S-o aduci la mine”. Iar Asterie, alergând cu sârguinţă, a adus pe copila cea oarbă. Deci Sfântul Valentin, înălţându-şi mâinile şi ridicându-şi ochii cu lacrimi spre cer, s-a rugat mult. Apoi, punând mâna sa pe ochii cei orbi, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminează pe roaba Ta, că Tu eşti lumina cea adevărată!” Şi îndată a văzut copilita. Iar Asterie şi femeia lui văzând aceasta, au căzut la picioarele sfântului, zicându-i: „Ne rugăm să faci ceea ce vei voi cu noi, ca să fim robii lui Hristos şi să se mântuiască sufletele noastre!” Sfântul a zis către dânşii: „Să faceţi ceea ce vă poruncesc. Dacă credeţi în Hristos din toată inima, sfărâmaţi toţi idolii care sunt în casa voastră, postiţi, iertaţi datoriile tuturor datornicilor voştri, primiţi Sfântul Botez şi aşa vă veţi mântui!” Iar ei au voit să facă cu bucurie toate acestea. Şi poruncindu-le lor trei zile de post, îi învăţa taina sfintei credinţe. Iar de vreme ce Asterie avea sub stăpânirea sa pe mulţi închişi, i-a dezlegat pe toţi din legături şi i-a liberat din temniţă. Şi după ce au postit trei zile, sosind ziua Duminicii, Asterie s-a botezat cu toată casa sa, care era de patruzeci şi şase de suflete, bărbaţi şi femei. Incă au chemat în casa lor şi pe Sfântul Calist Episcopul şi au luat binecuvântare de la el. Auzind aceasta fericitul Marin împreună cu Marta, femeia lui, şi fiii lor Avdifax şi Avacum, s-au dus la casa lui Asterie cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, şi au petrecut acolo treizeci şi două de zile. După aceasta, împăratul aflând că Asterie a crezut în Hristos şi s-a botezat cu toată casa, după învăţătura lui Valentin preotul, a trimis îndată ostaşi să prindă pe Asterie şi pe toţi ai casei lui. Iar aceia, năvălind fără de veste, au prins pe toţi care se aflau în casa lui Asterie, între care era şi Sfântul Marin cu casnicii lui, şi pe toţi i-a dus la împărat. Iar împăratul a poruncit să-i despartă deosebi pe preotul Valentin şi pe Marin cu ai lui, iar pe Asterie cu ai casei lui i-a trimis legaţi în cetatea ce se numea Ostie, ca acolo să primească judecata şi pedeapsa. Deci ducând în cetatea aceea pe Sfântul Asterie şi pe toţi cei cu dânsul, i-a dat unui judecător cu numele Ghelasie, care, văzându-i, i-a aruncat în temniţă. Iar după douăzeci de zile, scoţându-i la judecată, le-a zis: „Aţi auzit ce a poruncit împăratul şi tot sfatul lui?” Sfinţii au răspuns: „Nu ştim!” Judecătorul a zis: „Este poruncă ca toţi care se închină zeilor să fie vii şi liberi; iar cei ce nu voiesc să se închine lor, aceia să fie ucişi cu felurite chinuri”. Sfântul Asterie a răspuns: „Să se închine lor aceia care sunt ca dânşii şi să piară împreună cu ei; iar noi ne închinăm Dumnezeului celui adevărat şi atotputernic, Care petrece la ceruri, şi Lui ne aducem jertfă”. Şi mâ-niindu-se judecătorul, a poruncit ca pe Sfântul Asterie să-l spânzure la muncire şi să-l chinuiască; iar pe toţi ceilalţi să-i bată cu toiege fără de cruţare. Şi astfel chinuindu-i în acea zi, i-a aruncat iar în temniţă, zicând: „Se cade a pregăti chinuri mai cumplite asupra lor!” Deci a poruncit ca a doua zi să fie gata priveliştea şi să se adune poporul. Şi venind ziua următoare, judecătorul Ghelasie a şezut la judecata din privelişte şi, aducând de faţă pe Sfântul Asterie cu ceilalţi sfinţi mucenici, a zis către dânsul: „Lasă-ţi nebunia ta cea deşartă şi te făgăduieşte a jertfi zeilor, ca să nu pieri în chinuri tu şi cei cu tine!” Sfântul Asterie a răspuns: „Noi toţi dorim ca să murim pentru Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi El a murit pentru noi păcătoşii, astfel încât, curăţindu-ne de întinăciunile lumii acesteia, să ne învrednicim a trece la împărăţia cerească cea dorită!” Şi umplându-se judecătorul de mânie, a poruncit să-i arunce pe toţi spre mâncare fiarelor.

Deci sfinţii au fost duşi la locul care se numea al fiarelor, aproape de o capişte de aur, pentru că acolo se hrăneau fiarele. Şi intrând în groapă, s-a deschis îngrădirea fiarelor şi le-au dat drumul asupra lor. Iar Sfântul Asterie a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Cel ce ai miluit pe robul Tău, Daniil, în groapa leilor şi prin Proorocul Avacum l-ai cercetat şi l-ai întărit, cercetează-ne şi pe noi, robii Tăi, prin îngerul Tău cel sfânt!” Şi ieşind fiarele, n-au vătămat pe nimeni dintr-înşii, ci se plecau înaintea Sfântului Asterie şi celor ce erau cu dânsul. Aceasta văzând-o Ghelasie, a zis către popor:

„Vedeţi cum aceştia, cu meşteşugiri de farmece, au îmblânzit fiarele?” Dar mulţi din popor au grăit: „Dumnezeul lor îi păzeşte pe ei!” După aceea, judecătorul a poruncit să-i scoată pe mucenici din groapă, să gătească un foc mare şi să-i arunce în el, ca să ardă. Şi fiind aprins acel foc mare, Sfântul Asterie a zis către ceilalţi sfinţi: „Indrăzniţi, nu vă temeţi; pentru că Cel ce a fost văzut al patrulea cu cei trei tineri în cuptorul Babilonului, Acela stă acum în mijlocul nostru!” Şi când au aruncat pe mucenici în foc, îndată s-a stins văpaia şi focul s-a schimbat în răcoreală, iar sfinţii au rămas nevătămaţi. Atunci judecătorul, văzându-se biruit şi ruşinat, a poruncit să scoată pe mucenici afară din cetate şi să-i omoare cu moarte de două feluri -pe unii să-i taie cu sabia, iar pe alţii să-i ucidă cu pietre. Şi astfel s-a sfârşit nevoinţa muceniciei lor. Iar pe cei rămaşi în Roma cu fericitul Valentin preotul, Sfinţii Mucenici Marin, Marta, Avdifax şi Avacum, împăratul Claudiu i-a adus înaintea judecăţii sale. Deci mai întâi a bătut fără de milă cu toiege pe Sfântul Valentin, şi pe urmă a poruncit să-i taie capul. Apoi a zis către Sfântul Marin şi către cei cu dânsul: „De unde sunteţi?” Sfinţii au răspuns: „Suntem din Persia”. Impăratul a zis: „Pentru ce v-aţi lăsat ţara voastră şi aţi venit aici?” Sfinţii au răspuns: „Am dorit să ne închinăm la mormintele Sfinţilor Apostoli şi lângă ele să dăm Domnului rugăciunile noastre”. Impăratul a zis: „De unde aveţi aur şi argint, că aud de voi că sunteţi bogaţi?” Sfinţii Marin şi Marta au răspuns: „Din averile noastre care le-am avut în Persia. Pe acelea noi le-am vândut şi am împărţit la cei ce nu aveau, iar ceea ce ne-a mai rămas am luat cu noi, nu pentru noi, ci pentru slujirea sfinţilor. Iar cum că am fost bogaţi în Persia, poţi să înţelegi din aceasta, că suntem de neam bun. Căci tatăl meu, Maromei, a fost întâiul după împăratul Persiei, iar soţia mea este fiica lui Cusinit, boierul slăvit din Persia”. Impăratul a zis: „Pentru ce aţi lăsat zeii cei părinteşti, care se cinstesc în Persia, şi aţi venit aici să căutaţi oamenii cei morţi?” Marin a răspuns: „Noi, robii lui Hristos, am venit să ne închinăm Sfinţilor Apostoli, ale căror suflete nemuritoare cu Dumnezeu vieţuiesc, ca ei să fie pentru noi mijlocitori către Hristos, Dumnezeul nostru”. Impăratul a zis: „Unde este aurul şi argintul care l-aţi adus din Persia?” Sfântul Marin a răspuns: „L-am dat lui Dumnezeu, Care ni-l dăduse nouă pentru o vreme”. Atunci împăratul, mâniindu-se, l-a dat pe el locţiitorului său, cu numele Muschian, zicându-i: „De nu vor aduce jertfe zeilor, să-i pierzi cu felurite chinuri”. Iar acela, luându-i pe ei, i-a dus la judecată în capiştea zeiţei lor Teluda şi, punându-i de faţă la cercetare, le-a arătat lor toate uneltele de muncă, îngrozindu-i cu cumplite chinuri şi silindu-i la închinarea idolească. Dar, nesupunându-se voinţei lui, a început a-i chinui. Deci, mai întâi pe Sfântul Marin, întinzându-l la pământ, a poruncit să-l bată cu toiege. Iar el, fiind bătut mult, nu striga altceva decât numai: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase!” Apoi pe Avdifax şi pe Avacum, asemenea cu toiege i-au bătut. Iar Sfânta maică Marta, privind la pătimirea fiilor săi, îi întărea cu sfaturi de mamă ca să rabde cu bărbăţie pentru Hristos, Cel ce a răbdat pentru noi mai mari pătimiri. După aceasta, spânzurând pe aceşti trei mucenici, adică pe tatăl cu fiii săi, a poruncit să strujească trupurile lor cu unghii de fier şi să le ardă coastele cu foc. Iar ei strigau cu feţe luminoase: „Mulţumim Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit a pătimi toate acestea pentru numele Tău!” După aceasta, luându-i pe ei de la chinuri, a poruncit să le taie mâinile, iar Marta, adunând sângele lor, se ungea cu el cu bucurie. După aceea judecătorul, atârnându-le mâinile de grumaji, a poruncit să-i poarte prin toată cetatea Romei. Deci, sfinţii fiind purtaţi, când propovăduitorul striga: „Nu huliţi pe zei, că pentru aceasta sunteţi munciţi”, sfinţii strigau împotrivă: „Nu sunt zei, ci diavoli, care vă vor pierde pe voi cu împăratul vostru!”

După o pătimire ca aceasta, sfinţii mucenici au fost scoşi afară din cetate, la un loc care se numea Nimfa Catavasi, departe ca la treisprezece stadii, unde Sfinţilor Marin, Avdifax şi Avacum li s-au tăiat capetele, iar pe Marta au înecat-o în râu. După aceasta, o femeie oarecare credincioasă, cu numele Filichita, luând în taină trupurile sfinţilor mucenici celor tăiaţi şi al Sfintei Marta, le-a îngropat cu cinste în satul său, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU ATANASIE ATONITUL (5 iulie)

05  iulie 07_atanasie_athonitul

Pe Cuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, l-a odrăslit în viaţa cea muritoare şi omenească cetatea cea mare Trapezunda şi a învăţat carte în Bizanţ, iar munţii Chimenului şi ai Atonului l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu. Părinţii lui erau de neam bun şi binecredincioşi. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida, şi vieţuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de naşterea Cuviosului Atanasie, tatăl său a murit, iar maica sa, născându-l şi luminându-l prin Sfântul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămânând din scutece orfan de părinţi, l-a luat o călugăriţă oarecare din cele de bun neam şi l-a hrănit.

Şi încă din vârsta prunciei se arătau într-însul semnele vieţii lui, ce avea să fie când va ajunge bărbat desăvârşit, pentru că pruncul, deşi era mic, însă se arăta înţelept în toate şi bun la obiceiuri. Deci, făcând jocuri copilăreşti cu cei de o vârstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau voievod, ci egumen. Şi cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viaţa monahicească, pentru că văzând pe monahia care-l creştea petrecând în rugăciuni şi în postiri, se sârguia şi el să-i urmeze ei pe cât era cu putinţă, postind şi făcând rugăciuni. Apoi dat fiind la învăţătura gramaticii, sporea mai mult decât cei de o vârstă cu el. Deci, crescând cu trupul şi cu înţelegerea, a trecut vârsta pruncească. In acea vreme, călugăriţa aceea care i-a fost lui în loc de maică s-a dus către Domnul. Deci Avramie rămânând orfan a doua oară, plângea ca după maica sa cea adevărată şi dorea ca să meargă în Bizanţ pentru căutarea înţelepciunii cărţilor. Iar Dumnezeu, Care se îngrijeşte de cei orfani, a rânduit să se împlinească dorinţa lui astfel: In vremea aceea, împărăţind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească. Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul şi cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanţ şi l-a încredinţat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învăţătura filosofiei, şi în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca şi dascălul. In acei ani, era în Bizanţ un voievod, anume Zefinazer, care luase ca soţie fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tânărul Avramie, deşi petrecea în casă bogată şi îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugăriţa care-l hrănise pe el. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci îşi împlinea nevoia foamei sale cu verdeţuri nefierte şi cu poame. El era atât de treaz, încât, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă şi-şi spăla faţa sa în el adeseori, când dormita, ca să nu se îngreuieze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorându-şi trupul şi robindu-l pe el duhului. Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta şi încă şi pentru înţelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Incă a fost cunoscut şi de împăratul şi a fost pus dascăl de dânsul în şcoală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar de vreme ce învăţătura lui Avramie era lăudată mai mult decât cea a lui Atanasie şi se adunau mai mulţi ucenici la Avramie decât la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul de mai înainte al lui Avramie, a început a-l pizmui şi a-l urî. Acest lucru înţelegându-l fericitul Avramie, nu după multă vreme şi-a lăsat rânduiala dăscăliei, nevrând să fie supărător dascălului său, şi s-a dus să vieţuiască în casa celui mai sus zis voievod, petrecând în obişnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit voievodului să meargă pentru o trebuinţă pe Marea Egee, iar voievodul, plecând, a luat cu sine şi pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dânsul şi au plecat la Avid şi de acolo au ajuns la Lemnos. Şi văzând Avramie Muntele Atonului, i-a plăcut foarte mult şi se gândea să se sălăşluiască în el. Dar după ce au săvârşit slujba împărătească şi s-au întors acasă, a venit la Constantinopol, după rânduiala dumnezeiască, Cuviosul Mihail Malein din Mănăstirea Chimenului. Iar Avramie, înştiinţându-se şi auzind de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat şi a mers la dânsul. Şi vorbind el cu stareţul, s-a îndulcit şi s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorinţa ca să se lepede de lume şi să slujească lui Dumnezeu în rânduiala monahicească. Şi a descoperit gândul său Cuviosului Mihail şi i-a spus cele pentru sine, adică de unde este, de ce neam, cum a fost crescut şi pentru ce petrece în casa voievodului.

Iar cuviosul, văzându-l pe el că are să fie vas ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult şi-l învăţa pentru mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ bun, seminţele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Şi îndeletnicindu-se ei cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, voievodul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Şi vorbind el cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie şi a întrebat pe stareţ despre dânsul cine este. Iar sfântul i-a spus toate despre Avramie şi că voieşte să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.

Iar după câteva zile, Cuviosul Mihail întorcându-se din Constantinopol la mănăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul gâlcevilor lumeşti, ci, defăimând degrab toate cele lumeşti şi tras fiind de dragoste către cuviosul, s-a dus, vrând să se facă monah. Şi ajungând la locaşul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfântului stareţ Mihail, rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc şi să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare din ograda lui Hristos. Iar Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste şi îndată, fără să-l mai trimită cu cei noi începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu. Şi l-a numit Atanasie în loc de Avramie, şi nefiind obicei în mănăstirea aceea să se îmbrace monahii la tundere cu cămăşi de lână, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămaşă de lână ca într-o platoşă, întrarmând pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor. Şi a rugat Atanasie pe sfântul stareţ să-i dea lui poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar înţeleptul povăţuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Şi făcea Atanasie toate slujbele mănăstireşti şi bisericeşti care i se porunceau, întru toate ascultările, arătând osârdie în nevoinţele călugăreşti. Iar în vremea care-i prisosea din lucrurile mănăstireşti, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărţi, după porunca părintelui său. Şi era iubit de toţi fraţii pentru această iubire de osteneală a lui, şi în patru ani s-a arătat desăvârşit în viaţa monahicească. Apoi Cuviosul Mihail i-a poruncit să vieţuiască în linişte, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mănăstire ca la o stadie; şi i-a dat poruncă stareţul pentru post, să nu mai mănânce a treia zi, precum se obişnuise, ci a doua zi să guste pâine uscată şi puţină apă. Iar la toate praznicele cele domneşti şi ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în zilele de Duminici, începând de cu seară până la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni şi în preamărirea lui Dumnezeu. Şi trecând câtăva vreme, cel mai sus zis Nichifor, voievodul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvârşind slujba cea împărătească şi trecând din întâmplare pe lângă locul acela, a mers în mănăstirea unchiului său Mihail. Şi vorbind cu dânsul, şi-a adus aminte şi l-a întrebat, zicând: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?” Stareţul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, căci acum este monah şi s-a numit Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor şi fratele lui, Leon patriciul. Şi auzind amândoi de viaţa îmbunătăţită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, stareţul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întâmpinat şi a vorbit cu dânşii cuvinte din duhovniceasca înţelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfânt. Iar ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui, încât doreau să petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putinţă a se libera de dregătoriile lor şi de gâlcevile lumeşti. Şi întorcându-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dânsul: „Părinte, îţi mulţumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în ţarina păstoriei tale”. Deci stareţul, chemând pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăşi să întindă cuvânt de învăţătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atât de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau şi se sfărâmau cu inimile lor şi plângeau. Deci însuşi stareţul se minuna de darul învăţăturii lui. Din acea vreme, voievodul Nichifor şi Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luându-l la o parte, i-a descoperit gândul său, zicând: „Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc şi, scăpând de grijile vieţii, să slujesc lui Dumnezeu în liniştea monahicească. Această dorinţă s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu şi am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi câştiga dorinţa”. Iar fericitul Atanasie i-a răspuns, zicând: „Pune-ţi spre Dumnezeu nădejdea ta, domnule, şi El va rândui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind din destul, voievodul şi patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.

Iar Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mănăstirii, căci el îmbătrânise şi se apropiase de sfârşit. Iar Atanasie, înştiinţându-se de aceasta, deşi nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temându-se de greutatea începătoriei şi judecându-se a fi nevrednic de rânduiala păstoriei, a fugit de acolo şi umbla prin Muntele Atonului, înconjurând pe părinţii cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă nevoinţă, din vieţile lor cele îmbunătăţite. Şi găsind pe câţiva fraţi petrecând prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălăşluit lângă aceia şi urma vieţii lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperământ, nici de hrană, nici de vreun alt câştig; ci gerul, zăduful şi foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Iar nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creşteau prin pustia aceea si din care gustau puţin la vremea lor. In acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înştiinţându-se de sfârşitul cuviosului, a plâns după el, ca un fiu după părintele său. Şi s-a înştiinţat şi de aceea, că voievodul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor să treacă prin locul acela, şi s-a temut să nu-l caute pe el. Deci a lăsat pe pustnicii aceia – ca pe unii ce erau cunoscuţi de alţi fraţi şi adeseori cercetaţi, ca să nu fie cunoscut şi el de cei ce veneau – şi s-a dus într-o mănăstire mai departe, care se numea greceşte Tuzig. Acolo, găsind pe un stareţ din afară de mănăstire liniştindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dânsul şi şi-a schimbat numele său din Atanasie în Varnava, ca nu cumva, căutându-l după nume, să-l găsească. Iar stareţul îl întreba, zicând: „Cine eşti, frate, de unde şi pentru ce pricină ai venit aici?” Iar Atanasie a zis: „Părinte, am fost corăbier şi, căzând în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume şi să plâng pentru păcatele mele. Deci pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest sfânt chip monahicesc, şi, povăţuit fiind de Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să fiu povăţuit de tine la calea mântuirii. Iar numele meu este Varnava”. Şi crezând stareţul cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunându-se stareţului în toate, ca unui părinte. Iar după un timp a zis către stareţ: „Incepe, părinte, să mă înveţi şi pe mine carte, ca să pot să mă obişnuiesc cât de puţin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decât numai la umblarea pe mare cu corabia”. Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Deci stareţul i-a scris mai întâi literele şi-l învăţa pe el, ca pe un om ce niciodată nu învăţase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înţeleagă. Şi aceasta a făcut-o mult timp, iar stareţul se mâhnea asupra lui şi uneori, amărându-se, îl gonea de la dânsul. Iar cel ce se numea Varnava zicea cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul şi nepriceputul, ci rabdă pentru Dumnezeu şi mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înţelegerea literelor”. După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înţelege puţin alcătuirea literelor, dând nădejde stareţului că va învăţa carte. In acel timp, Nichifor, slăvitul voievod al Răsăritului, aflând că Atanasie a fugit din mănăstirea Chimenului, s-a mâhnit foarte şi gândea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. Deci a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergând până la Muntele Atonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Iar judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfântul Munte şi, chemând pe protatul – adică egumenul care este mai mare peste toţi egumenii mănăstirilor Atonului -, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunându-i lui faţa, asemănarea vârstei şi iscusinţa aceluia în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Iar protatul i-a răspuns, grăind: „Un bărbat ca acesta pe care îl căutaţi n-a venit până acum în muntele acesta. însă nu ştiu cu dinadinsul. Dar în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sunt datori să vină toţi câţi locuiesc în muntele acesta. Deci dacă monahul pe care-l căutaţi va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca şi ceilalţi, şi atunci îl vom cunoaşte pe el”. După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic. Pe atunci era obiceiul în Aton de a se aduna fraţii de trei ori pe an în lavra care se numeşte Careia, la aceste trei mari praznice: Naşterea Domnului Hristos, Invierea Domnului şi Adormirea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. La aceste praznice adunându-se toţi fraţii, prăznuiau împreună, se împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului, şi mâncau la masă de obşte. Deci sosind praznicul Naşterii Domnului, şi adunându-se toţi părinţii şi fraţii de prin mănăstirile şi chiliile cele din pustie, a venit şi stareţul acela, învăţătorul lui Varnava, împreună cu ucenicul său. Deci uitându-se protatul printre fraţi şi căutând pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela şi l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numeşte Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci numele care se căuta era Atanasie. Deci s-a gândit că-l va cunoaşte pe el din citirea cărţii.

Şi sosind timpul citirii şi punându-se cartea dinainte, protatul a poruncit monahului care se numea Varnava să citească înaintea soborului. Iar el se lepăda, zicând că nu ştie carte. Şi văzând aceasta stareţul lui, a început a zâmbi şi a zis către cel ce poruncea: „Incetează, părinte, că fratele acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întâi”. Dar protatul îi poruncea cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzând că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpânirii ce era de la Dumnezeu şi a început a citi, precum ştia, având vorbirea frumoasă şi cuvintele ce ieşeau din gură, dulci. Deci văzând şi auzind ceea ce nu se aştepta, stareţul împreună cu toţi ceilalţi s-a minunat de el, dar se şi bucura şi vărsa lacrimi din ochi, mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învăţător al unui bărbat iscusit ca acela. Atunci Atanasie a fost cunoscut şi cinstit de toţi. Iar unul din cei mai cinstiţi părinţi, cu numele Pavel, care era din părţile Xeropotamului, a proorocit, zicând către fraţi acestea: „Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, ne-a întrecut pe noi cu faptele cele bune şi va fi cu slava mai întâi decât noi întru Impărăţia cea cerească, pentru că multora va fi părinte şi povăţuitor spre mântuire”. Atunci protatul a spus lui Atanasie că îl caută voievodul Nichifor şi cu fratele său, Leon. Iar cuviosul, auzind acestea, îl ruga pe el să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfântul Munte. Iar protatul, înţelegând că va fi spre paguba Atonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dânsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniştească deosebi, într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Deci Cuviosul Atanasie, slujind acolo lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria frumos şi repede, şi în şase zile scria toată Psaltirea, fără să-şi lase pravila cea obişnuită. Deci pentru acele cărţi i se dădea lui pâine de către părinţi. Şi vieţuind Cuviosul Atanasie în liniştea aceea, Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era voievod peste ostile Apusului, câştigând biruinţă slăvită asupra sciţilor celor sălbatici, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe când se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Atonului, ca să dea mulţumire lui Hristos şi Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmaşilor. Deci, săvârşind cele de mulţumire, a căutat cu dinadinsul pe Atanasie şi aflându-l, a alergat la chilia sa şi văzându-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în braţe cu dragoste, plângea de bucurie. Astfel a vorbit cu dânsul ziua şi noaptea şi s-a îndulcit de cuvintele lui cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu. Iar monahii, văzând dragostea cea atât de mare a voievodului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel voievod, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Careii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică şi nu putea să încapă tot soborul fraţilor. Iar Atanasie a vorbit despre aceea cu voievodul, şi acela, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulţime de aur şi argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutând pe Atanasie şi pe ceilalţi părinţi, s-a dus în calea sa la Constantinopol şi a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dânsul mulţi pentru folos, fiind foarte cinstit şi lăudat de toţi părinţii Atonului. Iar el, iubind liniştea şi fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo şi a înconjurat locurile cele dinlăuntru şi pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povăţuit fiind de Dumnezeu, s-a dus până la marginea Atonului, la un loc care se numea Melana, având multă pustietate şi fiind departe de alte locuinţe pustniceşti. Şi având dealul acela lărgime la vârf, cuviosul şi-a făcut acolo o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu mai mari nevoinţe. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaş, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci îl frământau gândurile foarte ca să plece din locul acela. Insă nevoitorul cel bun grăia împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfârşitul anului voi face precum va rândui Dumnezeu”. Şi trecând anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mâine dimineaţă voi ieşi de aici şi mă voi întoarce în lavra Careii”. Dar, pe când stătea el la rugăciune, săvârşind cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dânsul o lumină cerească, care l-a strălucit, şi îndată i-au dispărut acele gânduri. Iar el s-a umplut de veselie negrăită şi se îndulcea cu bucurie de dorinţă dumnezeiască în inima sa, vărsând lacrimi din ochi. De atunci Cuviosul Atanasie a luat darul umilinţei şi plângea oricând voia. Şi a iubit locul acela atât de mult, pe cât îi era de urât mai înainte; şi vieţuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.

In vremea aceea, voievodul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpâneau atunci agarenii. Iar voievodul, nepunându-şi nădejdea în puterea oştilor greceşti, ci având trebuinţă de ajutorul cel de rugăciuni de la sfinţii părinţi, a trimis cu corabia la Aton pe unii din credincioşii lui, scriind către tot soborul părinţilor şi poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea ajutor de sus asupra agarenilor. Incă se mai ruga să trimită la dânsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Aton. Iar părinţii Atonului, citind scrisoarea voievodului, săvârşeau rugăciuni pentru dânsul fără de lenevire. Şi căutând în pustie pe Atanasie, l-au chemat la sobor şi i-au poruncit să se ducă la voievod. Iar el la început nu voia să se ducă, dar fiind silit de certările părinţilor, abia s-a supus. Şi au trimis cu dânsul şi pe unul din stareţii cei cinstiţi, pe care Atanasie socotindu-l ca învăţător al său, îi urma ca un ucenic. Deci intrând ei în corabie, au pornit spre Creta. Şi ajungând ei la binecredinciosul voievod Nichifor, când acela a văzut pe Atanasie, a alergat, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat, plângând de bucurie, şi l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Şi văzându-l că se face ucenicul acelui stareţ, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsându-şi toate rânduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovniceşti cu Cuviosul Atanasie. Şi i-a adus aminte voievodul lui Atanasie de făgăduinţa sa de demult, cum că are să se lepede de lume şi să se facă monah. Pentru aceea, el îi dădea cuviosului mult aur şi argint şi îl ruga să-i zidească chilii liniştite în pustiul acela,. în care petrecea. Iar părintele Atanasie, iubind viaţa cea fără de grijă şi fără de gâlceava, s-a lepădat de grija chiliilor şi n-a primit aurul şi argintul. Deci voievodul s-a mâhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecând împreună câteva zile şi îndulcindu-se unul cu altul de vederea feţei şi de vorbele cele iubite, s-au despărţit. Atanasie s-a întors la Aton, iar voievodul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, a biruit pe agareni şi a supus insula Creta iarăşi împărăţiei greceşti. Şi a trimis îndată pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie – care după aceea a fost egumen al Mănăstirii Chimenului – să meargă la Aton, la Cuviosul Atanasie, ca să înceapă zidirea chiliilor, dându-i ca la şase litre de aur. Iar fericitul Atanasie, socotind dorinţa cea bună şi dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor şi cunoscând că acel lucru este după voia lui Dumnezeu, a luat aurul şi a început a se îngriji de zidire. Deci curăţind mai întâi acel loc pustiu, a zidit chilii de linişte lui Nichifor şi a făcut casă de rugăciune în numele Sfântului Ioan Inaintemergătorul. După aceea, a ridicat şi o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urătorul vrăjmaş, în acest fel: Mâinile oamenilor care zideau amorţeau şi se făceau nemişcate cu totul, încât nu era cu putinţă să le ducă nici la gură. Iar cuviosul, înţelegând că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură şi a izgonit meşteşugul vicleanului şi astfel s-au dezlegat mâinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare. Săvârşind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a zidi chilii împrejurul ei şi a face mănăstire preaminunată; deci a zidit trapeză, bolniţă şi casă de străini. Şi săvârşind el cu înţelepciune şi celelalte zidiri trebuincioase mănăstirii, a adunat mulţime de fraţi, şi, aşezând bine toate rânduielile vieţii monahiceşti celei de obşte, după asemănarea celor mai vechi mănăstiri din Palestina, s-a făcut egumen şi păstor al turmei cuvântătoare celei adunate acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu şi în care binevoia şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mănăstirea şi biserica sa cea zidită de Cuviosul Atanasie. Iar cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viaţa călugărească şi care avea ochii inimii curaţi şi luminaţi. Acela, stând cu frică la cântarea de dimineaţă în adunarea bisericii, cu luare aminte şi cu cucernicie, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminaţi; un înger mergea înaintea ei cu lumânare, iar altul în urmă; şi ea umbla printre fraţi şi le împărţea daruri. Astfel, fraţilor care stăteau în străni şi cântau, le-a dat câte un galben; celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat câte doisprezece bani; iar celor ce stăteau în tindă, câte şase bani, iar la unii din fraţii cei vrednici le-a dat şi câte şase galbeni. Matei a văzut aceasta şi el însuşi s-a învrednicit a lua şase bani din preacuratele ei mâini.

Şi sfârşindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie şi l-a rugat să-i dea şi lui loc în ceata celor ce cântă, spunându-i ceea ce văzuse. Iar părintele, cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească. Iar împărţirea galbenilor la fraţi a cunoscut că sunt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinţi şi cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puţin, mai puţin au şi primit. Iar cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pe de o parte pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mâhnească şi să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare. Din această arătare s-a cunoscut în ce fel era buna voire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie şi pentru mănăstirea lui. Iar în ce fel era iconomisirea mănăstirii cuviosului, în ce fel era rânduiala, în ce fel erau tipicurile şi aşezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg în cartea cea osebită a vieţii sale. Deci cel ce voieşte să ştie şi acestea, să le citească acolo, iar noi aici alegem şi povestim pe scurt faptele cele mai alese. Auzind Cuviosul Atanasie că, după moartea împăratului Roman, voievodul Nichifor (Să se ştie că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împăraţit după împărăteasa Irina şi care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, mai în urmă cu anii) a fost pus peste greci pentru izbânzile şi biruinţele lui cele multe asupra agarenilor, s-a mâhnit foarte, deoarece pentru dânsul se îngrijise să facă mănăstire, căci acela se făgăduise să devină monah. Şi se scârbea sfântul de neîndeplinirea legământului lui Nichifor, gândindu-se să lase toate şi să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte pentru acest lucru, a spus fraţilor că voieşte să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mănăstireşti. Apoi, luând câţiva fraţi, a plecat şi, mergând până la Avid, a lăsat trei fraţi pe lângă el, iar pe ceilalţi i-a întors la mănăstire, zicând: „Imi sunt de ajuns aceşti trei fraţi, ca să mă duc la Constantinopol”. Iar după ce au plecat aceia, a scris o scrisoare împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduinţele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun şi îi spunea mâhnirea sa, că pentru dânsul s-a legat cu multe griji. La sfârşit, a adăugat şi aceasta: „Eu nu sunt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru amăgirea ta. Deci îţi las turma lui Dumnezeu cea nou adunată, ca tu s-o încredinţezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viaţă şi la cuvânt”. Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei fraţi şi, încredinţând-o aceluia, l-a trimis la împărat. Iar după puţină vreme, l-a trimis şi pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, în Aton, ca să cerceteze pe fraţi şi să vadă rânduielile mănăstirii. Iar el, rămânând numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dânsul spre Cipru. Şi ajungând acolo la o mănăstire oarecare ce se numea a Sfinţilor, a rugat pe egumen să-i poruncească să vieţuiască în pustia care era aproape de acel aşezământ. Şi împlinindu-i-se cererea, vieţuia în linişte întru Dumnezeu şi îşi câştiga hrană din osteneala mâinilor sale, scriind cărţi, precum făcea mai înainte. Şi ajungând la Constantinopol fratele acela care a fost trimis cu scrisoarea cuviosului, a dat-o pe ea în mâinile împăratului; iar acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar după ce a rupt pecetea şi a citit-o, s-a mâhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că Atanasie a lăsat locaşul şi nu se ştie unde s-a dus. Atunci şi fratele acela, înţelegând cele scrise, a început a plânge şi a se tângui că a pierdut pe părintele său. Deci împăratul a scris îndată la mănăstire, ca Eftimie să primească egumenia până la o vreme. Apoi a trimis prin toate părţile stăpânirii sale să se facă cercetare pentru Atanasie.

Şi sosind acea solie a împăratului până în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul şi s-a dus la malul mării, iar acolo aflând o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa şi, suflând vânt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu ştia în ce parte să se ducă. Se gândea să meargă în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părţile greceşti nu voia să se abată pentru căutarea care se făcea pentru el de către împărat.

Deci sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerând sfat şi povăţuire de la Dumnezeu. Şi i s-a făcut o dumnezeiască descoperire şi poruncă, ca să se întoarcă în Aton la locaşul său, care, prin ostenelile lui, avea să vină la înfrumuseţare şi lărgime desăvârşită; şi mulţi vor câştiga mântuire prin povăţuirea lui. Şi luând de la Dumnezeu o înştiinţare ca aceea, cuviosul a spus-o lui Antonie şi îndată a plecat pe uscat, întorcându-se întru ale sale. Deci mergând ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră şi se înfierbântaseră foarte tare, şi nu putea să meargă nicidecum. Iar cuviosul a adunat nişte buruieni din cele ce creşteau pe acolo, le-a frecat în mâini, le-a pus la picioarele ucenicului şi, învelindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluţa sa. Apoi cuviosul l-a luat de mână şi l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a uşurat durerea!” După aceea, umbla ca şi mai-nainte, având picioarele sănătoase. Iar fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe fraţi, ducându-se în mănăstire, i-a găsit pe toţi clătinându-se din pricina plecării cuviosului, şi l-a durut inima pentru aceea. Şi nesuferind lipsirea stareţului său, s-a întors în Cipru, căutându-l pretutindeni. Şi după dumnezeiasca rânduială, mergând prin Atalia, l-a întâlnit pe el pe cale şi, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat foarte. Iar părintele, auzind despre tulburarea fraţilor care se făcea în mănăstire, s-a schimbat din bucurie în mâhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraţilor de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mănăstire din Lampidia, unde văzând pe un oarecare frate cu mintea pierdută şi nebun, şi-a pus mâinile pe dânsul şi l-a tămăduit; apoi, învăţându-i pe ei puţin, s-a dus în Aton la locaşul său. Şi văzându-l fraţii, li s-a părut că văd soarele şi de bucurie au strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi, venind cu toţii la dânsul, unii îi sărutau mâinile, alţii picioarele, iar alţii îi sărutau rasa. Deci cuviosul a început, ca şi mai înainte, a rândui bine toate cele din mănăstire. După aceasta, trecând câtva timp, cuviosul părinte a trebuit să se ducă el însuşi la împărat, pentru trebuinţa mănăstirii. Deci s-a dus la Constantinopol, iar împăratul înştiinţându-se de venirea lui, se bucura şi se ruşina în acelaşi timp. Se bucura pentru că dorea să-l vadă şi se ruşina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rânduială. De aceea, l-a întâmpinat pe el ca un om simplu, şi nu ca un împărat. Apoi, luându-l de mâna dreaptă şi sărutând-o pe aceea, l-a dus în palatul său şi cu lacrimi de bucurie au vorbit cu dragoste unul cu altul, şezând singuri. Impăratul a zis: „Ştiu, părinte, că eu sunt pricinuitorul tuturor ostenelilor şi supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică şi nu mi-am ţinut făgăduinţa. Insă te rog, mai rabdă-mă pe mine, aşteptându-mi pocăinţa mea, până ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I împlinesc făgăduinţele mele”. Iar cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv şi îndurat dătător. Deci îl învăţa pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creştin, aducându-i aminte de răsplătirile ce au să fie în viaţa cea veşnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, adeseori vorbind prieteneşte cu împăratul. Iar când a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuinţă pentru mănăstire, şi încă şi cu scrisoarea a întărit ca în toţi anii să se dea dajdie mănăstirii din insula care se numeşte Lemnos, câte două sute patruzeci şi patru de galbeni. Şi s-a întors cuviosul la fraţi, cu îndestulată milostenie împărătească. Şi nevoindu-se cuviosul bine şi povăţuind la calea mântuirii mulţime de fraţi, diavolul, urătorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea şi s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaş al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareţii cei nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Atonului o ceată de diavoli. Intre aceştia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoşător şi groaznic, arătând mare stăpânire. Acela despărţind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele şi să vâneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mânie la lavra Cuviosului Atanasie.

Iar înainte de a se spune această vedenie cuviosului, i s-a întâmplat o boală de acest fel: Pe când lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii în port, un lemn mare a căzut din întâmplare peste picioarele lui, astfel că sfântul a zăcut trei ani pe patul durerii. Insă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărţi şi în 40 de zile sfârşea Patericul. Deci, zăcând, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaş şi, biruindu-l, îi gonea meşteşugurile. Deci vrăjmaşul, văzând că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus şi a îndemnat pe nişte monahi vechi şi nepricepuţi, care erau prin celelalte mănăstiri şi prin sihăstrii, punându-le lor urâte gânduri asupra cuviosului în acest fel: „Pentru ce Atanasie face silă Sfântului Munte şi strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat zidiri de mare preţ, a făcut port nou, a săpat izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat ţarini, a sădit vii şi a făcut muntele ca o locuinţă mirenească?” Apoi, sfatuindu-se unii din bătrâni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după sfârşitul lui Nichifor şi, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Atonului. Iar împăratul a trimis de a chemat la dânsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală. Deci, văzându-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc şi, în loc să se mânie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l şi dăru-indu-l cu multe faceri de bine împărăteşti. Incă a întărit şi scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mănăstirii ca dajdie, două sute patruzeci şi patru de galbeni. Şi astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său. Atunci, acei bătrâni, umplându-se de ruşine, s-au căit de scrisorile lor şi, mergând la cuvios, şi-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, ruşinându-se, s-a mâniat şi mai mult. Deci iarăşi a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfântului părinte. Iar acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareţ, anume Toma, care avea ochii sufletului curaţi. Acela, după cântarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toţi munţii, dealurile, copacii şi vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mâniindu-se cumplit şi suflând cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război şi la tăbărâre, strigând cu mânie: „Prietenilor, până când vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinţii pe cei ce s-au sălăşluit aici? Pentru ce nu-i pierdem pe aceştia mai degrabă de aici? Dar şi pe egumenul lor, vrăjmaşul nostru, până când să-l suferim? Oare nu vedeţi cum ne-a izgonit pe noi de aici şi ne-a luat locul nostru?” Aceştia zicând aşa, Cuviosul Părinte Atanasie a ieşit din chilie ţinând toiagul în mână, pe care văzându-l arapii, s-au cutremurat şi s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea şi îi rănea, izgonindu-i neîncetat, până ce au fugit cu toţii departe de lavră. După ce stareţul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune şi, cu lacrimi fierbinţi, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinţii vrăjmaşului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca şi cu un toiag de fier, bătea şi gonea fiarele cele nevăzute. Iar aceia, deşi au fugit, însă după puţin timp întorcându-se, nu încetau a ridica război prin meşteşugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atâta urâciune i-au pus către cuviosul, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; şi atât se înmulţise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât se gândea şi la ucidere. Deci, gătind o sabie şi ascuţind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie. Iar într-o noapte, pe când toţi dormeau şi numai cuviosul părinte petrecea la rugăciune, priveghind în chilia sa, ucigaşul acela a venit la el, ca şi cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ţinea sabia trasă. Şi a bătut în uşă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, părinte”. Iar glasul lui era ca al lui Iacov, dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu ştia că afară stă Cain şi-l cheamă spre ucidere. Deci l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine eşti tu?”, şi a deschis uşa puţin. Iar ucigaşul, temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigaşul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile şi sabia i-a căzut la pământ, iar el însuşi zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui, cu faţa în jos, ca un mort. Iar cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat şi s-a spăimântat. Deci a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela, abia venindu-şi în sine, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine, ucigaşul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta şi-mi lasă păgânătatea inimii mele!”

Iar părintele, aprinzând lumânarea şi văzând la pământ sabia ascuţită ca briciul şi înţelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Incetează cu tânguirea, închide-ţi gura, ascunde fapta şi să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ţi ierte greşeala ta”. Astfel era nerautatea Cuviosului Atanasie, şi de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. Iar el, totdeauna aducându-şi aminte de greşeala sa şi văzând nerautatea şi dragostea părintelui, se tânguia neîncetat şi nici nu putea tăinui lucrul ce se făcuse, ocărându-şi greşeala sa şi preamărind fapta cea bună a părintelui. Şi a murit în mare pocăinţă, iar cuviosul a plâns atât de mult după el, ca după nimeni altul. Dar şi un alt frate, asemenea cu cel dintâi, urând pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pământul celor vii. Şi, neştiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile şi farmecele diavoleşti. Şi făcând el multe farmece şi vrăji părintelui, nimic n-a sporit şi se mira de aceasta. Iar din întâmplare, a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios şi care vieţuieşte după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se caia pe sine întru conştiinţa sa şi, înştiinţându-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a mirat de nerăutatea lui şi, umilindu-se, a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergând la părintele, a căzut la picioarele lui şi cu multă tânguire îşi mărturisea păcatul, cerând iertare, pe care a şi câştigat-o de la părintele cel fără de răutate. Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greşeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni şi s-au adunat la păstoria lui mulţime de fraţi din felurite ţări – nu numai din Grecia, ci şi din Italia, şi chiar din Roma cea veche, din Calabria, din Amalfia şi din Iviria, şi nu numai din cei de rând, ci şi din cei de neam bun şi bogaţi. Incă şi egumeni de la multe mănăstiri, lepădându-şi egumeniile lor, veneau sub povăţuirea cuviosului. Şi nu numai egumeni, ci şi arhierei, lăsând scaunele lor, veneau la povăţuirea sfântului părinte şi doreau să fie păstoriţi de dânsul. Dintre aceştia era marele între patriarhi Nicolae, care se mai numea şi Hariton, Andrei Hrisopolit şi Acachie, care mulţi ani au strălucit în pustnicie. Asemenea şi pustnicii care îmbătrâniseră în pustietăţi neumblate, veneau la părintele, după rânduiala lui Dumnezeu, şi locuiau în lavra lui, vrând să se folosească de chipul cel îmbunătăţit al vieţii lui. Dintre unii ca aceştia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munţii Calabriei împreună cu Sfântul Fantinon. Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca sa meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Aton, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecând mult timp, a murit şi a fost îngropat. Trecând câtăva vreme, au scos moaştele lui din pământ şi, când le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decât toate aromatele. Nişte sfinţi mari ca aceştia erau trimişi de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, de unde se poate şti arătat că viaţa lui era mai plăcută lui Dumnezeu decât a altora. Căci, precum se cunoaşte rădăcina din odrăslirea ramurilor şi pomul din roduri, tot astfel este cunoscut învăţătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiţi şi păstorul cel bun din oile lui cele bune. Insă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvântul spre sfârşit. Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi cu minuni, n-a lipsit şi pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. într-o vreme, căzând ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, şi a zis către dânsul: „Frate, luând mâncare, mergi îndată la locul Chesariei – astfel se numeşte acel loc lângă Aton -, iar când vei fi în dreptul Trohalului, mergând spre mare, vei găsi trei oameni aproape morţi de foame şi de ger, dintre care unul este monah. Deci, întăreşte-i cu pâine, ca să se poată încălzi, şi adu-i aici”. Iar Teodor, ducându-se, a găsit aşa precum a zis părintele prooroceşte şi se minuna de înainte-vederea sfântului.

Odată s-a întâmplat că sfântul a plecat cu câţiva fraţi în corabie spre o insulă, pentru trebuinţele mănăstirii. Iar cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaş, vrând să înece pe părinte şi pe fraţi, a ridicat un vânt mare cu furtună; şi, pornind învăluire înfricoşată, a răsturnat corabia în mijlocul mării şi îndată apa i-a acoperit pe toţi. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-acelaşi ceas şi a alinat furtuna.

Deci sfântul s-a aflat şezând la cârmă şi chemând pe fraţi la sine. Iar apa îi aducea ca şi cu nişte mâini şi cuviosul părinte, trăgându-i din apă unul câte unui, pe toţi i-a adunat vii în afară de unul Petru din Cipru, care nu se afla. Pe acela nevăzându-l, părintele s-a rănit cu inima şi foarte tare a strigat, zicând: „Fiule Petre, unde eşti?” Şi deodată cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adânc şi a fost adus de apă la corabie, fiind primit în mâinile părintelui. Astfel s-a mântuit cuviosul de la înecare şi a mântuit şi pe fraţii lui; iar răul vrăjmaş nu s-a bucurat de dânsul, ci mai vârtos s-a ruşinat, căci fericitul părinte pretutindeni îl umplea de ruşine, biruindu-l şi izgonindu-l. El a izgonit pe diavol din monahul Matei, care era foarte muncit de duhul necurat; iar cu rugăciunile sfântului, au fost izgoniţi nevăzuţii chinuitori şi din alţii care pătimeau de la aceştia. Cuviosul mai avea încă şi putere tămăduitoare, şi slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile sale pe mulţi. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pântecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcând cu mâna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mănăstirii şi mâncau tot rodul pământului. Iar odată, mergând el cu fraţii într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut şi fraţii sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare şi, binecuvântând-o, a prefăcut-o în apă dulce şi, bând fraţii, s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrând în vie, a voit să smulgă din sânul pământului o viţă înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătind cu mâinile viţa de trei ori şi neputând să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos şi din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui şi cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit. Acelaşi Gherasim, punând martor pe Dumnezeu, spunea şi această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pâine, am avut nevoie să merg la părintele, ca să întreb de un lucru oarecare. Şi s-a întâmplat că era singur în biserica Sfinţilor Apostoli la rugăciune. Deci m-am dus la dânsul şi, privind pe ferestruie, l-am văzut rugându-se, iar faţa lui era ca o văpaie de foc. Deci m-am înspăimântat şi m-am depărtat puţin, aşteptând; apoi iarăşi m-am arătat şi i-am văzut faţa strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, şi o asemănare de foc înconjurându-l pe el, şi de frică am strigat: «O, părinte!» Şi văzându-mă părintele îngrozit şi înţelegând pricina, m-a certat să nu spun la nimeni ce am văzut”. Aceasta a spus-o Gherasim fraţilor, după moartea cuviosului. Un frate oarecare a fost trimis de părintele la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înşelat prin ispita vrăjmaşului, a căzut în păcatul cel trupesc. Apoi, cunoscându-şi greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci, întorcându-se la mănăstire, a căzut la picioarele sfântului cu lacrimi şi cu tânguire, mărturisindu-şi păcatul şi deznădejdea sa. Iar cuviosul, învăţându-l cu multe cuvinte folositoare şi îndemnându-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintâi rânduială a sa, între fraţi. Iar unul dintre bătrâni, anume Pavel, ştiind căderea fratelui şi mila cea din inimă a părintelui, cârtea spre fratele cel căzut şi spre părinte, ocărând pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcându-şi făgăduinţa curăţiei. Incă şi părintelui îi zicea în faţă: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse dureroase”. Iar blândul părinte, căutând cu asprime spre acel cârtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine şi să nu cauţi păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!” Din ceasul acela, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început a răni inima lui Pavel cu săgeţile necuratelor gânduri. Deci i-a aprins cu focul poftei trupul lui şi n-a avut odihnă trei zile şi trei nopţi, arzând cu totul de poftă spre păcatul trupesc, încât se deznădăjduise şi de mântuirea sa. Dar ce este şi mai rău, este că se ruşina a-şi mărturisi războiul său părintelui.

Iar Cuviosul Atanasie cunoscând aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el şi vorbea cu el deosebi despre oarecare lucruri mănăstireşti. Deci prin vorba aceea a tras încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupeşti. Iar Pavel, căzând la picioarele părintelui, şi-a mărturisit primejdia sa şi a cerut uşurare de război. Iar cuviosul, învăţându-l să nu osândească pe fratele cel greşit, l-a trimis la slujba lui, că era chelar, şi stând el însuşi la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a uşurat de patimă, căci a simţit o răcorire ce s-a vărsat pe capul lui şi prin tot trupul, ajungând până la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească. Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se învifora de aceeaşi poftă trupească a păcatului. Deci, mergând la părintele, şi-a mărturisit patima şi cerea ajutor de rugăciuni de la dânsul. Iar după câteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicând către el: „Cum eşti, frate?” Iar el a răspuns: „O, părinte, pătimesc foarte rău!” Şi i-a zis cuviosul: „Intinde-te cu faţa la pământ”. Şi întinzându-se el cu faţa la pământ, părintele l-a călcat cu piciorul pe şale. Iar el, deşteptându-se din greutatea piciorului, s-a simţit tămăduit de patimă, şi din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puţine minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viaţa lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre mutarea lui. Deoarece se adunase la cuviosul o mulţime de fraţi de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraţilor, şi să zidească paraclise şi pridvoare lângă pereţii bisericii. Şi fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie ca însuşi părintele să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul la Constantinopol, pentru trebuinţele mănăstireşti. Deci, chemând mai întâi pe fraţi, le-a citit învăţătura fericitului Teodor Studitul, adăugând sfaturi folositoare şi din gura sa binegrăitoare; apoi, închizându-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieşit din chilie îmbrăcat cu mantia, având pe cap sfinţitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari şi în vremea împărtăşirii cu dumnezeieştile lui Hristos Taine. Iar în ziua aceea s-a arătat ca şi cum ar fi fost praznic şi era luminos la faţă ca un înger al lui Dumnezeu. Deci luând cu el şase fraţi, s-a suit cu ei la acel lucru. Şi pe când era pe vârful zidirii, cu neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vârf şi toţi au căzut, fiind împresuraţi cu pietre şi cu ţărână. Deci cinci şi-au dat îndată sufletele în mâinile lui Dumnezeu, iar părintele şi cu un zidar, anume Daniil, au rămas prinşi între pietre de vii. Şi s-a auzit timp de trei ceasuri şi mai mult glasul cuviosului părinte, strigând astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ţie, Dumnezeule!” Deci, adunându-se fraţii cu plângere şi tânguire, au scos pietrele şi ţărâna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar alţii cu mâinile şi cu picioarele, până ce au găsit pe Părintele Atanasie sfârşit în Domnul, cu trupul întreg, în afară de piciorul drept, care era rănit. Iar lângă dânsul au găsit şi pe zidar rănit foarte rău; şi aşa i-au scos pe amândoi de acolo. Astfel a fost sfârşitul Cuviosului nostru Atanasie, care, deşi s-ar părea cuiva că a fost necinstit, de vreme ce nu s-a săvârşit pe pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului, căci s-a făcut pricinuitoare de cunună mucenicească plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără de înştiinţare a fost el, pentru că, văzând-o mai dinainte cu duhul, a spus-o lui Antonie, ucenicului său apropiat, zicând: „Te rog să faci tu călătoria care trebuia să o facem la Constantinopol, pentru nevoile mănăstirii, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pământesc, aşa voind Dumnezeu!” Iar după sfârşitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, până ce s-au adunat părinţii de pe la toate mănăstirile Sfântului Munte, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfântul lui trup nu s-a schimbat, nici nu a curs, nici nu s-a înnegrit, ci faţa lui era ca a unui om viu ce doarme; nici nu mirosea, cum miros morţii. Deci mare tânguire era pentru dânsul de la toţi. Apoi, când îi făceau cântarea deasupra gropii, din rana care era la picior a curs sânge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgând sânge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzându-l oarecare din stareţii cei cinstiţi, l-au strâns în basmalele lor şi se ungeau cu el ca şi cu o mare sfinţenie spre binecuvântare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.

Iar trupurile sfărâmate de pietre ale celor cinci fraţi, găsindu-le, le-au îngropat şi pe ele cu cinste mai înainte. Iar Daniil, care era rănit, a trăit câteva zile şi a mărturisit o vedenie care i s-a arătat în noaptea dinaintea sfârşitului cuviosului. „Am văzut – zicea – un trimis luminos, venind de la împărat şi chemând pe părintele la acela. Apoi, în acel ceas, părintele ieşind din lavră, i-a urmat trimisului aceluia împreună cu şase fraţi, între care eram şi eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărăteşti şi ne-am apropiat de uşă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci fraţi, au intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tânguindu-mă foarte mult. Şi am auzit un oarecare om dinăuntru, zicându-mi: «In zadar te tânguieşti, omule, pentru că nu poţi să intri înăuntru, de nu-ţi va da voie părintele cu care ai venit». Auzind eu aceasta, am început şi mai mult a mă tângui, chemând pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puţin timp, ieşind părintele, m-a luat de mâna dreaptă şi m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat şi a mă închina lui”. Acestea spunându-le Daniil, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu. Se cade să mai pomenim şi alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui. Odată s-a întâmplat lui Antonie, ucenicul cel apropiat al cuviosului, de a plecat cu oarecare fraţi în părţile Gangrei pentru trebuinţele mănăstirii. Ajungând acolo, au găsit spre seară un păstor păscând oile şi acela avea un singur fiu pe care-l rănise o fiară. Deci, fiind aproape de sfârşit, tatăl lui se tânguia foarte mult pentru dânsul. Şi văzând el pe acei monahi străini trecând pe alături, i-a rugat să se abată la dânsul, unde, arătându-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pâine şi lapte. Iar monahii s-au minunat de buna lui faptă – cum, fiind într-atâta mâhnire, nu şi-a lăsat iubirea de străini – şi pătimeau cu dânsul întru supărarea lui. Iar între acei monahi era şi un frate cu numele Simeon, care avea cu dânsul o basma muiată în sângele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului şi îndată a adormit acela cu somn dulce până a doua zi, iar călugării au rămas şi ei acolo. Iar dimineaţa, copilul s-a sculat sănătos, având rana tămăduită şi cerea să mănânce. Deci toţi au preaslăvit pe Dumnezeu. Altădată, unul dintre fraţi, fiind trimis pentru slujba mănăstirii, i s-a întâmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos, în care femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sângelui şi zăcea pe patul durerii, iar bărbatul şi toţi casnicii se tânguiau pentru dânsa. Atunci fratele acela, înştiinţându-se de pricina tânguirii lor, a zis: „Am în băsmăluţă sângele Sfântului Atanasie, iar de veţi voi, să muiem băsmăluţă cea sângerată în apă şi să o stoarcem pe ea, apoi apa aceea să o bea bolnava şi îndată va fi sănătoasă”. Şi auzind acea femeie neputincioasă cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curând să facă aceea. Deci monahul gătind apa aceea cu sângele sfântului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie, ajută-mi!”, şi a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sângelui şi s-a făcut sănătoasă. Iarăşi, în altă vreme, monahii Simeon şi Gheorghe fiind trimişi cu corabia pentru oarecare slujbă a mănăstirii, au ajuns în portul Pevcului, unde au aflat un oarecare corăbier pe moarte, care acum nu mai grăia de opt zile, fiind plâns de prietenii săi. Deci au pus pe el băsmăluţa cea roşită în sângele cuviosului şi îndată omul acela s-a deşteptat ca din somn, sculându-se sănătos. Multe minuni se săvârşeau şi la mormântul sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni şi se tămăduiau multe feluri de boli ale celor ce veneau cu credinţă şi se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Deci să pomenim şi aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătăţit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră oarecum cele dinlăuntru ale lui şi udul îi ieşea nu apă, ci sânge. De aceasta a pătimit şapte ani şi multe feluri de doctorii luând, nimic n-a folosit. Deci, lepădându-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugându-se mijlocitorului către Acela -Cuviosului Părinte Atanasie. Deci alergând la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dânsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă şi că vede pe cuviosul părinte şezând la obişnuitul său loc de egumen, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă şi un blid cu struguri. Şi luând cuviosul puţin din struguri, a pus în apă şi i-a dat lui Evstratie să bea. Iar Evstratie, socotind că este vreo doctorie obişnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Şi a zis părintele către dânsul: „Nu te teme, ci ia şi bea, că-ţi va fi spre sănătate”. Iar Evstratie, luând şi bând, s-a deşteptat din vedenia visului şi din acel ceas s-a tămăduit desăvârşit de boala aceea. Acum este timpul să sfârşim cuvântul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viaţa, nevoinţele şi minunile Cuviosului Atanasie. Deci fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Săi şi Cel ce a arătat întru Cuviosul Atanasie mila şi puterea Sa, slava cea fără de sfârşit şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVIOSUL LAMPADIE (5 iulie)

Acest Sfânt dându-se pe sine din pruncie spre viaţa sihăstrească şi supunându-şi trupul duhului prin înfrânarea poftelor şi prin dese rugăciuni, a strălucit ca soarele şi a luminat pe cei ce erau întunecaţi cu demonice înşelăciuni. Şi a făcut multe minuni atât în viaţă, cât şi după ce s-a mutat către Domnul, dând tămăduire celor ce se apropiau cu credinţă de peştera în care s-a nevoit, aproape de Irinopolis, în Isauria, unde au fost puse şi sfintele lui moaşte.

AFLAREA CINSTITELOR MOAŞTE ALE SFINTEI FECIOARE IULIANA (5 iulie)

In zilele fericitului întru pomenire Elisei Pleteneanul, arhimandritul Lavrei Pecersca, s-a pristăvit în cetatea Kievului, cea păzită de Dumnezeu, o fecioară vestită, care avea să fie îngropată în sfântul locaş al Pecerscăi. Şi a fost săpat mormântul ei aproape de biserica cea mare de piatră a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Pecersca, înaintea paraclisului Sfântului Ioan Inaintemergătorul, unde acum este uşa către despărţitura aceea; căci mai înainte nu era acolo, ci dinăuntrul bisericii celei mari era intrarea în acea despărţitura. Deci săpând unii atunci, au aflat o vistierie păzită de Dumnezeu de mulţi ani – cinstitele moaşte ale Sfintei plăcutei lui Dumnezeu, doamna Iuliana -, odihnindu-se foarte frumoase întru nestricăciune, căci era fecioara albă la trup şi frumoasă la chip, şi se părea că doarme ca vie, împodobită cu îmbrăcăminte de mare preţ, din învelitori de mătase cu ţesături de aur. La gât avea grivne de aur cu multe mărgăritare; la mâini, brăţări de aur şi inele de mare preţ, iar pe cap, o cunună feciorească de aur cu mărgăritare şi cu pietre scumpe. Şi zăcea lângă peretele bisericii, cu capul spre miazăzi, iar cu picioarele spre miazănoapte. Peste racla ei era pusă o piatră, pe care era însemnată pecetea binecredincioşilor domni Olşanschi, iar pe raclă era bătută o tăbliţă de argint aurită, pe care era închipuită aceeaşi însemnare a fecioarei, cu o scriere deasupra în felul acesta: „Iuliana, doamna Olşansca, fiica voievodului Grigorie Olşanul, care a murit fecioară în vârstă de şaisprezece ani”. Iar toată îmbrăcămintea ei se vedea ca şi cum ar fi fost nouă, până ce nu s-a atins nimeni de ea, iar când s-a atins, îndată s-a stricat. Apoi, îmbrăcând acele sfinte moaşte într-altă îmbrăcăminte nouă de mătase, le-au pus în biserica cea mare a Pecerscăi, în colţul dinspre apus spre miazăzi, nu cu dinadinsul, fără de împodobirea de vrednică cinste, care se cuvine sfinţilor. Deci oamenii se atingeau de acele sfinte moaşte precum voiau, nedându-le cuviincioasa cinste, încât se acoperiseră de praf şi se înnegriseră.

Iar după câtăva vreme, pe scaunul Mitropoliei Kievului fiind fericitul întru pomenire, Preasfinţitul Părinte chir Petru Movilă, care avea împreună şi ocârmuirea Mănăstirii Pecersca, i s-a arătat în vedenie minunată doamna Iuliana, această fecioară sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, mustrându-l că sfintele ei moaşte sunt lăsate în nebăgare de seamă şi părăsire, din pricina împuţinării credinţei. Drept aceea, acel înţelept păstor îndată a poruncit la nişte fecioare din rânduiala monahicească, iscusite şi temătoare de Dumnezeu, să gătească îmbrăcăminte şi podoabe de bună cuviinţă, cu care să împodobească acele sfinte moaşte. Incă a poruncit să se facă şi o raclă frumoasă, în care s-a sârguit să pună cu evlavie şi frumoasă rânduiala acele sfinte moaşte, îmbrăcându-se în veşminte arhiereşti şi chemând tot sfinţitul sobor. Şi fiind de faţă tot norodul, le-a mutat cu prăznuire într-alt loc, făcând rugăciuni şi cântări de prăznuire şi dând mulţumire lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare şi cuvioşilor părinţi ai Pecerscăi, că, la sfinţenia şi lauda acelui loc, s-a adăugat şi arătarea nestricatelor, cinstitelor şi minunatelor moaşte ale Sfintei fecioare Iuliana, la care cei ce aleargă cu cucernicie şi cu credinţă câştigă, cu rugăciunile plăcutei lui Dumnezeu, ajutor folositor de suflet la trebuinţele lor. Iar de ar voi cineva să ştie şi vreo minune de la acele sfinte moaşte ale Sfintei Iuliana, plăcuta lui Dumnezeu, această mai aleasă minune o vom adăuga aici, spre mai vrednică încredinţare. In anul 1617 de la Naşterea Mântuitorului Hristos, a venit în Mănăstirea Pecersca, sub stăreţia lui Elisei Pleteneanul, cel mai sus pomenit, un om oarecare necunoscut de nimeni, anume Vasilie, care – după cum s-a aflat mai târziu – era eretic, deoarece ţinea de blestemata credinţă rea a lui Arie. Acela, prefăcându-se cu înşelăciune şi făţarnică credinţă şi cucernicie, se arăta că venise să cerceteze sfintele locuri şi să se închine moaştelor făcătoare de minuni ale plăcuţilor lui Dumnezeu sfinţi ai Pecerscăi; dar înăuntru îşi ascundea vicleşugul acelui eres pierzător de suflet al lui Arie. Deci a îndrăznit necuratul a intra în sfânta, marea şi de minuni făcătoarea biserică a Pecerscăi. Şi a rugat cu vicleşug pe ierodiaconul Liverie, care era într-acea vreme eclesiarh, să-i deschidă racla fericitei fecioare Iuliana, ca şi cum dorea să se închine cu osârdie cinstitelor ei moaşte. Şi câştigându-şi ticălosul cererea, a început a se închina cu făţărnicie la cinstitele ei moaşte, gândind cu vicleşug şi căutând vreme îndemânatică, ca să-şi săvârşească răutatea cea ascunsă. Iar când a văzut pe eclesiarh că se depărtează pentru o trebuinţă, îndată urâtul de Dumnezeu, ereticul, înşelătorul şi hoţul, s-a grăbit a se apropia de cinstitele moaşte ale Sfintei Iuliana; şi, ca şi cum voia să le sărute cu toată osârdia, a îndrăznit a apuca inelul din degetul mâinii drepte al sfintei. Şi depărtându-se blestematul închinător cu prada cea pierzătoare de suflet, se ducea cu îndrăzneală din biserică cu acel câştig închipuit. Dar când a voit să iasă pe uşile bisericii, deodată s-a îndrăcit şi a căzut pe pietre, răcnind ca un bou sălbatic, tăvălindu-se şi scuturându-se încoace şi încolo. Apoi, fiind pedepsit cu dreapta răsplătire a lui Dumnezeu, acel eretic şi fur de cele sfinte şi-a lepădat îndată necuratul său suflet. Deci înspăimântându-se eclesiarhul de lucrul acela, a alergat şi i-a spus arhimandritului. Iar acela îndată a luat pe fraţi şi a mers acolo, şi toţi se mirau de sfârşitul cel grabnic şi înfricoşat al acelui om cumplit. Şi vrând să ştie pricina acelui grabnic sfârşit rău, a poruncit să caute la acel eretic pretutindeni, dacă nu este la el ceva răpit sau furat din lucrurile bisericeşti. Deci, căutându-l, au găsit în buzunar inelul. Atunci arhimandritul a întrebat pe eclesiarh: „De la ce icoană o fi luat acest inel?” Şi cercetând eclesiarhul, a numărat la toate icoanele, nu a găsit lipsă nimic. După aceea, i-a venit în minte să deschidă şi racla Sfintei fecioare Iuliana; pentru că acel înşelător se vedea că se ruga cu dinadinsul la cinstitele ei moaşte. Şi deschizând racla şi căutând, a cunoscut că acel inel de mare preţ a fost luat din degetul mâinii drepte a Sfintei fecioare Iuliana, şi a spus mai-marelui. Făcându-se aceasta, a venit din întâmplare la biserică un bărbat binecredincios, cu numele Vartolomeu. Acela a cunoscut pe acel eretic, care zăcea mort, şi a spus numele şi neamul lui. După aceea, arhimandritul a poruncit, ca, spre mai mare laudă a acelei minuni, să lipească acel inel răpit de la moaştele Sfintei Iuliana la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, între celelalte podoabe de mare preţ. Iar pe acel eretic şi fur de lucruri sfinte, să-l îngroape afară din mănăstire. Şi zicea către fraţi: „Socotiţi, părinţilor şi fraţilor, cum Dumnezeu, Care cearcă inimile şi rărunchii, asemenea şi fapta rea care se ascundea în inima acestui viclean om a vădit-o şi nu l-a lăsat fără pedeapsă, ca şi ceilalţi să aibă frică; pentru că nu este taină care să nu se arate”. Cu o minune ca aceasta s-au încredinţat toţi credincioşii de sfinţenia şi dumnezeiasca plăcere a Sfintei fecioare Iuliana.

Pentru cinstea Sfintei fecioare Iuliana Olşansca, nu se cuvine a tăcea mărturia cea vrednică de credinţă, care după multă vreme s-a făcut astfel: In anul 1677 de la Naşterea lui Hristos, în şase zile ale lunii iulie, a venit într-adins la Mănăstirea Pecersca preacinstitul părinte Teodosie Sofronovici, egumenul mănăstirii Sfântul Arhanghel Mihail, din Kiev. El dorea să i se deschidă racla Sfintei fecioare Iuliana, de cinstitul ieromonah Paisie, care era în vremea aceea eclesiarh, vrând a se închina sfintelor ei moaşte, pentru că spunea el: „Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă închin la acele sfinte moaşte, dar am avut o vedenie ca aceasta în mănăstirea mea: Ieşind eu din biserică după cântarea Utreniei şi adormind puţin, mi s-a arătat într-o lumină mare o ceată de multe sfinte fecioare, dintre care una mi-a zis cu mustrare: «Iată, eu sunt Iuliana, ale cărei moaşte zac în sfânta biserică a Pecerscăi, iar tu pentru ce mă nesocoteşti pe mine şi moaştele mele? Deci, iată, de aceea ţi-a arătat Domnul vedenia aceasta, ca să ştii, că şi eu sunt numărată de El cu sfintele fecioare, care I-au bineplăcut Lui»”. De atunci, acel preacinstit egumen, de câte ori venea în sfântul locaş al Pecerscăi, niciodată nu trecea cu vederea a se închina cu evlavie şi cu toată osârdia, şi a săruta cu smerită şi umilită sărutare aceste sfinte moaşte nestricate ale Sfintei Iuliana, plăcuta lui Dumnezeu. Cu ale cărei sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi a fi număraţi în ceata plăcuţilor Domnului Celui lăudat întru sfinţii Săi. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

SFÂNTUL ANDREI, ARHIEPISCOPUL CRETEI (4 iulie)

Dumnezeiescul părinte Andrei îşi avea patria în vestitul Damasc, care acum se numeşte de turci Siam. El s-a născut din părinţi cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi, care se numeau Gheorghe şi Grigoria. Până la vârsta de şapte ani pruncul era fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât şi părinţii lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut cei şapte ani, ducându-se împreună cu părinţii săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba şi grăia fără de împiedicare. După aceea, părinţii lui l-au dat la şcoală să înveţe Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei, fiind foarte ascuţit la minte, se îndeletnicea la teme cu multă osârdie şi sârguinţă. Deci, nevoindu-se cu dor covârşitor la fiecare învăţătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Şi, ca să spun pe scurt, el având dascăli iscusiţi, deprinsese cele mai bune învăţături. Intr-acest chip, el şi-a curăţit limba ca să vorbească cu meşteşug şi prea dulce, şi şi-a făcut sufletul iscusit spre câştigarea faptei bune şi a adevărului, iar mintea ca să sporească la privirile cele mai înalte. Apoi cugetând cu ştiinţă dumnezeieştile şi sfinţitele Scripturi şi luminându-se dintr-însele cu socoteala minţii, s-a făcut îndrăgitor fierbinte al adevărului şi al dumnezeieştii înţelepciuni, şi năzuia cu totul spre aceea.

Deci socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înţelepciune decât numai dacă se va depărta de lucrurile cele pământeşti şi materiale, a rugat pe părinţii săi să-l afierosească lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar părinţii lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat şi s-au dus de l-au afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viaţă, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt şi îmbunătăţit, numit Teodor, care l-a primit cu multă bucurie pe tânăr şi l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârşit şi să-l suie la măsura de vârstă a plinirii lui Hristos. Drept aceea, nimerind şi pământ bun pe sufletul tânărului, patriarhul avea nădejdi bune că, prin dumnezeiescul cuvânt al învăţăturii sale şi cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvârşit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Şi, murind cu bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocarmuitor şi epitrop al lucrurilor bisericeşti pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinereţea sfântului nu-l lăsa să-l facă moştenitor al scaunului sau. Insă deşi sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obşte şi cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un alt ocrotitor al Bisericii, căci el era în Biserica Ierusalimului şi părinte, şi dascăl, şi iconom, şi slujitor şi pildă strălucită de toată ştiinţa binelui. In vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliţilor şi a scris într-un sfinţit tom dogmele dreptei credinţe. Şi se trimiteau la fiecare Biserică scrisori împărăteşti, care întăreau şi pecetluiau tomul cel sobornicesc şi îndemnau pe toţi dreptcredincioşii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns şi la Biserica Ierusalimului şi au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credinţă, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iarăşi luminat. De aceea, toţi cei mai întâi din Ierusalim socotind cu toţii ca trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că şi ei primesc dogmele Sfântului Sinod, au judecat, cu alegere de obşte, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alţi doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credinţe şi ca unul ce era mai învăţat la unele ca acestea decât oricare altul, cu puterea cuvântului şi a Sfântului Duh. Deci luând Sfântul Andrei cu sine doi clerici cuvântăreţi, pe care el i-a ales, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, moştenitorul împărăţiei şi, dându-i lui în mâini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la mărturisire le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toţi minunându-se de sfinţenia şi înţelepciunea lui, şi povăţuind el bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalţi ce sfârşit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se libereze de pricinile bisericeşti şi să petreacă viaţă liniştită şi monahicească. Drept aceea, strângându-se din toate părţile şi lipsindu-se de toată grija cea cu cale şi fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare şi privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri şi cu lacrimi. Deci în acest chip s-a curăţit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul şi s-a luminat cu mintea, şi făcându-se din toate părţile asemenea lui Dumnezeu, se unea tăinuit cu Dânsul şi dobândea arvuna bunătăţilor ce aveau să fie. Şi stând multă vreme la linişte, a ajuns la măsurile cele desăvârşite ale faptei bune şi astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul. Dar, fiindcă unul ca acesta – luminat la lucruri şi la cuvinte – nu era cu putinţă să se ascundă de cei mulţi şi să se tăinuiască până la sfârşit sub obrocul liniştii, pentru aceasta s-a făcut arătat atât împăratului, cât şi Bisericii şi, despărţit fiind cu sila de viaţa cea liniştită, a fost rânduit, deşi nu voia, la diaconia Bisericii celei mari. Apoi i s-a încredinţat şi iconomia şi povăţuirea ospătăriei de sărmani, la care, arătându-se cu bunăvoinţă, s-a făcut părinte şi hrănitor al sărmanilor şi scăpătaţilor, şi purta grijă cu mare cuviinţă de amândouă ospătăriile de scăpătaţi ale Constantinopolului. Şi nu numai a crescut chivernisirea lor în bucate, dar şi strâmtorarea de mai înainte, care o aveau casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidirile mari care le-a făcut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat şi mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul mai înalt al arhieriei şi a fost făcut mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor şi dascăl la toată Biserica lui Hristos.

Deci, ducându-se în eparhia sa, a început a face lucrul său şi a purta grijă fără de pregetare de povăţuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creşterea şi mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înţelepciune pe cei sfinţiţi în rânduiala foarte încuviinţată, glăsuindu-le un cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii, prin care arăta cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai a se apropia el însuşi de întâia şi neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze şi pe alţii şi să-i împrietenească cu Dumnezeu; că, adică se cade ca preotul să fie luminat şi curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieştii lumini, şi printr-însul să dea lumină şi celorlalţi. Apoi a pus în bună rânduială pe fecioare, iar mănăstirilor de monahi şi monahii le-a dat legi, cum să vieţuiască. Apoi a purtat grijă de mireni, învăţându-i să aibă dragoste şi râvnă către Dumnezeu, iar nu către trup şi către lume; să defaime dezmierdările cele lumeşti, iar poruncile lui Dumnezeu să le păzească şi să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pe cei tineri îi învăţa ca pe nişte copii, iar pe cei bătrâni îi înţelepţea. Pe cei păcătoşi îi întorcea la pocăinţă şi dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. îndemna la nevoinţele faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptaţi, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuţi îi ridica; celor neputincioşi le dădea putere; celor întristaţi, mângâiere; celor leşinaţi, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaţilor, vistierie; flămânzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte; şi ce să spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mântuiască pe toţi. Şi precum Domnul se va face în veacul ce va să fie şi lumină sfinţilor, şi viaţă, şi slavă, şi hrană, şi îmbrăcăminte, şi bucurie şi orice alt bine al fericirii, în acest fel era eparhioţilor săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci şi trupesc, cu care poate cineva să treacă fără întristare viaţa aceasta de faţă. Incă a deschis şi vistieria cea bună a inimii sale şi scotea dintr-însa cuvinte bune, şi lărgind gura socotelii minţii sale, a umplut-o de darul Sfântului Duh. De aceea, cu înţelepciune, cu pricepere şi cu dumnezeiască insuflare, a alcătuit cărţi prin care se arată ritor iscusit şi sfinţit cuvântător insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfântul Andrei a lăudat strălucit pe Preacurata Maică a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători. A lăudat şi Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a Mântuitorului, pe care Dumnezeu cel fără de patimă răbdând fericitele patimi şi moartea cea de voie, ne-a făcut părtaşi ai împărăţiei şi slavei Sale. A lăudat încă şi alte stăpâneşti praznice şi, pe lângă acestea, a lăudat şi pe unii sfinţi şi, prin laudele lui a făcut ca şi cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a lăudat pe marele Mergător Inainte Ioan. El a alcătuit cu mult meşteşug în versuri şi muzică multe canoane şi tropare, cu care nu numai că luminează praznicele şi îndeamnă pe creştini la dumnezeiasca veselie şi bucurie, ci le pricinuieşte şi umilinţă şi îi face pe cei ce le cântă şi le citesc să verse şiroaie de lacrimi. Iar pe lângă celelalte, a alcătuit şi Canonul cel Mare şi vrednic de laudă din întâia şi a cincea săptămână a marelui post al Sfintelor Paşti, care nu numai că pricinuieşte pocăinţă şi umilinţă, dar şi multă învăţătură, căci învăţă pe creştini cu ce aşezare se cade a citi sfinţitele istorii ale dumnezeieştii Scripturi, şi cum se cade a le folosi pe dânsele ca materie şi pricină de mai înalte priviri. Dar sfântul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa şi a veselit orice Biserică a creştinilor, ci şi cu lucruri şi cu isprăvi de mare cuviinţă, pentru că el a înnoit bisericile cele dărăpănate ale lui Dumnezeu şi le-a tocmit cu ajutor bogat şi cinstit. Şi a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna. Incă a zidit din temelie şi casele primitoare de străini, spre odihna bătrânilor, spre vindecarea bolnavilor şi spre acoperământul străinilor şi scăpătaţilor, cărora le dădea tuturor cu îmbelşugare nu numai toate cele de nevoie şi de hrană, cheltuind banii lui Dumnezeu înţelepţeşte şi cu plăcere de Dumnezeu, ci şi, după cum la celelalte urma pe Stăpânul şi dascălul său, Hristos, aşa şi la aceasta Il urma şi slujea la primirea străinilor şi bolnavilor cu însăşi mâinile sale, încingându-şi fota la mijloc şi spălând mâinile lor şi picioarele şi capetele, şi curăţind rănile bolnavilor, aproape lingând şi cu limba sa puroaiele cele urât mirositoare şi sângerările lor, într-atât îl învăpăia dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Nu este deci afară de cuviinţă a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm sfinţenia şi îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.

O flotă de barbari s-a dus odată în Creta, ca să supună şi să pustiască păstoria sfântului. Deci, înconjurând-o pe ea, au uneltit tot felul de meşteşuguri de război împotriva ei; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că şi-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci şi în inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fără rânduială şi grabnică, mulţi au pierit, atât de valurile mării, cât şi de creştinii care îi luptau. Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pământul şi ploaie nu era deloc. Aşa că semănăturile toate se veştejiseră şi erau în primejdie să se usuce desăvârşit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi şi deznădăjduiţi de viaţă. Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor şi milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălţând mâinile şi ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului. Şi, o, minune! Indată s-a umplut cerul de nori şi a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat şi au făcut rod mult, iar oamenii au luat răcorire şi mângâiere. Şi altădată, întâmplându-se ciumă în eparhia lui şi murind mulţi, sfântul a oprit molima cu rugăciunile lui cele către Dumnezeu şi cu lacrimile sale. Sfântul Andrei a făcut şi multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toată viaţa; căci având pe Dumnezeu sălăşluit în sufletul său, totdeauna pricinuia eparhioţilor săi cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mântuite ale eparhioţilor săi, ca pe un prinos bineprimit şi vrednic pentru toată lumea. Şi întâmplându-se oarecare trebuinţă, sfântul a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea şi cucernicia, atât de toată sfinţita adunare a Bisericii, cât şi de împăratul şi de toţi boierii. Şi petrecând acolo puţină vreme, împărţea flămânzilor pâinea cea cerească, adică cuvântul învăţăturii, şi adăpa pe cei însetaţi din apa cea făcătoare de viaţă a Sfântului Duh. Şi nu numai aceasta, ci şi trupeşte sătura pe cei flămânzi, ajuta celor nedreptăţiţi, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani şi mângâia pe cei necăjiţi. Apoi, mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, şi deşi a cunoscut dinainte că nu va mai vedea păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mişca pe dânsul şi, intrând într-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia, venind până la Mitilina, a stat acolo. Iar sfântul, întrebând cum se numeşte locul acela şi înştiinţându-se că se numeşte Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat”. Adică „aici am să mor!” Aşa s-a şi întâmplat. Deci s-a dezlegat din legătura trupului şi s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, fiind strălucit de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulceşte de bunătăţile împărăţiei Sale celei negrăite. Iar sfinţitele lui moaşte s-au aşezat în biserica Sfintei, bunei şi biruitoarei Muceniţe Anastasia, ca o vistierie nejefuită şi izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

SFÂNTA ŞI DREAPTA MARTA, MAICA SFÂNTULUI SIMEON DIN MUNTELE MINUNAT (4 iulie)

Sfânta şi dreapta Marta s-a născut în Antiohia, din părinţi binecredincioşi, de care fiind silită spre nuntă şi neînvoindu-se, ci dorind să vieţuiască în feciorie, i-a poruncit ei o dumnezeiască vedenie în biserica Mergătorului Inainte, ca să se supună părinţilor săi şi să se însoţească cu bărbat. Şi a zămislit fiu pe Sfântul Simeon (Pomenirea lui la 24 mai), după dumnezeiasca dăruire, care i s-a vestit ei prin arătarea Sfântului Ioan Mergătorul înainte precum se scrie pe larg despre aceasta, în viaţa Sfântului Simeon. Insă, nepetrecând mulţi ani cu bărbatul său, a rămas văduvă şi îşi creştea pruncul cu toată luarea aminte, păzindu-l după porunca Sfântului Mergătorului înainte, de vreme ce acela avea să fie vas al Sfântului Duh. Şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru fiul său, ca să-l primească de la dânsa spre slujba sa, ca altădată pe Samuil de la proorocita Ana.

Iar odată întrebându-se fericita Marta despre prunc ce ar putea să fie când va veni în vârstă, a văzut în vis o vedenie ca aceasta: I se părea că se vede pe sine înaripată, zburând spre înălţime, şi ţinând pruncul pe mâini, îl înălţa ca dar Domnului, zicând: „O, fiule, astfel de înălţare a ta am dorit să văd. Deci să mă slobozească pe mine Ziditorul meu cu pace, pentru că am aflat dar la El, că m-am învrednicit a-I da Lui rodul pântecelui meu”. Această vedenie precum şi descoperirile cele ce i s-au făcut ei mai înainte, fericita Marta le ascundea în inima sa şi mulţumea lui Dumnezeu. Ea mergea totdeauna la biserica lui Dumnezeu, nelăsând niciodată pravila bisericească; de aceea îşi câştigase şi petrecerea sa aproape de biserică, unde se afla mai înainte de toţi la cântare şi ieşea în urma tuturor. Şi avea osârdie a merge la praznice pe la sfintele biserici unde se făceau şi stătea cu mare luare aminte la rugăciunile cele de noapte şi la dumnezeieştile slujbe şi cu sfărâmarea inimii vărsa lacrimi din ochi, împărtăşindu-se adeseori cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Iar cu câtă vrednicie se împărtăşea, aceasta era mărturia: după primirea dumnezeieştii împărtăşiri, faţa ei era strălucită cu o lumină minunată, ca altădată faţa lui Moise. Şi în toate nopţile, în casa sa, se scula la rugăciune înainte de miezul nopţii şi o săvârşea în căldura duhului, udându-şi faţa cu lacrimi. Şi toată mintea ei era adâncită întru Dumnezeu, pe care Il iubea cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată virtutea. Ea era şi nespus de milostivă spre cei săraci, hrănind pe cei flămânzi şi îmbrăcând pe cei goi. Incă intrând adeseori în bolniţă, slujea cu mâinile sale bolnavilor, iar celor morţi le pregătea din ostenelile sale cele de îngropare. Asemenea şi celor ce se botezau, le dădea haine albe, lucrate cu mâinile sale. Era atât de blândă la obicei, smerită şi fără de răutate, încât nimeni nu a văzut-o mâniindu-se cândva sau grăind împotrivă sau mâhnindu-se. Fericita Marta îşi păzea gura de multă grăire şi nu vorbea decât numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învaţă mintea şi gândirea de Dumnezeu. Nu se auzea din gura ei cuvânt deşert sau mincinos, ori altceva neplăcut lui Dumnezeu, ci din comoara inimii sale scotea cele bune. Era şi făcătoare de pace între prietenii care se mâniau, sfătuitoare celor ce nu trăiau bine, arătându-se pildă de viaţă curată şi cucernică tuturor, nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor. Şi era plăcută lui Dumnezeu, fiind plină de toate bunătăţile, pe care este cu neputinţă a le spune cu de-amănuntul. Insă ajunge ca mărturie pentru viaţa ei sfântă, sfinţenia cea mare a Cuviosului Simeon, care s-a născut dintr-însa, căci un fiu ca acesta se cădea să aibă o astfel de maică. Când Cuviosul Simeon stătea deja pe stâlpul cel de la Muntele Minunat, i s-a făcut ei după rugăciunea cea din miezul nopţii, într-o uşoară adormire, o vedenie ca aceasta: Sfântul Ioan Botezătorul, către care ea, după Dumnezeu şi după Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, avea mare osârdie cu credinţă, şi în toate zilele se ruga către dânsul, acela i s-a arătat ei cu Sfântul Apostol Timotei şi a zis către dânsa: „Eu în toată vremea mijlocesc către Dumnezeu pentru tine şi niciodată nu te voi lăsa!” Iar ea, umplându-se de spaimă şi de bucurie dintr-acea vedenie, s-a deşteptat şi a proslăvit cu frică pe Dumnezeu, şi a spus aceasta fiului său, Cuviosului Simeon, la care se ducea uneori spre cercetare. Şi mergând la fiul său şi văzând mulţime din cei cuprinşi de tot felul de boli, care se adunau lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduiri, căci multe minuni se făceau cu rugăciunile lui; ea nu se înălţa cu mintea, ci privea spre acelea cu frică, ca nu cumva vrăjmaşul să întindă cursă picioarelor fiului său. Şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe Cuviosul Simeon de meşteşugirile potrivnicului, iar către el zicea: „Fiul meu, ţi se cade pentru toate acestea să proslăveşti pe Dumnezeu, Cel ce lucrează întru tine, iar tu să-ţi aduci aminte de neputinţa ta şi să-ţi păzeşti inima cu toată luarea aminte”. Iar cuviosul primea cu bucurie sfaturile maicii sale şi se bucura cu duhul de viaţa ei cea plăcută lui Dumnezeu, înălţând mulţumire lui Dumnezeu.

Şi petrecând fericita Marta mulţi ani în fapte bune şi plăcând lui Dumnezeu, înainte de sfârşitul său cu un an, pe la miezul nopţii, în timpul când îşi făcea fierbinţile ei rugăciuni către Dumnezeu, s-a făcut în uimire şi a văzut o mulţime de îngeri cereşti cu lumânări, dănţuind şi zicând către dânsa: „După ce va trece acest an, fiind dezlegată din trup, te vom lua la odihna făgăduită ţie de Domnul”. Tot asemenea i s-a descoperit şi Cuviosului Simeon. Incă şi unuia dintre fraţi i s-a arătat o vedenie de acest fel: A văzut pe Maica Domnului, pe Preacurata Fecioară Maria, şezând pe un scaun în slavă, iar fericita Marta stătea înaintea ei, ridicându-şi spre dânsa mâinile sale în chipul crucii şi prefăcându-se într-o cruce de aur, strălucind cu lumină asemenea razelor soarelui; şi se vedea că toată crucea aceea era luminoasă, încât nu se cunoştea decât faţa ei mai sus decât crucea. Auzind despre această vedenie, Cuviosul Simeon a zis că acesta era semnul că s-a apropiat fericitul sfârşit al maicii lui. Şi sfârşindu-se anul cel de pe urmă al vieţii ei celei plăcute lui Dumnezeu, Sfânta Marta a mers spre cercetare la Cuviosul Simeon, fiul său, iar el a zis către dânsa: „Binecuvinteză-mă, maica mea, precum Avraam a binecuvântat pe Isaac”. Iar sfânta a zis: „De aceea am şi venit aici, ca să mă învrednicesc binecuvântării şi rugăciunilor tale, pentru că de acum au mai rămas numai trei luni din viaţa mea. Şi mă voi duce la Domnul Dumnezeul meu, care te-a zidit pe tine din pântecele meu. Acela să-ţi dăruiască ţie darul şi binecuvântarea Sa, ca să-ţi săvârşeşti cu bine a-lergarea ta cea bine începută şi să te învrednicească împărăţiei Sale”. Acestea grăindu-le, vărsa lacrimi din ochi, iar fraţii care erau acolo plângeau, deoarece cu greu li se părea lor a auzi că după trei luni nu vor mai vedea faţa ei. Deci ziceau: „Maică, viu va fi sufletul tău şi va lăuda pe Domnul”. Iar ea întărea cuvântul, grăind: „De nu va fi aşa precum v-am spus, apoi pe mine, roaba voastră, să mă socotiţi ca pe o mincinoasă”. Atunci Cuviosul Simeon a zis către dânsa: „Binecuvântarea ta o cerem noi acum, iar cuvintele tale sunt dureroase pentru inima noastră”. Sfânta a zis: „Binecuvântaţi sunteţi voi Domnului şi binecuvântaţi sunt cei ce vă binecuvintează pe voi”. După aceasta, toţi i s-au închinat fericitei Marta, asemenea şi ea, închinându-se lor, s-a întors în Antiohia la casa sa. Iar după plecarea ei, Cuviosul Simeon, chemând a doua zi pe cei mai iscusiţi dintre fraţi, a zis către dânşii: „Cu adevărat se apropie vremea ducerii maicii mele din cele pământeşti, pentru că în noaptea trecută am văzut în vedenie un scaun pus înaintea mea şi maica mea şezând pe el, iar noi toţi stăteam împrejurul ei. Atunci ea, ca o învăţătoare, a zis către noi cuvântul cel dintâi al psalmului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor… şi celelalte ale psalmului acela. Şi încă alte cuvinte sfătuitoare ne-a zis nouă, ca o maică. Apoi s-a sculat şi mergea înaintea noastră la biserică, ţinând în mâini o cruce luminoasă, iar noi urmam după dânsa, cântând psalmi de umilinţă”. După aceasta, cu câteva zile înaintea sfârşitului său, fericita Marta s-a dus iarăşi la Cuviosul Simeon pentru sărutarea cea mai de pe urmă şi i-a spus lui toate dumnezeieştile descoperiri ce i s-au făcut în viaţa sa. Asemenea şi lucrurile cele bune, ostenelile şi nevoinţele pe care le făcuse în taină, i le-a spus lui pentru slava numelui lui Dumnezeu; şi a rămas acolo în acea noapte. Iar în vedenia visului, se vedea că era răpită spre înălţimea cerului, unde a văzut nişte palate preaminunate şi luminoase, a căror frumuseţe nici un cuvânt nu o poate spune. Şi umblând ea prin acele palate şi minunându-se de zidirea cea nefăcută de mână, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu doi îngeri prealuminoşi, grăind către dânsa: „Ce te minunezi?” Iar ea cu frică şi cu bucurie, închinându-se Preasfintei Născătoare, a zis: „Mă minunez, Stăpână, că în tot timpul vieţii mele pe pământ, n-am văzut nişte palate mai minunate ca acestea”. Iar Preacurata a zis: „Şi pentru cine socoteşti tu că sunt pregătite ele?” Dânsa a zis: „Nu ştiu, Stăpână!” Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a grăit către dânsa: „Oare nu ştii că pentru tine s-a pregătit această odihnă, zidită de fiul tău şi în care de acum vei petrece în veci?” Acestea zicând, a poruncit îngerilor să pună în mijloc un scaun minunat, apoi a zis către dânsa: „Această slavă ţi se dăruieşte ţie, deoarece ai vieţuit cu dumnezeiască plăcere în frica Domnului”. Apoi iarăşi i-a zis: „Dar voieşti să vezi pe cele mai slăvite?” Şi i-a poruncit ei să vină după dânsa. Deci, suindu-se la cele mai înalte locuri cereşti, i-a arătat ei alte palate cu neasemănare mai minunate şi mai luminate decât cele dintâi, şi care erau pline de slavă cerească, şi a căror frumuseţi nici mintea omenească nu o poate ajunge, nici gura nu o poate spune. Atunci Preacurata a zis: „Şi pe aceste palate le-a zidit fiul tău şi a început şi temelia la cel de-al treilea rând de palate”.

Aceasta spunând a dus-o pe dânsa iarăşi spre răsăritul soarelui şi i-a arătat ei din înălţime locuinţele Raiului şi într-însele mulţime de cete de parte bărbătească şi femeiască, veselindu-se. Şi i-a zis Stăpâna: „Aceste locuri le-a dăruit Fiul meu celor ce au trăit în curăţie şi cu dreptate, întru păzirea poruncilor Domnului, au făcut milostenii multe cu osârdie, şi de aceea ei înşişi s-au învrednicit de milă de la Domnul, pentru ca fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui”. Astfel a fost vedenia Sfintei Marta, care a spus-o fiului său. Şi fiind într-o zi de Duminică, s-a împărtăşit cu Preacuratele şi dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Şi strălucea cu faţa din darul lui Dumnezeu şi din negrăita bucurie duhovnicească, prin care se veselea, deoarece era încredinţată de sfârşitul şi de mântuirea sa. Apoi a petrecut toată ziua aceea şi noaptea următoare, o parte întru multe şi iubite vorbiri insuflate de Dumnezeu cu fiul cel cuvios, iar alta, întru rugăciunile cele fierbinţi şi cu lacrimi către Dumnezeu. Iar luni, dând pace şi binecuvântare, precum şi sărutarea cea mai de pe urmă fiului său şi tuturor ucenicilor lui, s-a despărţit de dânşii, toţi plângând mult. Şi s-a dus la un sat care se numea Tivirint, care era la depărtare de trei stadii de la Muntele cel Minunat, unde era biserica Sfântului Ioan Botezătorul. în acea biserică a vărsat multe lacrimi şi a început a slăbi cu trupul. Iar locuitorii acelui sat cinstind-o foarte, au rugat-o să se odihnească la dânşii de oboseală. Deci s-a odihnit în ziua aceea, iar noaptea următoare şi mai mult a slăbit cu trupul. Apoi marţi au dus-o cu căruţa în Antiohia, la casa ei, care era în cetăţuia ce se numea Dafne. Iar miercuri rugându-se lui Dumnezeu cu căldură, vărsând multe lacrimi şi având nădejde neîndoită de mântuirea sa, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, în cinci zile ale lunii lui iulie. Şi murind, a rânduit ca să-i îngroape trupul la locul unde se îngroapă cei străini şi săraci. Dar Cuviosul Simeon, fiul ei, având descoperire de la Dumnezeu despre mutarea maicii sale, a trimis pe unii dintre ucenicii săi şi au adus trupul ei în Muntele Minunat, ca să-l îngroape lângă stâlpul său. Despre dânsa se scrie şi aceasta: Pe când sufletul ei cel sfânt se ducea către Domnul, cei care şedeau aproape de cinstitul ei trup au văzut faţa ei zâmbind cu bucurie şi au auzit din gura ei aceste cuvinte: „Am luat mare dar de la Dumnezeu şi sunt în lumină şi bucurie negrăită”. Iar aceia, spăimântându-se, gândeau că a câştigat milă de la Domnul pentru fiul său. Iar ea a grăit aceasta: „Nu m-am preamărit atât pentru fiu, cât pentru viaţa cea îmbunătăţită, de vreme ce pentru Domnul am arătat multă răbdare şi înfrânare în nevoinţele pustniceşti. Şi am umblat bine pe calea poruncilor Lui, şi pe aceea care L-a născut pe El am iubit-o din toată inima”. Deci, într-o zi de vineri, cinstitul trup al Sfintei Marta a fost dus cu mare cinste de la cetăţuia Antiohiei, care se numea Dafne, la Muntele Minunat. Şi mult popor al Antiohiei, şi cei din rânduiala cea sfinţită au petrecut-o, ca pe o mare plăcută a lui Dumnezeu, cu lumânări, cu cădiri şi cu cântări de psalmi. Iar cei ce duceau racla cu cinstitul ei trup, spuneau că nu simţeau greutate la ducere, pentru că nu era ca trupurile celorlalţi morţi, care au greutate obişnuită, ci era uşor mai presus de fire, ca şi cum mergea singur prin văzduh. Atunci un om tânăr din popor, anume Serghie, fiul unui cetăţean cinstit cu numele Antonie, văzând acea slăvită petrecere şi poporul îmbulzindu-se spre raclă, unii plecându-şi umerii sub raclă, ca s-o ducă cu osârdie, iar alţii voind să se atingă de cinstitul ei trup, a râs şi a socotit în sine: „Ce trebuinţă este să te atingi de un trup mort?” Deci s-a întors înapoi şi îndată a căzut într-o boală grea, încât a şi amuţit dintr-însa şi s-a prelungit boala aceea până la treizeci de zile, când s-a tămăduit la mormântul sfintei, de care lucru se va spune mai pe urmă. Şi aducându-se cinstitul trup în locaşul Cuviosului Simeon, au săvârşit lângă trup cântare de toată noaptea, într-acea noapte s-a arătat vie la doi din fraţi, ucenici ai lui Simeon, întru îmbrăcăminte luminoasă, având şi faţa luminată. Iar ei s-au spăimântat de aceasta, ştiind-o că a murit; dar ea a zis către dânşii: „Nu vă temeţi, că Domnul nu m-a rânduit între cei morţi, ci între cei vii. Eu am venit la voi să vă ajut asupra diavolului, ca, biruindu-l pe acela, să câştigaţi viaţa veşnică”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzută.

Iar când a sosit ziua sâmbetei, s-a adunat la îngroparea Sfintei Marta mult popor de prin cetăţi şi de prin satele dimprejur, cu preoţi şi cu clerici. Şi toţi au văzut sfânta ei faţă în mormânt, neschimbată de moarte, înflorindu-i frumuseţea ca la o tânără şi strălucind cu darul. Şi nu ieşea din trupul ei nici mirosul cel obişnuit la cei morţi, deşi era a patra zi după moarte, ci se vedea dormind ca o femeie vie. Apoi, cântând cele cuviincioase, au îngropat-o cu cinste înaintea stâlpului Sfântului Simeon. Aceasta au făcut-o din porunca lui, pentru ca să poată el vedea totdeauna mormântul maicii sale. Şi după ziua sâmbetei, făcându-se cântarea învierii, unul din popor, anume Ioan, cu rânduiala de citeţ bisericesc, dormitând, a văzut pe Sfânta Marta strălucind ca o lumină şi suindu-se pe trepte la stâlpul Cuviosului Simeon. Iar deasupra mormântului ei a văzut o căruţă de heruvimi trasă de nişte îngeri cu câte şase aripi. Această vedenie a spus-o el după aceea cuviosului cu jurământ. Iar cuviosul i-a zis: „Fiule, dă slavă lui Dumnezeu că te-a învrednicit a vedea căruţa de heruvimi; iar maicii mele şi mie, fiind zămisliţi şi născuţi în păcate, ne trebuie mila lui Dumnezeu”. După aceasta au venit la Cuviosul Simeon tatăl şi maica lui Serghie, cel pomenit mai înainte, care hulise petrecerea trupului Sfintei Marta şi căzuse în boală grea din această pricină. Ei plângeau şi se rugau, ca, precum vindecă de boli pe mulţi cu rugăciunile sale, să tămăduiască şi pe fiul lor. Iar sfântul le-a zis: „Duceţi-vă şi-l întrebaţi să vă spună singur pricina bolii sale, că acum poate să grăiască, fiindu-i mai bine”. Deci părinţii lui, întorcându-se acasă, au început a-l întreba, iar el le-a răspuns: „Această boală a venit asupra mea, fiindcă am hulit cinstita petrecere a trupului Sfintei Marta şi mi-am întors faţa de la dânsa, nevoind să duc racla pe umeri”. Iar ei l-au pus într-o căruţă şi l-au dus la cuviosul din Muntele cel Minunat. Iar cuviosul le-a spus să-şi caute tămăduire de la mormântul maicii sale. Şi când s-au rugat cu lacrimi la cinstitul ei mormânt, îndată bolnavul s-a făcut sănătos desăvârşit, ca şi cum nu bolise niciodată. După îngroparea cuvioasei, fraţii se obişnuiseră a aprinde o candelă la mormântul ei, ca să ardă ziua şi noaptea, pentru cinstea sfintei. Iar după mai multă vreme, au uitat a mai aprinde candela. Văzând acest lucru, Cuviosul Simeon tăcea, nezicând nimic de candelă, ca să nu creadă ucenicii lui că cinsteşte fără de măsură pe maica sa după moarte. Intr-acele zile, iconomul locaşului aceluia s-a îmbolnăvit greu şi se părea că este aproape de moarte. Deci i s-a arătat lui Sfânta Marta în miezul nopţii, zicându-i: „Pentru ce nu mai aprindeţi candela mea? Să ştiţi că deşi nu am trebuinţă de lumina de la candela voastră, fiind învrednicită de lumina cea cerească şi veşnică de la Dumnezeu, însă atunci când aprindeţi candela la mormântul meu, pentru mântuirea voastră o faceţi, deoarece mă îndemnaţi pe mine să mijlocesc pentru voi înaintea Domnului”. Acestea grăindu-le sfânta, ţinea în dreapta sa, ca un mărgăritar prealuminos, o parte din făcătorul de viaţă Trup al lui Hristos, cu care, atingându-se de cel bolnav, a zis: „Intr-aceasta să fii viu şi sănătos”. Aceasta spunând, s-a făcut nevăzută. Iar bolnavul s-a sculat îndată sănătos şi a alergat la gropniţa sfintei unde, căzând înaintea mormântului ei, a udat pământul cu lacrimi, pe de o parte cerând iertare de neîngrijirea sa, iar pe de alta mulţumind pentru tămăduire. După aceasta, a rânduit ca să ardă candela ei nestinsă. Şi se săvârşeau şi alte multe minuni la mormânt: orbii se luminau, diavolii din oameni se izgoneau şi se dădeau tămăduiri grabnice de toate neputinţele, cu rugăciunile Sfintei Cuvioasei Marta şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

0 0

SFÂNTUL MUCENIC IACHINT (3 iulie)3iuliesfieriachint-de-vicina

Pe când Traian împărăţea în Roma, se făcuse prigoană mare împotriva creştinilor, pentru că era dată poruncă împărătească, ca toţi cei ce sunt sub stăpânirea lui să aducă jertfa zeilor; iar cei ce nu vor voi să facă aceasta să fie daţi la munci. In acea vreme era în palatele împărăteşti un tânăr ales, anume Iachint, de neam din Cezareea Capa-dociei, având vârsta de 20 de ani. Acesta stătea totdeauna înaintea feţei împăratului, fiind cu dregătoria postelnic. El era cu viaţă şi credinţă întreg înţeleaptă, creştin adevărat, slujind în taină lui Hristos Dumnezeu şi împodobindu-se cu curăţia, cu înfrânarea, cu blândeţea şi cu toate lucrurile cele bune.

Şi sosind o prăznuire oarecare a necuraţilor zei, împăratul Traian cu tot poporul aducea jertfe idolilor. Dar Iachint, tânărul cel frumos, nu s-a dus cu împăratul la idoli, ci a rămas în palatele împărăteşti, unde, intrând într-o mică odaie osebită, se ruga cu dinadinsul către adevăratul Dumnezeu. Văzând aceasta un alt tânăr de o vârstă cu dânsul, anume Urvechie, care avea aceeaşi rânduială de postelnic, şi auzind rugăciunea lui, s-a dus de a spus împăratului cum că Iachint, călcând porunca împărătească, se roagă unui oarecare Iisus Hristos, numindu-l Dumnezeu. Iar împăratul Traian tocmai prânzea înaintea poporului la acea necurată prăznuire; şi poruncind să aducă acolo pe Iachint, împăratul i-a dat din cărnurile cele jertfite idolilor, porun-cindu-i să mănânce înaintea lui. Dar Iachint, viteazul ostaş al lui Hristos, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către împărat: „Să nu-mi fie mie, cel ce sunt creştin, a mânca acele bucate necurate. Eu aş fi voit ca şi tu să te depărtezi de înşelăciunea idolească, de diavoleasca prăznuire şi de necuratele jertfe, şi să cunoşti pe Unul adevăratul Dumnezeu şi Aceluia să-I slujeşti”. O îndrăzneală ca aceasta a tânărului Iachint văzând-o toţi cei ce prânzeau cu împăratul şi cei care îi stăteau înainte, s-au mâniat asupra lui cu iuţime. Iar împăratul a zis către dânsul: „Iachinte, tinereţile tale te fac mândru, şi tu, nevrednicule, mă înveţi pe mine ca să nu slujesc zeilor părinteşti, ci unui Hristos oarecare, pe Care nici noi nu-L ştim, nici părinţii noştri nu L-au ştiut”. Sfântul Iachint a răspuns: „Nu-L ştii, pentru că eşti nevrednic de cunoştinţa Lui. Acela este Dumnezeu adevărat, Cel ce a făcut cerul, pământul şi marea şi toate cele dintr-însele; Cel ce a orânduit luminătorii cei cereşti spre luminarea oamenilor şi a zidit pe om după chipul Lui. Cu adevărat spui că nu-L ştii pe Acela, pe Care nici părinţii tăi nu L-au cunoscut, fiind fii ai mâniei. Iar eu, fiind născut şi crescut din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos, sunt învăţat a-I sluji şi a mă închina Lui”. Iar împăratul, mâniindu-se pentru un răspuns ca acesta al sfântului, a poruncit slugilor care stăteau înainte să-l bată peste gură. Iar aceia repezindu-se îndată asupra mucenicului lui Hristos, nu numai îl loveau tare peste gură şi peste obraz, dar îl călcau şi cu picioarele cumplit, fiind căzut la pământ, şi-i ziceau: „De ce răspunzi împăratului cu aşa îndrăzneală?” Apoi împăratul a poruncit să înceteze a-l bate; şi sfântul zăcea la pământ, neputând să se scoale de cumplitele lovituri şi de călcările picioarelor. Iar Traian a poruncit să bage cu sila în gura sfântului, mâncări din cele jertfite. Dar sfântul mucenic al lui Hristos, strângându-şi tare gura şi dinţii, n-a lăsat nicidecum să i se pună în gură spurcăciunea jertfită a idolilor. Deci împăratul a poruncit să-l lege cu legături de fier, să-i bage picioarele în obezi şi să-l închidă în temniţă. Iar a doua zi, împăratul cu poporul, săvârşind acelaşi praznic spurcat, a poruncit să se pună înaintea lui toate uneltele cele de mun-cire, apoi să aducă din temniţă pe mucenicul Iachint, la cercetare. Şi adus fiind sfântul, Traian a zis către dânsul: „O, tânărule, oare te vei supune poruncii noastre, sau vei petrece încă în împotrivire? Văd că gândul tău cel mândru te va aduce la chinuri amare, dar ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, ca să nu pieri rău”. Iar robul lui Hristos, rămânând tare ca un diamant cu trupul şi cu sufletul şi având în ajutor puterea lui Dumnezeu, a zis lui Traian: „Eu sunt creştin! Cinstesc pe Hristos şi Aceluia mă închin. Deci, mă aduc pe mine însumi jertfă vie, iar diavolilor tăi nu voi jertfi şi nu mă tem de îngrozirile tale. Eu n-am nici o grijă de chinuri şi nu vei putea să mă pleci păgânătăţii tale, pe mine care sunt rob al lui Hristos. Nici nu mă vei înşela, ca pentru viaţa cea de scurtă vreme să las viaţa cea veşnică; deci fă ceea ce voieşti!” Şi umplându-se împăratul de mânie, a poruncit ca întâi să întindă la pământ pe acel sfânt tânăr şi să-l bată multă vreme, fără de cruţare; apoi să-l pună la muncire, spânzurându-l şi strujindu-i trupul cu unghii de fier. Iar mucenicul, răbdând cu vitejie, striga către împărat: „Sunt creştin! Sunt robul lui Hristos şi nu mă voi lepăda de El. Iar tu, muncindu-mă pentru Hristos, îmi faci mult bine. Deci, scorneşte încă şi mai multe chinuri împotriva mea. Eu doresc a pătimi mai mult pentru Domnul meu, până ce voi birui prin răbdarea mea tirania ta, cu ajutorul Stăpânului meu Hristos, Care ajută tuturor celor ce cu credinţă cheamă preasfânt numele Lui”.

Şi fiind ceasul al şaptelea şi toţi cei din privelişte minunându-se foarte mult de răbdarea mucenicului, împăratul a poruncit să-l ia de la muncire şi, legându-l, să-l ducă iarăşi în temniţă. Şi a poruncit străjerilor să nu-i dea altă hrană şi băutură decât numai din cele jertfite idolilor, ca, astfel, fiind silit de foame şi de sete, să guste din ele. Iar străjerii îndeplineau porunca împăratului, căci aduceau în toate zilele mâncăruri din jertfele idoleşti şi le puneau înaintea sfântului în temniţă. Dar, venind dimineaţa, le găseau pe toate întregi, de vreme ce sfântul mucenic nu voia nici măcar să se uite spre acele mâncăruri jertfite idolilor, ci îi erau ca o urâciune pângărită.

Deci petrecând el multe zile în foame şi în sete, se ruga neîncetat lui Dumnezeu şi se veselea cu duhul, ca la un ospăţ prea îndestulat, pentru că era hrănit cu darul Sfântului Duh. Iar Traian, trimiţând slujitorii săi, întreba pe străjeri dacă Iachint gustă din jertfele puse înainte. Iar aceia îl încredinţau că nici cu degetul nu se atinge de cele ce i se aduc lui, ci se bucură, petrecând fără hrană şi băutură, şi face rugăciuni către Dumnezeul său. Iar Traian, auzind aceasta, se mânia împotriva străjerilor, socotind că-i aduce hrană altcineva. Deci, îi îngrozea cu moartea pe acei străjeri, iar aceia îl încredinţau cu jurământ, că nimeni altul nu vine la dânsul, deoarece ei păzesc temniţa cu dinadinsul, nelăsând să se apropie cineva. Şi trecând 38 de zile, unul din străjeri a intrat, după obicei, în temniţă, aducând cele jertfite idolilor, ca să le pună înaintea mucenicului. Şi a văzut străjerul acela temniţa plină de o lumină negrăită şi doi îngeri stând lângă sfântul răbdător de chinuri. Unul acoperea trupul sfântului cu o haină prealuminoasă, iar altul îi punea pe cap o cunună preaminunată. Aceasta văzând-o străjerul, s-a umplut de mare frică şi, aruncând cele aduse, a alergat la împărat şi i-a spus ceea ce a văzut. Iar împăratul nu credea cele spuse, socotind că sunt oarecare năluciri făcute prin vrajă. Deci voia să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos cu munci mai cumplite. După două zile, Traian şezând la judecată, a trimis la temniţă să-l scoată pe cel legat la muncire, zicând: „Să văd cum îi va ajuta Hristos! Oare îl va scoate pe el din mâinile mele?” Şi intrând slujitorii în temniţă, au găsit pe sfântul mucenic sfârşit în Domnul, iar îngerii în chipul unor tineri prealuminoşi stăteau împrejurul lui, ţinând în mâini lumânări. Şi se umpluse temniţa de nespusă lumină şi de bună mireasmă negrăită, iar slujitorii, fiind cuprinşi de frică, au fugit din temniţă şi au spus acestea împăratului. Atunci împăratul umplându-se de ruşine şi de mânie, a trimis mai mulţi slujitori ca să scoată afară din temniţă trupul cel mort. Iar aceia, intrând în temniţă, n-au văzut nimic altceva decât pe cel mort zăcând şi l-au scos afară. Deci împăratul a poruncit ca acel cinstit trup al mucenicului să-l scoată afară din cetate şi să-l arunce în loc pustiu spre mâncarea fiarelor, a câinilor şi a păsărilor. Apoi a poruncit şi străjerilor să vegheze de departe, ca să nu-l fure creştinii. Astfel zăcea trupul cel mult pătimitor, nevătămându-se de nimic, pentru că-l păzea îngerul lui Dumnezeu. Iar într-o noapte, arătându-se îngerul unui preot cinstit, cu numele Timotei, care era rudenia mucenicului, i-a poruncit să ia trupul sfântului. Acela, luând nişte credincioşi, s-a dus la locul acela pustiu în întunericul nopţii şi a luat acel sfânt trup, nefiind nimeni să-l oprească, şi l-a dus în casa sa, într-o cameră dinăuntru, învelindu-l cu pânză curată cu aromate. Acolo aprinzând în toate zilele o făclie lângă racla lui, îl cădea cu tămâie. Şi trăind preotul acela câţiva ani, când era aproape de sfârşitul său, a încredinţat moaştele sfântului mucenic unei văduve bătrâne şi cu viaţă sfântă. Aceea, luând cu bucurie acea vistierie fără de preţ, o păzea la sine cu cinste. Şi în toate zilele aprinzându-i candela şi cădindu-l cu tămâie, ieşea din sfintele lui moaşte o bună mireasmă, care umplea camera aceea. Dar femeia aceea n-a spus nimănui de moaştele sfântului, de vreme ce toată cetatea slujea idolilor, ci ea singură se ruga cu lacrimi lângă dânsele ziua şi noaptea.

Iar după ce a trecut multă vreme şi când văduva aceea era aproape de sfârşit, s-a întâmplat unui bărbat din cei vestiţi, că a orbit de ochi din durerea capului. Şi nu a văzut lumină vreme de un an şi nu putea să afle nici un ajutor de la doctori. Aceluia arătându-i-se noaptea în vis, Sfântul Mucenic Iachint i-a zis: „O, omule, voieşti să te tămăduieşti de durere şi de orbirea ochilor?” Iar acela a întrebat: „Cine eşti tu, cel ce-mi grăieşti aceasta?” Răspuns-a sfântul: „Eu sunt Iachint, robul lui Hristos, doctor a toate bolile”. Omul acela i-a zis: „Mă rog ţie, ia toată averea mea câtă o am, numai fă-mă să văd lumina, de vreme ce sunt în primejdie şi în durere, petrecând în întuneric”. Iar Sfântul Iachint i-a zis: „în dar te va tămădui Dumnezeul meu, numai să faci ce-ţi voi porunci ţie. Să iei trupul meu, care este la cutare văduvă care petrece aproape de tine, şi să-l trimiţi în patria mea, în ţara Capadociei, în cetatea Cezareei. Iar ochii tăi să-i ungi cu untdelemn din candela care arde lângă racla mea, şi apoi vei vedea”. Şi sculându-se bărbatul acela din patul său şi crezând acelei vedenii, a mers – dus fiind – în casa văduvei şi i-a spus ei arătarea şi porunca mucenicului. Iar văduva aceea, băgându-l pe el în camera cea dinăuntru, în care zăcea sfântul, i-a dat untdelemn din candelă, cu care, ungându-şi ochii cei orbiţi, îndată a căpătat vederea.

Dar uitând el de porunca dată lui de sfânt şi trecând câtăva vreme, s-a pus iarăşi o ceaţă întunecoasă pe ochii lui şi a orbit. Atunci el s-a dus iarăşi la moaştele sfântului mucenic, cerând tămăduire. Şi intrând în camera aceea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Cel ce a batjocorit, batjocorit a fost”. Iar el, căzând înaintea moaştelor sfântului, grăia cu lacrimi: „O, plăcutule al lui Dumnezeu, dă-mi vedere acum şi îndată voi împlini ceea ce mi s-a poruncit de tine”. Apoi, sculându-se, şi-a uns ochii săi iarăşi cu untdelemn din candelă şi a văzut şi mai luminos, căci nu numai ochii trupeşti i s-au deschis, dar şi cei sufleteşti. Deci, crezând în Hristos, s-a luminat cu Sfântul Botez. In acel timp, a murit acea văduvă fericită, iar bărbatul cel nou luminat a luat racla cu moaştele sfântului şi, pecetluind-o, a trimis-o cu oameni credincioşi în Cezareea Capadociei. Şi le-a poruncit ca, atunci când se vor apropia de cetate, să lase liberi catârii care trăgeau căruţa cu moaştele sfântului, să meargă în voie şi unde se vor opri, acolo să pună moaştele sfântului, pentru că aşa i-a poruncit sfântul în vedenie. Deci când oamenii cei credincioşi trimişi cu moaştele au ajuns la cetatea Cezareei Capadociei şi erau aproape de porţile ce se chemau “Sevastieneşti”, au lăsat catârii în voie. Iar aceia, nefiind duşi de nimeni, au mers la casa aceea unde s-a născut mucenicul, dar acum părinţii lui se mutaseră din viaţa aceasta. Şi adunându-se toţi credincioşii câţi erau atunci în cetatea aceea şi umplându-se de multă bucurie pentru venirea mucenicului la dânşii, au pus cu cinste în casa aceea sfintele lui moaşte într-o raclă de marmură, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Mucenicul lui Hristos, Iachint, s-a sfârşit la Roma în trei zile ale lunii iulie – omorât fiind cu foamea şi cu setea, dar fiind hrănit cu credinţa, cu rugăciunea şi cu darul Sfântului Duh -, stăpânind în acea vreme păgânul împărat Traian, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTUL SFINŢIT ANATOLIE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI (3 iulie)

Acesta, fiind preot, era purtătorul de răspunsuri al Bisericii Alexandriei. A fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului în vremea lui Teodosie cel Mic, pentru că rătăcitul Dioscor avea nădejde să-i fie ajutător în erezia sa. Dar nimic n-a reuşit acela cu meşteşugirile sale, căci, fericitul Anatolie l-a caterisit la Sinodul al IV-lea a toată lumea de la Calcedon din anul 451 şi a pus în diptice numele Sfântului Flavian, care fusese caterisit de Dioscor şi de tâlhă-rescul lui sinod. Apoi a trimis Sfântul Anatolie epistole episcopilor, îndemnându-i să-i anatematizeze pe începătorii eresurilor, adică pe Nestorie, Eutihie şi Dioscor. Sfântul Anatolie a urmat Sfântului Flavian şi, păstorind Biserica cu dreaptă credinţă opt ani, s-a mutat la Domnul, lăsând în locul său pe Sfântul Ghenadie.

CUVIOSUL ALEXANDRU, ÎNTÂIUL ÎNCEPĂTOR AL MĂNĂSTIRII NEADORMIŢILOR (3 iulie)

Cuviosul părintele nostru Alexandru era de neam din părţile Asiei. Când era tânăr, a plecat la Constantinopol, pentru a învăţa gramatica. Astfel a învăţat înţelegerea cărţii din destul şi s-a făcut desăvârşit în filosofia cea din afară. Apoi făcându-se bărbat desăvârşit cu vârsta, s-a rânduit în oaste, iar după un timp a fost făcut povăţuitor de oaste. însă iubea cărţile şi, când îi prisosea timp de la celelalte lucrări, se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştii Scripturi; pentru că era bărbat cinstit cu viaţa, îmbunătăţit, statornic şi temător de Dumnezeu, fiind împodobit cu întreaga înţelepciune şi cu înfrânarea. Şi citind Aşezământul cel Vechi şi cel Nou, s-a adâncit cu mintea în cuvintele Sfintei Evanghelii, în ceea ce s-a zis cu preacurata gură a Domnului Hristos: De voieşti să fii desăvârşit, vinde averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-Mi. Aceste cuvinte ale lui Hristos socotindu-le în mintea sa şi crezându-le fără îndoială, a început a-şi vinde averile sale cele multe, ce le avea după vrednicia dregătoriei sale, şi a le împărţi săracilor şi scăpătaţilor, având gând neschimbat, ca să se lepede de lume şi să se facă următor lui Hristos. Şi auzind el că în Siria este o obşte de sfinţi bărbaţi, a căror viaţă era slăvită, a dorit să meargă acolo. Deci, lepădându-şi dregăto-ria sa, şi-a lăsat prietenii, casa, slugile şi toată grija vieţii şi s-a dus în Siria. Şi a mers la o obşte în care era un avvă cuvios, cu numele Ilie. Pe acela l-a rugat ca să-l primească în randuiala călugărească, în numărul fraţilor. Deci, fiind el primit în ceata monahilor, a vieţuit în acea obşte patru ani, săvârşind slujbele poruncite cu sârguinţă şi deprinzându-se cu nevoinţele cele pustniceşti. Şi se silea ziua şi noaptea la rugăciuni şi la citirea cărţilor sfinte, dar mai cu seamă se învăţa la înţelegerea cuvintelor Psaltirii, ca să poată şti puterea fiecărui stih. De aceea, întreba pe cei iscusiţi, se îndulcea cu inima şi se umilea cu duhul, rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca să i se dea de sus înţelegerea tainelor celor neştiute din dumnezeiasca Scriptură, lucru care l-a şi câştigat cu darul Duhului Sfânt. Şi văzând prin toate obştile grija cea multă şi de prisos care se făcea de către fraţi pentru hrană şi haine, îşi aducea aminte de cuvintele lui Hristos din Evanghelie, Care porunceşte a nu se îngriji de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte şi de cele de mâine, de vreme ce oamenii sunt mai de preţ decât păsările şi iarba din ţarine. Şi dacă Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, hrăneşte păsările şi ţarina o îmbracă cu iarbă, cu cât mai vârtos pe oamenii care slujesc Lui, este puternic a-i hrăni şi a-i îmbrăca, numai de ar căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi apoi toate acelea se vor adăuga lor. Iar odată, luând Evanghelia pe care o avea la el, s-a dus la avva Ilie şi a zis către dânsul: „Părinte, oare sunt adevărate toate cele scrise în Evanghelie?” Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobişnuită, s-a mirat şi s-a tulburat, pentru că socotea că este înşelat de diavol prin vreo necredinţă şi, nerăspunzându-i nimic la întrebarea lui, şedea plecat în jos. Apoi a zis către fraţii care erau la dânsul: „Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmaşul diavol în oarecare curse”. Şi sculându-se, a început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcându-se către Alexandru, i-a zis: „Frate, de unde ţi-a venit acest gând de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfânta Evanghelie?” Alexandru a răspuns: „Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sunt adevărate”. Fraţii i-au răspuns: „cu adevărat, toate sunt adevărate şi nu este nici un fel de îndoială într-însele”. Alexandru a zis către dânşii: „Dacă sunt adevărate, atunci pentru ce nu le săvârşim?” Fraţii au răspuns: „Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta”. Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul şi, socotind că viaţa sa de mai înainte a fost deşartă, pentru că n-a ajuns desăvârşit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sârguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, cele zise mai înainte. Deci, cerând binecuvântare de la Cuviosul Ilie şi închi-nându-se fraţilor, s-a dus punându-şi nădejdea în Domnul, neluând nimic cu el, decât numai Evanghelia. Şi a petrecut şapte ani în pustie, neavând nici o grijă de cele pământeşti. Iar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înţelege din cele ce vor urma de aici înainte. După săvârşirea petrecerii de şapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflând de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, şi unde toţi slujeau diavolilor, închinându-se idolilor cu jertfe, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu şi, ducându-se acolo, a dat foc capiştei idoleşti. Iar sătenii, văzând acest lucru, s-au adunat la capiştea care ardea şi au găsit pe Alexandru lângă dânsa, căci nu fugise, ci aştepta într-adins venirea elinilor la dânsul. Şi n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebându-l cine a aprins capiştea, le-a răspuns zicând: „Eu am aprins-o”. Iar ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu păzind pe robul Său, alţii nu s-au învoit la acea ucidere, ci au stăruit să-l dea judecătorului cetăţii.Deci, după ce s-au liniştit puţin din mânie, sfântul a strigat către dânşii, zicând: „O, bărbaţi, înţelegeţi singuri rătăcirea voastră şi cunoaşteţi adevărul. Fugiţi de osânda cea veşnică. Eu vă vestesc împărăţia cerului”. Apoi le-a propovăduit apostoleşte cuvântul mântuirii. Şi unii îl ascultau cu luare aminte, iar alţii nu-l băgau în seamă; deci, ducându-l, l-au dat judecătorului cetăţii. Acolo era mai mare al cetăţii un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvântul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dânsul despre credinţă din cărţile sale cele elineşti, şi încă şi cu certări îl îngrozea pe el mult. Insă văzându-l blând cu obiceiul, înţelept în răspunsuri şi nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rânduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi l-a luat de o parte şi a început a grăi către dânsul: „Spune-mi adevărul, ce fel de nădejde aveţi voi, creştinii, de treceţi aşa cu vederea viaţa voastră?” Iar cuviosul, zâmbind, i-a răspuns: „Nu este aşa cum zici. Noi nu trecem cu vederea viaţa noastră, ci ne sârguim s-o păzim în veci fără de moarte; pentru că aceea este adevărata viaţă, ca să trăim în veci; iar a vieţui vremelnic, nu este viaţă, ci moarte. Deci această viaţă vremelnică şi muritoare o trecem cu vederea, pentru viaţa cea veşnică şi fără de moarte, care are să fie, pentru că la noi este scris: Cel ce-şi va pierde sufletul în acest veac, îl va afla în viaţa cea veşnică”. Ravul a zis: „Unde aşteptaţi voi să fiţi, după ce treceţi din această viaţă?” Iar sfântul a început a-i spune despre împărăţia cerului şi despre bunătăţile pregătite celor drepţi. Dar elinul cel necredincios socotea ca nişte basme cele ce i se grăiau; însă, voind să asculte mai mult cuvintele sfântului, l-a întrebat de începutul sfintei credinţe. Atunci cuviosul, învăţându-l cunoştinţa de Dumnezeu şi milostivirea Lui către oameni, a început a-i spune de faptele Domnului, care s-au făcut de la zidirea lumii până la Cruce si până la moartea lui Hristos cea de voie, până la Inviere şi până la Inălţarea la cer întru slavă. Şi au petrecut în această vorbă o zi şi o noapte, ne gustând nici hrană, nici băutură, nici plecându-se spre somn. Apoi a venit vorba despre Sfântul Ilie Proorocul, cum a închis cerul cu cuvântul şi a pogorât foc spre jertfe cu rugăciunea, pe care foc slujitorii lui Baal n-au putut să-l dobândească, nici cu ajutorul lui Baal, nici cu al celorlalţi zei. Auzind acestea Ravul, râdea şi zicea: „Toate basmele voastre creştineşti sunt minciuni, iar eu te sfătuiesc cele de folos, să aduci jertfe zeilor noştri împreună cu noi, că ei, fiind milostivi, te vor ierta de răutatea care le-ai făcut-o din neştiinţă, arzându-le capiştea”. Sfântul a grăit: „Dacă aceia pe care îi numeşti tu sunt zei adevăraţi, atunci pentru ce în zilele lui Ilie, slujitorii lor strigând toată ziua către dânşii, nu i-au ascultat, nici nu le-au pogorât foc din cer pentru jertfe? Iar robul lui Dumnezeu Ilie a fost singur numai, şi o dată s-a rugat către Unul Dumnezeul nostru, Cel din ceruri, şi îndată a căzut foc din cer, arzând nu numai lemnele şi jertfele, dar a mistuit şi apa, pietrele şi ţărâna. După aceea şi peste cei de două ori cincizeci, care voiau să prindă pe prooroc, a căzut foc de sus şi i-a ars împreună cu ostaşii lor”. Ravul, foarte râzând de acesta, a zis: „Dacă este adevărată aceea, apoi fa asemenea şi tu, care te numeşti rob al Dumnezeului tău. Iată, se vede înaintea noastră o mulţime de rogoz şi de vreascuri. Roagă-te acum Dumnezeului tău, ca şi Ilie, să se pogoare foc din cer şi să le ardă. Atunci voi zice şi eu că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul creştinilor”. Sfântul i-a grăit: „Roagă-te tu mai întâi la zeii tăi să facă aceasta”. Ravul a răspuns: „Eu n-am o putere ca aceea, nici îndrăzneală la zeii mei; dar tu roagă-te Dumnezeului tău”. Atunci Sfântul Alexandru, aducându-şi aminte de cuvintele Evangheliei, care zic că toate se pot celui ce crede, s-a sculat la rugăciune, nădăjduind spre Dumnezeu cu credinţă neîndoită. Şi când şi-a ridicat mâinile spre cer şi a început a se ruga, îndată a căzut foc din cer peste rogoz şi peste vreascuri, arzându-le pe ele înaintea feţei lor. Aceasta văzând-o Ravul, s-a umplut de spaimă mare, temându-se ca să nu cadă foc şi peste dânsul şi să-l ardă, precum s-a întâmplat pe timpul lui Ilie, peste cei de două ori câte cincizeci. Deci a strigat cu glas mare, zicând: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” El voia ca să propovăduiască în popor acea minune; dar sfântul, certându-l, l-a oprit să nu spună la nimeni. Atunci Ravul a tăcut, tăinuind acea minune într-însul până ce Cuviosul Alexandru a fost între cei vii. Iar după fericitul lui sfârşit, a spus acea minune înaintea episcopilor şi monahilor, mărturisind cu numele Domnului, şi adevărată a fost mărturisirea lui. Iar noi să ne întoarcem la povestirea ce ne stă înainte. Ravul, mai marele cetăţii, după minunea aceea înspăimântătoare, a petrecut împreună cu Cuviosul Alexandru o săptămână întreagă; şi din cuvintele sfântului cele insuflate de Dumnezeu, învăţa cunoştinţa cea luminoasă a tainelor sfintei credinţe, povăţuindu-se pe calea mântuirii. După aceea, se ruga, ca prin Sfântul Botez să se lumineze, pentru că acum se apropiase şi prealuminatul praznic al Paştilor. Dar diavolul, care urăşte mântuirea oamenilor, vrând să facă împiedicare celui nou încredinţat, i-a pus lui în gând să nu primească Sfântul Botez în cetate, ci într-o biserică oarecare ce era la depărtare ca la trei stadii de cetate. Deci, s-au dus acolo, fiind urmaţi de o mulţime de femei şi copii. Iar după ce au mers la biserica aceea, au găsit acolo o fată îndrăcită. Şi spăimântându-se Ravul, a zis: „Nu voiesc să mă fac creştin; că, iată, şi pe această fată o pedepsesc zeii fiindcă a primit credinţa creştină; deci mă tem să nu mi se întâmple şi mie asemenea”. Aceasta zicând, a plecat de la biserică, voind să se întoarcă înapoi. Dar sfântul, ajungându-l, l-a oprit, zicându-i: „De ce te înşeli de meşteşugul vrăjmaşului? Fata aceea, pentru păcatele sale, prin dumnezeiasca slobozire, îşi ia pedeapsa; deoarece, sfinţindu-se ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie curată, nu şi-a păzit făgăduinţa sa, şi de aceea pătimeşte. Ea a fost dată satanei, ca duhul ei să se mântuiască. Cum că aceasta este adevărat, eu nu te rog să crezi cuvintelor mele; ci, mergând singur, să asculţi cuvintele ce vor ieşi din gura ei”. Deci Ravul, mergând la fata cea îndrăcită, a auzit-o pe dânsa, mărturisind cu glas mare căderile ei în păcat; pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, intrase diavolul într-însa şi o muncea. Acestea auzindu-le Ravul, şi-a lepădat îndoiala şi a cerut Sfântul Botez. După aceea, botezându-se el şi ieşind din sfânta scăldătoare, pe haina lui cea albă, care după obiceiul creştinesc îi era gătită spre Sfântul Botez, s-au aflat scrise de sus până jos cruci roşii, cu floarea ca şi chinovarul. Şi toţi se uimeau de minunea aceea, iar bărbaţii şi femeile care veniseră acolo cu dânşii, se rugau să fie botezaţi. Iar Sfântul Alexandru, vrând să se încredinţeze dacă cu adevărat cred în Hristos, a grăit către dânşii: „Mai întâi se cade a arăta credinţa cu lucrul. Deci să mergem în cetate şi, de are cineva idoli în casele lor, să-i scoată afară în mijlocul cetăţii şi cu mâinile lor să-i sfărâme în bucăţi; iar după aceea să primească Sfântul Botez”. Atunci îndată cu toţii s-au învoit la aceste cuvinte şi, ducându-se acasă, au scos afară din casele lor o mulţime de idoli şi i-au sfărâmat în mijlocul cetăţii; aşa că toată cetatea aceea s-a luminat cu Sfântul Botez. Iar cuviosul a petrecut cu dânşii câtva timp, întărindu-i pe ei în sfânta credinţă. Şi văzându-i pe dânşii bine întăriţi în buna credinţă şi dând mulţumire lui Dumnezeu, a zis către Ravul şi către ceilalţi aceste cuvinte: „Până acum v-aţi hrănit cu lapte, însă de acum încolo veţi primi hrană mai vârtoasă; deci, de voieşte cineva din voi să fie desăvârşit în viaţa creştină, să asculte cuvintele lui Hristos, Care zice: Vindeţi averile voastre, daţi-le săracilor şi veţi avea comoară în ceruri. Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, ci căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl cel ceresc pe toate cele de trebuinţă le va da vouă, pentru că El ştie de ce aveţi voi trebuinţă”. Iar Ravul auzind aceste cuvinte, a zis: „Nu pot eu să fiu un creştin desăvârşit ca acesta, pentru că, de voi vinde toate şi le voi împărţi, apoi cine va hrăni mulţimea casnicilor mei? Şi cum vor putea fără purtare de grijă să se adauge cuiva acestea care sunt de trebuinţă vieţii? Iar de voieşti să mă încredinţezi de aceasta, arată-mi ceva cu fapta, ca măcar o zi să mă hrăneşti pe mine şi toată casa mea, fără să am vreo grijă. Dar eu ştiu că nu vei putea, fiind sărac şi neavând nici pentru tine hrană măcar pentru o zi. Şi dacă nu vei putea să faci aceasta în cetate, atunci ce vei face în pustie, dacă, toate lăsându-le, vom merge după tine?”

Iar sfântul, având mare nădejde spre Dumnezeu, a zis cu îndrăzneală: „Ia-ţi din casnicii tăi câţi voieşti. Ia şi din prietenii tăi câţi ştii şi să-i duci toată ziua în pustiul care îl vei şti mai îndepărtat de oameni. Acolo voi fi şi eu cu voi. Dar să nu ia nimeni nici o bucăţică de pâine, nici altceva de ale mâncării; şi, de nu vă va hrăni pe voi Dumnezeu, precum altădată a hrănit pe israeliteni în pustie, apoi nici cuvintele mele să nu le credeţi mai mult!” Deci Ravul s-a învoit la aceasta şi, a doua zi, sculându-se de dimineaţă, a luat cu dânsul o mulţime de casnici şi de prieteni şi s-au dus într-o pustie oarecare neumblată, având cu dânşii pe Cuviosul Alexandru, a cărui împlinire a cuvintelor lui voiau să o vadă prin fapte. Deci, mergând toată ziua şi fiind ceasul al unsprezecelea din zi, au stat între doi munţi, neavând spre dânşii nici o cărare sau urmă. Şi a început Sfântul Alexandru a săvârşi cântarea cea de seară după obiceiul său, iar Ravul cu tovarăşii săi, fiind flămânzi, se gândeau ce vor mânca. Şi sfârşindu-şi sfântul rugăciunea, au văzut venind spre dânşii un sătean oarecare, simplu, ce ducea un dobitoc încărcat cu sarcini mari, atârnând de amândouă părţile, în care erau pâini curate şi calde, şi alte mâncări de saduri şi grădini. Şi a zis cuviosul către Ravul: „Primiţi această hrană şi nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi”. Iar ei cu bucurie au primit acelea şi se minuna Ravul cu prietenii săi, zicând: „De unde a venit omul acesta în pustie cu astfel de hrană? Pentru că noi, mergând toată ziua, abia am ajuns aici. Deci se cădea lui ca, sculându-se la miezul nopţii, să iasă din casă ca să ajungă în ceasul acesta aici. Măcar să fi ieşit şi la miezul nopţii, apoi cum aceste pâini se află calde, ca şi cum s-ar fi scos din cuptor tocmai acum?” Astfel minunându-se, au întrebat pe omul acela: „De unde eşti şi cine te-a trimis aici?” Iar omul a zis: „Stăpânul meu v-a trimis vouă acestea, ca să nu fiţi flămânzi”. Şi când voiau să mai zică ceva acelui om, acela şi cu dobitocul îndată s-au făcut nevăzuţi, pentru că cel ce se arătase în chip de om simplu era îngerul lui Dumnezeu. Atunci ei s-au minunat cu spaimă şi au crezut cuvintelor cuviosului şi mai ales ale Evangheliei lui Hristos, ca să nu se îngrijească cei ce slujesc Domnului, ci să se lase în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Deci închinându-se ei lui Dumnezeu cu mulţumire, au mâncat şi au rămas acolo, iar a doua zi s-au întors în cetate. Din această minune se poate cunoaşte cu ce s-a hrănit Cuviosul Alexandru şapte ani în pustie, petrecând fără nici o grijă pământească pentru sine. Prin acea minune, Ravul, mai-marele cetăţii, întărindu-se bine şi vrând ca fără de toate gâlcevile să se îndeletnicească în gândirea de Dumnezeu, şi-a lăsat mai întâi dregătoria începătoriei sale, apoi a început a-şi vinde averile şi a le împărţi săracilor, cu învoirea femeii şi a fiicei sale – căci fii nu avea -, cărora le-a împărţit spre chiverniseală destulă avere. Deci acea femeie cu fiica sa au zidit o mănăstire şi au slujit cu toată inima într-însa lui Dumnezeu, Căruia bine I-au plăcut; iar Ravul, împărţind toate ale sale şi liberând robii săi, s-a dus în pustie. Şi după câţiva ani a fost luat din pustie la episcopia cetăţii Edesei şi a petrecut mulţi ani în arhierie, luminând turma sa ca o lumină. Dar noi să ne întoarcem la povestirea cea despre Cuviosul Alexandru. Văzând Sfântul Alexandru acea cetate pe care a luminat-o cu sfânta credinţă, înflorind şi sporind în darul Domnului, se înveselea cu duhul, dar dorinţa inimii îl trăgea în pustie. Iar poporul voia să-l aibă ca episcop şi cu multă rugăminte îl supărau pentru aceasta. Apoi el, voind să se ducă în taină de la ei, poporul străjuia la porţile cetăţii ziua şi noaptea, ne vrând să lase să plece de la ei pe părintele şi învăţătorul lor. Deci a fost lăsat noaptea peste zid cu coşniţa de nişte ucenici ai săi – ca altădată Sfântul Apostol Pavel -, şi s-a dus la liniştea pustiei cea dorită lui. Şi mergând el prin pustie două zile, a nimerit într-o locuinţă tâlhărească şi, prinzându-l tâlharii, l-au dus la mai-marele lor. Iar cuviosul, cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu, a îmblânzit nu numai sălbăticia aceluia cea cu nărav de fiară, ci şi asprimea cea împietrită a inimii lui a sfărâmat-o prin umilinţă. Deci l-a făcut pe acela să creadă în Hristos şi în puţine zile l-a luminat cu Sfântul Botez. După aceea, cuviosul l-a întrebat: „Ce lucru ai cerut în mintea ta de la Dumnezeu înaintea botezului?” Acela a răspuns: „Am cerut ca, după spălarea păcatelor prin sfânta scăldătoare, Dumnezeu să-mi ia îndată sufletul”. Sfântul a zis: „Va fi ţie ceea ce ai cerut”. Iar opt zile după Sfântul Botez, noul încreştinat, spălând bine păcatele sale, nu numai prin baia sfintei scăldători, ci şi cu multele, lacrimi ale pocăinţei celei adevărate, s-a mutat către Domnul. Aceasta văzând-o ceilalţi tâlhari, s-au apropiat de sfânta credinţă şi s-au botezat. Şi au luat aspră pocăinţă asupra lor şi nu după multă vreme, acea locuinţă tâlhărească s-a făcut mănăstire; căci acei tâlhari, lepă-dându-se de lume, s-au făcut monahi aleşi. Iar cuviosul, petrecând cu ei multă vreme şi aşezându-le lor rânduielile monahiceşti, punându-le egumen iscusit şi sărutându-i întru Domnul, s-a dus în pustia cea mai adâncă, bucurându-se cu duhul pentru mântuirea sufletelor omeneşti.

Şi mergând el două zile, a ajuns la râul Eufratului şi, trecându-l, a găsit aşezat undeva pe pământ un chiup mare, deşert şi s-a sălăşluit într-însul. Deci ziua umbla prin munţi şi prin văile pustiului, iar noaptea venea în chiupul acela. Iar cu ce se hrănea, nu este de trebuinţă a întreba, când şi lui Ravul şi tovarăşilor lui – precum s-a zis -, le-a cerut de la Dumnezeu pâine în pustie. Şi vieţuind el acolo multă vreme, au început a veni la dânsul mulţi fraţi, trimiţându-i Dumnezeu, şi a se sălăşlui lângă el, vrând să fie următori vieţii lui celei asemenea cu îngerii. Petrecerea cuviosului în acel loc a fost de 20 de ani, timp în care s-a făcut acolo, lângă Eufrat, o obşte mare, adunându-se o mulţime de fraţi, pentru că erau de toţi ca la 400, din felurite neamuri – greci, romani, sirieni şi egipteni -, Dumnezeu adunând atât de mare turmă şi încredinţând-o păstorului celui bun, Cuviosului Alexandru. Iar mai de mirare era că nu cu multă purtare de grijă de hrană şi îmbrăcăminte, la atât de mare adunare, în toate zilele era îndestulare de cele de trebuinţă. Iar cele ce rămâneau nu se păstrau pe a doua zi, ci toate se împărţeau săracilor şi străinilor care veneau; pentru că Domnul, prin purtarea Sa de grijă, în toate zilele trimitea hrană robilor Săi. Acolo, mai întâi s-a aşezat noua rânduială a neadormiţilor, care n-a mai fost înainte niciunde, căci, Cuviosul Alexandru a aşezat cel dintâi ca să se meargă la biserică de şapte ori în zi şi în noapte, pentru lauda lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Prooroc David, care zice: De şapte ori în zi Te-am lăudat, pentru judecăţile dreptăţii Tale. Apoi, gândind şi socotind în sine acest cuvânt al aceluiaşi prooroc: La legea Lui va cugeta ziua şi noaptea, zicea în sine: „Oare este cu putinţă omului să săvârşească cuvântul acesta cu lucrul, ca ziua şi noaptea fără de dormitare să se deprindă în legea laudei lui Dumnezeu?” Şi iarăşi zicea: „De n-ar fi fost cu putinţă, Sfântul Duh nu ar fi zis aceasta prin gura proorocului”. Şi dorea ca în viaţa sa cea de obşte să aşeze acea rânduială, ca în biserică ziua şi noaptea să fie neîncetată şi neadormită cântare de psalmi, pentru că zicea: „De nu este cu putinţă unui om ca să săvârşească în chilie acestea, din pricina neputinţei trupeşti, apoi este cu putinţă la mulţi în biserică, schimbându-se ei cu ceasurile”. Astfel cugeta în sine, însă nu îndrăznea să purceadă la faptă fără de dumnezeiască descoperire. Şi aducându-şi aminte de cuvântul Domnului: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide…, a început prin rugăciuni a cere şi a bate la uşa milostivirii lui Hristos, ca să i se dea lui încredinţare despre aceea, dacă gândul acela este plăcut lui Dumnezeu şi dacă îi va fi primită rânduială aceea, ca, precum îngerii în cer totdeauna slăvesc pe Dumnezeu, tot astfel şi oamenii pe pământ, cei care sunt în rânduială îngerească în obştea lui şi în biserica care este cer pământesc, să slăvească pe Dumnezeu ziua şi noaptea cu cântare de psalmi. Pentru aceasta, cuviosul s-a rugat trei ani cu multă postire şi cu rugăciuni de toată noaptea. Şi i s-a arătat lui Domnul, zicându-i: „Să începi lucrul ce ai pus în gând, că îl primesc”. Această arătare a Domnului pe care a văzut-o el, a spus-o unora din fraţii cei mai duhovniceşti, ca şi cum altuia i s-ar fi întâmplat, după asemănarea Sfântului Apostol Pavel, care a zis: Ştiu pe un om, care s-a răpit până la al treilea cer, dar acela era chiar el. Deci a început astfel: a împărţit pe fraţi în 24 de cete, după numărul celor 24 de ceasuri ale zilei şi nopţii, ca fiecare ceată ştiindu-şi ceasul său, să se afle atunci la locul cântării. Iar cântarea erau psalmii lui David, care se cântau nu degrab, în două cete, după stihuri, afară de rânduielile bisericeşti obişnuite, la care adăugase această rânduială de aşezământ nou al cântării de psalmi. Şi aşa ei slavosloveau neîncetat pe Dumnezeu în biserică ziua şi noaptea. Pentru aceasta obştea lor a fost numită mănăstirea “Neadormiţilor”. Cuviosul a mai aşezat pe lângă acea cântare de psalmi şi un număr de închinăciuni în toate zilele, după numărul acelor iertăciuni prin care Domnul porunceşte în Evanghelie a ierta pe cel greşit – de 70 de ori câte 7, adică de 490 de ori. Apoi a poruncit şi aceasta, ca după săvârşirea slujbei bisericeşti şi mănăstireşti şi după tot lucrul, să se grăiască cuvintele acestea: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.

Aşezând în locaşul său o rânduială ca aceasta, gândea în sine ce le mai trebuie spre dumnezeiasca plăcere. Apoi, aducându-şi aminte de cuvântul psalmistului, care zice: Invăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce…, zicea în sine: „Este de trebuinţă a se îngriji nu numai pentru mântuirea sa, dar şi pentru a altora şi mai ales pentru întoarcerea celor necredincioşi”. Şi de vreme ce în acea vreme erau încă mulţi închinători la idoli prin acele părţi, s-a gândit să trimită pe unii din fraţi la propovăduirea lui Hristos. Deci a ales pentru acea slujbă 70 de fraţi, dintre cei mai iscusiţi şi mai fierbinţi în credinţă, după numărul acelor ucenici ai lui Hristos, despre care Sfântul Evanghelist Luca scrie: Domnul a ales şi alţi şaptezeci, şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul. Deci rânduind şi Cuviosul Alexandru, următorul lui Hristos, tot atâţia ucenici pentru propovăduirea credinţei şi rugân-du-se pentru dânşii, i-a trimis câte doi prin toate locuinţele cele dimprejur ale închinătorilor de idoli. Şi le-a ajutat lor darul lui Dumnezeu şi rugăciunile cuviosului părinte, căci nu le-au fost în deşert ostenelile lor; deoarece pe mulţi din elini i-au adus la Hristos. După săvârşirea celor 20 de ani de petrecere a sa lângă râul Eufrat, Cuviosul Alexandru, văzând că se rânduieşte bine obştea sa şi sunt întărite rânduială Neadormiţilor şi toate aşezămintele vieţii pustniceşti, se veselea cu duhul; pentru aceea a mulţumit foarte lui Dumnezeu. Şi având în inimă mare râvnă şi dorinţă pentru mântuirea sufletelor omeneşti, s-a gândit să iasă spre hotarele Persiei, unde se înmulţise păgânătatea elinească. Deci şi-a ales 150 de fraţi, pe care i-a luat cu dânsul la drum, iar pe ceilalţi i-a încredinţat unui stareţ iscusit, anume Trofim, punându-l pe acela egumen al mănăstirii celei de obşte. Apoi, dându-le pace şi binecuvântare, a trecut râul Eufrat cu fraţii pe care îi osebise cu el şi a plecat pe drumul care ducea spre ţara şi pustia Persiei, neluând nimic din cele de trebuinţă, decât numai cărţile sfinţilor. Căci şi în cale, oriunde mergeau, nu înceta a cânta cu fraţii cântarea de psalmi ca şi în biserică, adică în câte două cete, schimbându-se din ceas în ceas, ziua şi noaptea. Şi voind să ispitească răbdarea fraţilor săi, îi ducea prin pustie fără de hrană, poruncindu-le ca la vremea trebuincioasă să se hrănească numai cu poamele pădurii. Iar unii dintr-înşii, fiind nerăbdători, au început a cârti între ei, precum de demult israelitenii au cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ne-a adus în pustia aceasta, ca să ne omoare cu foamea…”. Deci se gândeau unii din ei, 30 la număr, să se întoarcă la mănăstire în taină. Şi înţelegând cuviosul gândurile lor prin dumnezeiasca descoperire, i-a mustrat ca pe nişte puţin credincioşi şi le-a poruncit să se întoarcă înapoi, iar către ceilalţi a zis cu glas mare: „Fraţilor, să mă credeţi că astăzi ne va cerceta Dumnezeu cu hrană îndestulată şi va ruşina necredinţa voastră!” Şi s-au apropiat de hotarele Persiei, unde erau cetăţi mici, dar întărite, zidite de împăraţii din Bizanţ şi având într-însele oaste de strajă împotriva năvălirii barbarilor. Deci mergând cuviosul cu fraţii în pustie prin apropierea acelor cetăţi, cu dumnezeiască poruncă au ieşit înaintea lor mai-marii oştilor, care se numeau tribuni. Aceia i-au întâmpinat pe ei cu pâine aleasă şi cu felurite mâncăruri şi au rugat pe sfânt să intre în cetăţile lor şi să le lumineze, deoarece într-însele se aflau o mulţime de slujitori idoleşti. Deci mai întâi toţi au gustat cu mulţumire din bucatele cele aduse. După aceea, cuviosul a trimis înapoi la obşte pe fraţii care erau puţini în credinţă şi nerăbdători, apoi a intrat în cetăţile acelea. Şi ajutându-i darul Domnului, în puţină vreme i-a câştigat pe toţi la Hristos, prin propovăduirea Evangheliei. Iar într-una din acele cetăţi n-au voit să primească învăţătura lui, mai ales când îl auzeau că învăţa despre milostenie şi despre darea cu îndurare celor ce aveau trebuinţă, căci bogaţii ziceau către dânsul: „Ai venit să ne sărăceşti!” Deci cuviosul, văzând acestea, a plecat de la dânşii, iar Dumnezeu i-a pedepsit prin neplouare, pentru că trei ani a fost secetă la dânşii, până ce, cunoscându-şi păcatul lor, au căutat pe cuviosul şi, găsindu-l în Antiohia, l-au rugat să le ierte păcatul. Deci, în al patrulea an, vărsându-se ploaie mare, s-a făcut la dânşii îndestulare mare de roadele pământului, iar Dumnezeu le-a câştigat sufletele lor. Şi trecând cuviosul prin pustia aceea, s-a dus în cetatea care se numea Palmira, pe care Solomon o zidise în pustie. Intr-acea cetate, deşi locuitorii se numeau creştini, însă erau iudei, ţinându-se atât de Legea Nouă, cât şi de Legea Veche. Ei, aflând că se apropie de dânşii Cuviosul Alexandru cu fraţii, au închis porţile cetăţii înaintea lui, zicând: „Cine să hrănească atâta mulţime de monahi?” Deci nu i-au lăsat să intre, iar sfântul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Fraţilor, mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre oameni. Să nu vă împuţinaţi cu sufletul, căci fără de veste Dumnezeu ne va cerceta”.

Şi mergând ei de la cetate la o depărtare de câteva stadii, nişte barbari, care locuiau nu departe de acolo, plecându-le inima Dumnezeu, au ieşit întru întâmpinarea lor şi, aducându-le pâine şi tot felul de bunătăţi ale pământului, i-au ospătat din destul. Apoi, cuviosul s-a dus în Antiohia, îndreptându-i Dumnezeu calea spre folosul multora. Apropiindu-se el de cetate cu obişnuita rânduială a neîncetatei cântări de psalmi, a aflat de venirea lui episcopul acelei cetăţi, anume Teodot; pentru că numele lui Alexandru era slăvit şi cinstit pretutindeni. Dar diavolul a ridicat asupra sa nişte oameni răi şi zavistnici, ca să-l clevetească la episcop pe el şi pe fraţii lui, cum că toate câte le face, adică postirile şi rugăciunile, sunt din făţărnicie, pentru slava deşartă, ca să fie văzut de oameni. Iar episcopul, nesocotind că sunt mincinoase clevetirile acelea, a trimis îndată mulţi slujitori ai săi, împreună cu clevetitorii aceia, să gonească din cetate pe Alexandru şi pe cei cu dânsul. In acea vreme, tocmai intrase în cetate, cu obişnuita cântare, cinstita ceată de îngeri pământeşti, care era povăţuită de Cuviosul Alexandru. Deci trimişii episcopului, întâmpinându-i în cetate, au năvălit asupra lor tâlhăreşte şi, prinzându-i pe fiecare dintre ei, i-au bătut mult şi i-au scos afară. Iar Cuviosului Alexandru, ca unuia mai mare, i-au îndoit bătăile şi necinstea. Insă el şi fraţii lui se bucurau că s-au învrednicit să pătimească fără vină unele ca acelea. Şi înţelegând sfântul că acela este meşteşugul vrăjmaşului, care voia să împiedice folosul multora, s-a pornit cu duhul şi în taină a intrat noaptea în cetate împreună cu fraţii, unde, găsind o baie veche şi pustie, îşi săvârşeau într-însa cântarea lor de psalmi. Iar episcopul, aflând a doua zi despre aceea, deşi se mânia, însă s-a plecat spre milă şi nu le-a mai făcut nici un rău, temându-se nu numai de Dumnezeu, dar şi de popor, de vreme ce toţi cetăţenii Antiohiei erau bucuroşi de venirea cuviosului la dânşii, şi-l aveau ca pe un mare proroc, iar împotriva episcopului cârteau pentru răutatea şi necinstea făcută de dânsul cuviosului părinte şi fraţilor lui. Deci s-a umilit şi episcopul şi a binecuvântat pe Alexandru şi pe fraţii lui să petreacă în cetate. Apoi baia aceea pustie li s-a făcut mănăstire şi, în puţine zile, cetăţenii le-au zidit biserică, cu învoirea şi binecuvântarea episcopului. Şi făcând ei acolo mănăstire, mulţi din popor îşi lăsau bisericile şi se adunau la Cuviosul Alexandru la cântarea bisericească, dorind să asculte cuvintele lui cele curgătoare de miere, cu care învăţa pe cei ce veneau, iar duhul tuturor era arzând cu dragoste către cuviosul şi îi dădeau în toate zilele cele trebuincioase lui şi fraţilor. Iar ei, în ceasul cel cuviincios – o dată pe zi -, gustând hrană după al nouălea ceas, pe toate celelalte le împărţeau săracilor, nelăsând nimic pe a doua zi. Dar Dumnezeu în toate zilele le trimitea hrană din cele ce le erau de trebuinţă, prin mâinile celor milostivi şi iubitori de săraci. Iar după câtăva vreme, cuviosul a voit să aibă pe lângă locaşul său casă de oaspeţi şi bolniţă. Deci, cerând pentru aceasta binecuvântarea episcopului, a săvârşit ceea ce voia, pentru că, deşi era sărac şi nu avea nimic, însă vistieriile celor bogaţi îi erau deschise, astfel că toţi îi dădeau cu bucurie cele ce avea trebuinţă şi făceau cu osârdie ceea ce le poruncea. Şi cuviosul slujea bolnavilor şi odihnea pe cei străini, prin cele trebuincioase ce i se dădeau de la iubitorii de Dumnezeu, iar mai ales de la Insuşi Dumnezeu. Iar întru slujirea celor bolnavi se tămăduiau bolile prin cinstitele lui mâini, prin care se făceau multe minuni, şi Dumnezeu era slăvit pentru dânsul. Iar de vreme ce vedea că episcopul făcea în chemarea lui oarecare lucruri cu nebăgare de seamă, iar voievodul cetăţii şi alţi dregători mari făceau nedreptăţi, pentru aceea s-a îmbrăcat în râvna lui Ilie şi îi mustra pe toţi fără de temere, cu blândeţe şi cu îndrăzneală, învăţându-i din cuvintele lui Dumnezeu dreptatea şi adevărul, încât era ca un învăţător şi pedepsitor al tuturor. Dar acea râvnă a lui nu era primită de fiecare, mai ales de cei mari. Incă şi unii din clerici, deşi se mirau de viaţa lui îmbunătăţită, însă îl urau foarte şi totdeauna îl întărâtau pe episcop împotriva lui. Iar episcopul a trimis la cuviosul un ipodiacon prea înrăutăţit, anume Malh, cu mulţime de slujitori, ca să-l gonească din cetate. Şi ducându-se Malh cu mânie, a lovit pe sfântul cu mâna peste obraz, zicându-i: „Necuratule, ieşi din cetatea aceasta!”

Iar cuviosul, nefâcând nimic, ca un miel fără de răutate, a răspuns cu blândeţe acest cuvânt al Evangheliei: Şi era numele slugii Malh. Dar când Malh ipodiaconul cu slujitorii care veniseră cu dânsul, voiau să facă mai mare rău cuviosului şi să-l gonească din cetate, s-a adunat poporul şi s-a făcut gâlceava mare; pentru că toţi apărau pe Sfântul Alexandru şi pe fraţii lui. Astfel, abia a scăpat Malh şi cei ce erau cu dânsul de tulburarea poporului. Iar episcopul, umplându-se de mai multă mânie, s-a sfătuit cu voievodul, care asemenea se mâniase pe sfânt şi au luat pe cuviosul noaptea din locaşul său, neştiind nimeni din popor, şi l-au gonit în Halchid. Apoi au gonit şi pe fraţii lui şi s-au risipit care pe unde au putut. După o vreme oarecare, Cuviosul Alexandru s-a întors iarăşi în Antiohia, deoarece antiohienii se mâhneau după dânsul, iar asupra episcopului şi voievodului cârteau foarte mult. Dar de vreme ce nu şi-a găsit pe fraţii săi, nu voia să vieţuiască acolo singur, ci voia să se ducă. Iar cetăţenii, aflând de acest lucru, păzeau porţile ca să nu iasă, pentru că erau cuprinşi cu mare dragoste către dânsul şi doreau să vieţuiască la dânşii. Insă el n-a mai voit să stea în Antiohia, ci şi-a schimbat îmbrăcămintea călugărească, îmbrăcându-se cu o haină ruptă, şi astfel a ieşit noaptea din cetate în chip de sărac. Şi mergând câteva zile, a ajuns la o obşte care se numea Critinia. Şi văzând într-însa toată rânduiala care o aşezase în obştea sa, cea de lângă râul Eufrat, se minuna şi zicea în sine: „Care din ucenicii mei a adus aici rânduiala aceasta?” Deci mulţumea lui Dumnezeu că s-au arătat în părţile acelea roadele ostenelilor lui. Şi a fost cunoscut de fraţii de acolo că este Alexandru, pentru că numele lui era mare pretutindeni şi s-au bucurat de venirea lui, pentru că doreau de mult să-l vadă. Şi petrecând cuviosul la dânşii câtăva vreme, s-a dus apoi la Constantinopol, Dumnezeu chemându-l acolo pentru mântuirea multora. Şi s-au dus cu dânsul şi 24 de fraţi din acea obşte. Şi mergând la Constantinopol, s-a sălăşluit lângă biserica Sfântului Mina. Apoi au început a se aduna la dânsul mulţi fraţi şi în puţini ani au venit ca la 300 de ucenici de felurite neamuri: greci, romani şi sirieni, şi s-a făcut mănăstire aleasă, în care s-a întărit rânduiala celor Neadormiţi. Şi toate cele de trebuinţă li se trimiteau lor prin dumnezeiasca purtare de grijă, precum despre aceasta se va arăta aici. Un om oarecare, însemnat, auzind şi văzând viaţa lor cea săracă şi fără de grijă, cum ziua şi noaptea se îndeletnicesc numai cu lauda lui Dumnezeu, iar de cele pământeşti nu bagă de seamă, nici de cele de mâine nu se îngrijesc, a trimis înadins nişte oameni în mănăstire, ca să stea câteva zile şi să vadă, de unde au hrana cea de toate zilele. Iar Cuviosul Alexandru, înţelegând aceasta, a zis către unul din ucenici, fiind de faţă şi acei oameni: „Du-te şi adu pe omul care stă la porţile mănăstirii”. Şi ducându-se fratele, a văzut pe un om care avea o coşniţă mare plină cu pâini curate şi calde şi pe acela l-a adus la părintele împreună cu pâinile. Iar cuviosul l-a întrebat înaintea tuturor cine este şi de unde aduce pâinile. Şi îl întreba, nu că nu ştia singur – pentru că nimic nu-i era lui tăinuit de la Dumnezeu -, ci numai ca să se ruşineze cei slabi în credinţă, care veniseră să ispitească viaţa şi hrănirea lor. Atunci omul acela a început a grăi astfel: „Eu sunt vânzător de pâine şi, scoţând azi pâinea din cuptor, mi s-a arătat un bărbat luminos, înalt la statură şi minunat la vedere, care mi-a poruncit: «Să duci toate pâinile acestea la robii Celui Preaînalt». Iar eu, spăimân-tându-mă, am zis: «Nu ştiu locul unde le voi duce». Atunci el mi-a zis: «Vino după mine!» şi am mers după el. Iar el, ducându-mă pe mine până la porţile mănăstirii, s-a făcut nevăzut”. Atunci cuviosul, sculându-se, a mulţumit lui Dumnezeu. Şi s-au înştiinţat toţi de credinţa cea mare a lui către Dumnezeu şi de purtarea cea mare de grijă a lui Dumnezeu pentru dânsul.

Cuviosul era atât de mai înainte-văzător, încât ştia tot ce făceau şi gândeau fraţii, şi mustra aparte greşelile care se întâmplau, îndreptând părinteşte pe cei greşiţi. Şi având purtare de grijă pentru bolnavi, a pus patru fraţi să le slujească, poruncindu-le ca în toate zilele să pregătească apă caldă, pentru cei care aveau nevoie de aceea la boli. Intr-o zi, din întâmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să se arate credinţa cea mare a cuviosului către El, slujitorii bolnavilor au uitat să încălzească apa. De acest lucru înştiinţându-se cuviosul cu duhul, a chemat pe unul dintr-înşii şi l-a întrebat de ce n-a încălzit apa. Iar acela, vrând să-şi tăinuiască greşeala sa înaintea părintelui celui mai înainte-văzător, a zis: „Nu avem lemne”. Iar cuviosul a grăit lui: „Pentru ce nu mi-ai spus mie de dimineaţă despre lemne? Oare vrei să mă ispiteşti? Dar mergi, iată, apa s-a încălzit!” Şi ducându-se fratele în bolniţă, a găsit o căldare mare plină cu apă, fierbând şi clocotind fără de foc. Şi s-au mirat toţi de acea minune şi de credinţa cuviosului.

In acel timp, Biserica lui Hristos era tulburată de eresul lui Nestorie, iar vrăjmaşul a făcut vorbă în popor, cum că Alexandru este eretic; pentru că într-acel timp dreapta credinţă se socotea un eres, iar eresul se cinstea ca o dreaptă credinţă, deoarece patriarhul Nestorie şi mulţi împreună cu dânsul erau eretici. Deci cuviosul a fost adus la judecată înaintea celor răucredincioşi şi, fiind întrebat de eresul de care nu era vinovat, a răspuns cuvântul psalmistului: …şezut-au boierii şi cleveteau asupra mea, iar robul Tău se învăţa întru îndreptările Tale; că mărturiile Tale cugetarea mea sunt, iar sfaturile mele îndreptările Tale. Acestea grăindu-le el, diavolul s-a arătat, zicând: „Pentru ce mă munceşti pe mine mai înainte de vreme?” Şi zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar după ce sfântul a grăit acele cuvinte ale psalmistului, nimic n-a mai răspuns către cei ce-l întrebau, ci tăcea, căutând în jos ca un miel fără de glas, lângă cel ce îl tunde pe el. Iar judecătorii, mâniindu-se, l-au gonit din faţa lor. Iar când în poporul cel răzvrătit, slujitorii satanei voiau să pună mâinile pe dânsul şi să-i facă rău, el, apărându-se cu dumnezeiasca acoperire, a trecut prin mijlocul lor şi s-a dus, ajungând întreg la locaşul său, unde fraţii făceau multe rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul. Iar după un timp, vrăjmaşul iarăşi s-a înarmat asupra lui şi a ridicat pe nişte eretici, care, nu numai pe el singur, dar şi pe mulţi din fraţii lui, i-au chinuit cu legături, cu temniţe şi cu bătăi. Insă toate acestea erau cuviosului ca o cunună preaslăvită, iar vrăjmaşului îi erau spre ruşine. Şi trecând ereticescul vifor, cuviosul a vieţuit celelalte zile ale sale în pace. Deci, plăcând lui Dumnezeu şi ducând sufletele multora spre mântuire, s-a mutat către Domnul la adânci bătrâneţi, nevoin-. du-se în călugărie 50 de ani. El a fost îngropat cu cinste, iar la mormântul lui se făceau minuni, pentru că la toate neputinţele omeneşti se dădeau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Alexandru şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

ADUCEREA CINSTITULUI VEŞMÂNT AL PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU ÎN BISERICA DIN VLAHERNA (2 iulie)2 iuliePunerea-in-racla-a-vesmantului-Maicii-Domnului

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Leon şi a soţiei sale, Verina, erau în Constantinopol doi bărbaţi cinstiţi din rânduiala senatorilor, anume Galvie şi Candid, fraţi buni după trup. Aceştia sfatuindu-se, au rugat pe împărat să-i lase să plece la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Şi fiind sloboziţi, au plecat la drum şi, ajungând în Palestina, au mers în Galileea, vrând să ajungă în Nazaret, ca să vadă sfânta casă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care – prin buna vestire a Arhanghelului Gavriil şi prin venirea Sfântului Duh -, a zămislit negrăit pe Dumnezeu Cuvântul. Deci mergând acolo şi închinându-se, s-au odihnit într-un sat mic, ce se întâmplase acolo aproape, căci se însera. Iar după dumnezeiasca purtare de grijă, au găzduit în casa unei femei văduve, evreică, care era bătrână cu anii şi cinstită prin viaţă curată. Şi pregătindu-se cina pentru dânşii, au văzut înăuntru o cămară osebită, în care erau multe lumânări aprinse, ardea tămâie şi ieşea bună mireasmă de aromate, căci acolo era ascuns cinstitul veşmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. încă zăceau lângă cămara aceea şi mulţi bolnavi, iar Galvie şi Candid, văzând aceasta, se minunau de acel lucru străin şi socoteau că acolo se păzeşte ceva din Legea veche. Deci rugând pe acea femeie cinstită să cineze cu dânşii, au întrebat-o: „Ce este în cămara aceea luminată de atâtea lumânări şi plină de miresme de tămâie, şi pentru ce zac neputincioşii lângă ea?” Iar ea tăinuia la început lucrul cel ascuns de dânsa, dar minunile care se făceau, nu putea să le tăinuiască. Deci a zis către dânşii: „O, cinstiţi bărbaţi, iată, precum vedeţi, aceşti bolnavi care zac aici, toţi aşteaptă tămăduiri de neputinţele lor. Pentru că în acest loc, orbii se luminează, ologii se îndreptează, diavolii se izgonesc din oameni, surzii aud, limbile celor muţi se dezleagă spre grăire şi toate bolile cele nevindecate, aici se tămăduiesc lesne”. Iar Galvie şi Candid, auzind aceasta, au început mai cu dinadinsul a o întreba pricina pentru care s-a dăruit acelui loc un dar şi o putere de nişte faceri de minuni ca acestea. Iar ea tăinuind încă adevărul, a zis: „Se povesteşte în neamul nostru evreiesc că unuia din părinţii noştri cei de demult, i s-a arătat Dumnezeu în acest loc. Din acel timp, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi într-însul se fac multe minuni”. Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, mai mult se aprindeau cu dorinţa inimii spre aflarea adevărului, precum altădată Luca şi Cleopa, cei ce au zis: Oare nu erau inimile noastre arzând întru noi? Deci au zis cu strigare: „O, preafericită femeie, te jurăm cu Dumnezeul cel viu, să ne spui adevărul. Pentru că noi nu pentru altă pricină am suferit atâta cale de la Constantinopol şi până aici, decât numai să vedem toate locurile sfinte care sunt în Palestina, şi aici să dăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu. Iar de vreme ce auzim că în casa ta este un loc sfânt şi făcător de minuni, voim să aflăm cu dinadinsul despre dânsul cum s-a sfinţit şi pentru care pricină se lucrează puteri întru dânsul”. Iar femeia, fiind jurată cu numele lui Dumnezeu, a suspinat din adâncul inimii şi, vărsând lacrimi din ochi, a grăit către dânşii: „O, bărbaţi aleşi, această taină dumnezeiască, care acum mă siliţi să v-o spun, nu s-a ştiut de nimeni până astăzi; dar, de vreme ce vă văd oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu, am să vă spun această taină ascunsă, nădăjduind ca ceea ce veţi auzi de la mine, veţi păzi şi nu veţi spune la nimeni. Aici la mine este ascuns veşmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu. In timpul când ea s-a mutat de la cele pământeşti la cele cereşti, era acolo, la vremea îngropării ei, una din strămoaşele mele, văduvă, căreia i s-a dat veşmântul acesta, după hotărârea însăşi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Aceea, luând veşmântul, l-a păzit cu cinste în tot timpul vieţii sale. Apoi, înainte de a muri, l-a încredinţat în paza unei fecioare din neamul său, poruncindu-i cu jurământ, ca nu numai veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l păzească, ci şi fecioria ei s-o păzească pentru cinstea Preacuratei Fecioare Maria.

Iar fecioara aceea, în tot timpul vieţii sale, păzind de asemenea cu multă cinste veşmântul acesta, când s-a apropiat de sfârşitul vieţii, l-a încredinţat şi ea la altă fecioară curată şi cinstită din neamul său. Astfel că, din fecioară în fecioară, trecând mulţi ani, acest sfânt veşmânt a ajuns până la mine, smerita, care am îmbătrânit în viaţă curată fără bărbat. Iar de vreme ce în neamul meu nu se află nici o fecioară căreia aş fi putut să-i încredinţez această taină, vă spun vouă despre dânsa, ca să ştiţi că, pentru acest cinstit veşmânt, care se găseşte în camera mea dinăuntru, se săvârşesc acele minuni aici. Insă vă rog să nu spuneţi taina aceasta nimănui, nici în Ierusalim, nici oriunde vă veţi duce”. Iar Galvie şi Candid, auzind de veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au umplut de spaimă şi de negrăită bucurie, şi au făgăduit cu lacrimi că vor păzi taina. Şi au rugat-o pe femeie să nu-i oprească să petreacă toată noaptea, în cămara aceea, în rugăciuni, lângă sfântul veşmânt. Deci intrând înăuntru, au văzut sicriul în care era păzit cu cinste sfântul veşmânt al Maicii Domnului, în jurul căruia ardeau multe lumânări şi era bună mireasmă de aromate. Atunci au început mai cu dinadinsul a face rugăciuni cu lacrimi şi cu multe închinăciuni către Dumnezeu şi către Preasfânta Lui Maică. Şi aveau un singur gând amândoi, cum ar putea dărui acea vistierie de mare preţ cetăţii împărăteşti. Apoi, sfătuindu-se ei, au măsurat sicriul în lăţime, lungime şi înălţime, şi au însemnat asemănarea lui din ce fel de lemn era. Deci, luminându-se de ziuă, şi-au isprăvit rugăciunile lor şi au ieşit din camera aceea, mulţumind femeii că i-a lăsat să stea toată noaptea înaintea cinstitului veşmânt. Apoi, dând îndestulată milostenie săracilor ce se aflau acolo, au plecat spre Ierusalim, fiind petrecuţi de femeia aceea, căreia i-au făgăduit că, până se vor întoarce în patria lor, iarăşi au să mai vină să se închine înaintea sfântului veşmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci ajungând ei la Ierusalim, s-au închinat Făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormântului Domnului. Şi cercetând toate sfintele locuri dimprejurul Ierusalimului, au chemat la dânşii un lucrător de lemn şi i-au poruncit să le facă un sicriu de lemn vechi, după măsura şi asemănarea arătată lui de dânşii. Iar după ce sicriul a fost făcut, au cumpărat pentru el un acoperământ ţesut cu aur şi s-au întors la femeia aceea. Şi ajungând la casa ei, i-au arătat acoperământul cel ţesut cu aur, rugând-o să-i lase să acopere cu el sicriul cinstitului Veşmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi să le dea voie ca să stea toată noaptea la rugăciune lângă sicriu. Şi câştigând ei aceea, au căzut cu feţele la pământ înaintea sicriului şi au udat pământul cu lacrimi, rugându-se Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu ca să nu-i oprească a se atinge de sicriul său cel cu veşmântul, ca să-l ia cu dânşii. Iar când era la miezul nopţii şi când toţi dormeau, au luat sicriul cu frică şi, scoţându-l din cameră, l-au ascuns în careta lor, iar în locul aceluia au pus celălalt sicriu, care a fost făcut din lemn vechi în Ierusalim şi, învelindu-l cu acoperământul ţesut cu aur, au stat până la ziuă, rugându-se. Iar după ce s-a luminat de ziuă, au mulţumit acelei cinstite femei şi, închinându-i-se ei, au dat multă milostenie săracilor, apoi au plecat cu negrăită bucurie. Şi ajungând la Constantinopol, la început n-au spus nimănui despre aducerea sfântului veşmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vrând ca să ascundă la dânşii acea nepreţuită vistierie. Deci, zidind în casa lor o bisericuţă mică, în numele Sfinţilor Apostoli Petru şi Marcu, au pus într-însa sicriul acela cu sfântul veşmânt, nu la arătare, ci întru ascuns. Iar după ce au văzut că nu pot să tăinuiască sfinţenia cea atât de mare a veşmântului Maicii Domnului, pentru minunile care se făceau cu dânsul, s-au dus şi au înştiinţat pe marele împărat Leon şi pe soţia lui, împărăteasa Verina, asemenea şi pe Preasfinţitul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului. Iar aceştia, umplându-se de negrăită bucurie, s-au dus la casa şi biserica lui Galvie şi Candid şi, descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâţia ani, sfântul veşmânt al Maicii Domnului. Şi s-au atins de dânsul cu frică şi cu bună cucernicie, sărutându-l cu toată dragostea. Apoi l-au luat de acolo şi l-au dus cu slavă şi cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna. Deci l-au pus acolo într-un sicriu împodobit cu aur, cu argint şi cu pietre scumpe, şi au hotărât ca în toţi anii să se prăznuiască punerea veşmântului Preasfîntei Născătoare de Dumnezeu, în ziua de doi iulie, întru cinstea şi slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Celui născut dintr-însa, Hristos Mântuitorul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

* – Vlaherna a fost un loc din Constantinopol, care se afla la malul portului corăbiilor şi a fost numit astfel după un oarecare slăvit voievod al sciţilor, care se numea Vlahern şi fusese ucis în acel loc, unde, după aceea, s-a zidit biserică prea aleasă în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

SFÂNTUL IERARH IUVENALIE, PATRIARHUL IERUSALIMULUI (2 iulie)

 Sfântul Iuvenalie a luat scaunul Patriarhiei Ierusalimului pe vremea împărăţiei binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr. In zilele patriarhiei lui, erau în Palestina marii luminători Sfinţii Părinţi Eftimie, Teodosie, Gherasim de la Iordan – căruia i-a slujit leul -, şi mulţi alţii, însă erau şi tulburări care se făceau de eretici. Căci în acele vremuri se ridicase eresul lui Nestorie, care hulea pe Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu, şi s-a adunat al treilea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, în cetatea Efesului. La acest sinod, Sfântul Iuvenalie cu Sfântul Chirii, Patriarhul Alexandriei, şi cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, au anatematizat pe Nestorie şi eresul lui. Iar după sfârşitul împăratului Teodosie, împărăţind Marcian cu Pulheria, a ieşit un alt eres, al lui Dioscor şi al lui Eutihie, care spuneau că în Domnul nostru Iisus Hristos este numai o singură fire. Deci s-a făcut al patrulea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, în cetatea Calcedon. In acest Sinod, Sfântul Iuvenalie, în mijlocul Sfinţilor Părinţi, ca un luceafăr în mijlocul stelelor, strălucea prin dreapta credinţă, izgonind întunericul credinţei celei rele a ereticilor. Iar după ce s-a întors de la sinod la scaunul său, a mers în Palestina un oarecare eretic Teodosie, cu chipul călugăr, iar cu obiceiul vrăjitor, care se ţinea de credinţa cea rea a lui Eutihie. Acela hulea Sfântul Sinod cel din Calcedon, spunând că acolo s-ar fi lepădat dogmele dreptei credinţe şi s-ar fi înnoit învăţătura lui Nestorie, şi bârfea şi multe alte necuviinţe asupra Bisericii. Despre acest eretic povesteşte Evagrie că, fiind izgonit din mănăstirea lui pentru faptele sale cele rele şi pentru necredinţa sa, s-a dus în Alexandria la răucredinciosul Dioscor şi s-a lipit de el. Dar fiind pedepsit şi de acela cu multe bătăi, pentru meşteşugul şi răutatea sa, a fost pus pe o cămilă, ca un tulburător, şi a fost purtat cu batjocură prin cetate. Apoi, scăpând în Palestina, a început a tulbura Biserica, semănând eresuri hulitoare de Dumnezeu. Pe atunci se afla în Palestina împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tânăr, care petrecea la Sfintele Locuri, după moartea bărbatului ei. Deci acel eretic Teodosie mai întâi a înşelat pe împărăteasa Evdochia spre lepădarea Sinodului din Calcedon, apoi şi pe mulţi monahi neiscusiţi i-a vătămat cu eresul său şi i-a făcut de un gând cu sine. Deci a ridicat, cu mulţi călugări înşelaţi, tulburare împotriva Patriarhului Iuvenalie, silindu-l să se lepede cu totul de Sinodul din Calcedon. Iar el nevrând, l-au izgonit de pe scaun. Şi s-a dus Iuvenalie la Constantinopol, la împăratul Marcian, iar ereticul Teodosie, având ajutătoare pe împărăteasa Evdochia şi puterea călugărilor orbiţi de eres, s-a suit pe scaunul Patriarhiei şi făcea multe primejdii episcopilor şi clericilor celor dreptcredincioşi, care nu voiau să aibă împărtăşire cu el – pe unii îi lepăda, iar pe alţii, muncindu-i, îi ucidea, jefuindu-le averile şi risipindu-le casele. Astfel a făcut lui Severian, Episcopul Schitopolei, care n-a voit să se supună eresului său, şi, izgonindu-l de pe scaunul său, l-a ucis. Din aceste pricini se făcuse în toată Palestina mare tulburare şi sfânta cetate a Ierusalimului era prinsă şi pustiită ca de nişte barbari. Iar Sfinţii Părinţi din Palestina, nesuferind să vadă o prigonire ca aceea şi risipire a Bisericii, încă temându-se şi de mâinile ighemonilor, s-au ascuns în pustia cea mai adâncă, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, pentru pierderea ereticilor şi pentru grabnica împăcare a Bisericii.

Pe vremea aceea, în clerul Bisericii Ierusalimului era un diacon cu numele Atanasie, frumos grăitor la cuvânt şi râvnitor în dreapta credinţă. Acesta văzând în biserică, în locul patriarhului, pe ereticul Teodosie, stând ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste, a stat înaintea lui şi a strigat cu glas mare, zicând: „O, Teodosie, încetează de a umple Sfânta Cetate de atâtea ucideri! încetează de a ridica război împotriva lui Hristos şi a izgoni tâlhăreşte turma Lui din ogrăzile cele dumnezeieşti”. Acestea zicând Atanasie către el, îndată a fost prins de ostaşii lui Teodosie şi a fost tras afară din biserică, unde, chinuindu-l cu multe feluri de munci şi bătându-l mult, l-au ucis cu un fier ascuţit. Iar trupul lui legându-l cu o funie de picioare şi târându-l prin toată cetatea, la urmă l-au aruncat spre mâncare câinilor. Iar voievodul Dorotei, care era pus de împărat ca să ocârmuiască Palestina, nu se întâmplase într-acea vreme să fie în Ierusalim, ci era cu oastea la război împotriva moabitenilor. Acela, înştiinţându-se de cele ce se făcuseră în Sfânta Cetate, îndată întorcându-se cu oastea de la război, a alergat la Ierusalim. Dar purtătorii de arme ai lui Teodosie şi ai împărătesei Evdochia, din porunca lor, au închis porţile cetăţii înaintea voievodului, nelăsându-l să intre înăuntru. Şi nu l-au lăsat să intre până ce nu le-a făgăduit că o să fie de un gând cu ei în credinţa lor. Astfel, acel mincinos patriarh Teodosie, tulburând Biserica, a fost pe scaunul Patriarhiei Ierusalimului 20 de luni, până ce a venit poruncă voievodului de la împărat, ca să-l prindă şi să-l aducă ca pe un tulburător şi ucigaş la judecată în Constantinopol. Dar Teodosie, aflând mai înainte de porunca împărătească care îi venea, s-a ascuns de toţi şi a fugit în Muntele Sinai, făcându-se neştiut. Atunci Preasfinţitul Patriarh Iuvenalie, care pentru bunătăţile lui avea în Constantinopol mare cinste de la împăratul Marcian şi de la Pulheria, soţia lui, şi de la patriarhul locului, s-a dus la Ierusalim cu porunca împărătească şi şi-a luat iarăşi scaunul său, îndreptând toate cele răzvrătite. Iar părinţii din pustie, auzind de întoarcerea lui, s-au umplut de mare bucurie şi s-au întors la locaşurile lor. Dar împărăteasa Evdochia, care fusese înşelată de răucredin-ciosul Teodosie cu eresul lui Eutihie, se clătina cu mintea, ne ştiind de care mărturisire să se ţină. Deci a trimis în Antiohia la Cuviosul Simeon Stâlpnicul, cerând de la dânsul sfat folositor şi povăţuire. Iar acela a scris către dânsa, poruncindu-i să se împace cu Preasfinţitul Patriarh dreptcredincios Iuvenalie şi să urmeze învăţăturii lui binecre-dincioase. Iar împărăteasa a făcut aceasta fără de zăbavă şi, lepădân-du-se pe faţă de eres, s-a făcut părtaşă Bisericii celei soborniceşti. Aceasta văzând-o poporul cel mult al mirenilor, asemenea şi monahii care fuseseră înşelaţi de ereticul Teodosie, s-au întors la dreapta credinţă prin pilda împărătesei. După aceasta, Sfântul Iuvenalie a petrecut în pace cealaltă vreme a vieţii sale, împodobind Sfânta Biserică cu cuvântul, cu viaţa şi cu veghea cea păstorească. In prolog se scrie şi aceasta: Pe când Marcian cu Pulheria zideau biserica din Vlaherna în numele Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, au scris Sfântului Iuvenalie, întrebându-l dacă ştie unde a fost pus trupul Maicii Domnului. Iar el a scris răspuns că nu ştie; însă a spus un cuvânt vechi, adevărat, că a fost îngropat şi Sfinţii Apostoli au auzit o cântare îngerească până la a treia zi. Iar după trei zile, unul din ucenici nefiind la îngroparea preacuratului ei trup, i-au deschis lui mormântul, dar n-au aflat trupul ei, decât numai cele de îngropare singure. Aceasta citind împăratul şi împărăteasa, au scris către dânsul, rugându-l ca măcar racla cu cele de îngropare s-o pecetluiască şi s-o trimită la dânşii – lucru care s-a şi făcut. Şi vieţuind Sfântul Iuvenalie toţi anii ierarhiei sale 38, a adormit cu pace şi a stat înainte între cereştile ierarhii, la scaunul slavei Arhiereului cel Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

BINECREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT (2 iulie)

Odrăslit de pământul Moldovei, măritul Voievod Ştefan cel Mare a fost cinstit dintotdeauna de către poporul dreptcredincios, care l-a numit „bun, mare şi sfânt”. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate -Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi şi trădători -, sfânt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mănăstiri. Dreptcredinciosul Voievod Ştefan s-a născut la Borzeşti, din părinţi binecredincioşi – voievodul Bogdan al II-lea şi doamna Maria Oltea. Incă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. în toate câte le făcea, era călăuzit de duhul dreptăţii şi al iertării. Curând după uciderea tatălui său la Răuşeni de către Petru Aron, Ştefan cel Mare este chemat la tronul Moldovei. Pe Câmpia Direptate este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Intrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Intru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Deci luând Ştefan cel Mare domnia Moldovei cu voia lui Dumnezeu şi venind turcii să jefuiască pe la Galaţi, i-a bătut, luând Cetatea Albă şi Chilia. Acesta a fost începutul războaielor cu vrăjmaşii creştinătăţii pe care le-a purtat ca domn al Ţării Moldovei, şi aşa s-a dat Ştefan cel Mare în mâna lui Dumnezeu şi s-a sârguit să împlinească voia Sa. Căci nu uita a săvârşi, chiar şi războaiele, cu frică de Dumnezeu şi cu rânduială; şi multe războaie a purtat şi cu dreptate le-a câştigat, căci câte lupte a avut, atâtea mănăstiri şi biserici a făcut. Iar rânduiala sa aceasta era: înainte de vreo luptă se lega, el împreună cu toţi oştenii săi, a posti trei zile cu pâine şi apă, spre a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Şi nu uita a pleca la luptă fără icoana Mântuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întâistătători şi rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască, se găsesc şi astăzi la Sfânta Mănăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfânta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele şi pavezele oştenilor săi. Şi tot în chipul Sfintei Cruci a rânduit a se face toate săbiile oştenilor, ca în lupta cu vrăjmaşul cel văzut să biruiască şi pe cel nevăzut. Acest mare şi dreptcredincios voievod, apărător al creştinătăţii, pentru mulţimea sângelui curs în războaie, a ridicat mănăstiri pe locul bătăliilor, ca, în veac, atât călugării, cât şi preoţii din sfintele altare, să-l pomenească în rugăciune dimpreună cu cei căzuţi, binecredin-cioşi sau vrăjmaşi, aşa cum Domnul însuşi ne-a poruncit să ne rugăm. Iar chipul ridicării Mănăstirii Putna, cum spune cronicarul Ion Neculce, acesta a fost: a tras Ştefan Vodă cu arcul dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire; şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut prestolul în altar. Şi a pus şi pe trei boieri de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; şi unde a căzut săgeata vătafului de copii a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a făcut clopotniţa. Iar un copil din casă a întrecut pe marele Ştefan, căzându-i lui săgeata într-un deluşor, ce se cheamă „Sion”, care este lângă mănăstire; şi a zidit într-acel loc biserică de lemn. Şi a zidit Ştefan Vodă Mănăstirea Putna, să-i fie spre odihnă de veci, lui şi familiei lui, şi spre mângâiere poporului. Şi a adus acolo pe Daniil Sihastrul, sfântul său duhovnic, împreună cu ucenicii săi, toţi rugători cu inima şi desăvârşiţi scriitori de cărţi sfinte, căci alte cărţi mai frumos împodobite ca ale lor nu s-au mai văzut. Asemenea şi Sfântului Simeon Sihastrul, primul său duhovnic, şi celor 17 ucenici ai săi le-a înălţat un schit în „Poiana lui Simeon”, care mai apoi s-a numit Mănăstirea Pângăraţi. Iar după săvârşirea Cuviosului Simeon, a luat moaştele binemirositoare ale sfântului spre păstrare în cetatea Sucevei, capul lui avându-l cu dânsul totdeauna, ca pe un odor de mare preţ, pe care în fiecare zi îl tămâia şi îl săruta.

Iar în al 17-lea an al domniei sale, s-au ridicat turcii cu multă oaste şi au venit în Moldova, ca să-l supună pe domn şi să stăpânească acest binecuvântat pământ. Dar iscusit fiind voievodul la războaie, i-a atras într-o mlaştină de lângă Vaslui, la Podul Inalt, unde a zdrobit o oaste de trei ori mai mare decât a sa, căci bunul Dumnezeu a rânduit aceasta, ca prin acest mic popor să smerească împărăţia turcească cea păgână şi vărsătoare de sânge creştinesc. Dar pentru că ştia marele Ştefan Voievod că în urmă se vor întoarce păgânii cu mai mare oaste împotriva Moldovei, a scris scrisoare către toţi regii şi împăraţii Europei, cerând ajutor, după cum urmează mai jos: „Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată, sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor, cărora vă scriu şi vă doresc tot binele. Şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor, Mahomed al II-lea, a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman paşa-beglerbegul. Impreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus numitului turc şi mulţime multă din Valahia şi domnul Valahiei cu toată puterea lui Asan-beg şi Ali-beg şi Scheder-beg şi Graba-beg şi Oşu-beg şi Valtival-beg şi Serefaga-beg, domnul din Sofia, şi Cuseran-beg şi Tiri-beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu ostile lor. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Celui atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea împăratul păgân al turcilor, îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră creştinească, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi nouă pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi în toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească, şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere. Suceava, în ziua Sfântului Pavel Tebeul, luna ianuarie în 15 zile, la anul 1475, Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei”. După această scrisoare a sa către mai marii creştinătăţii, prin care îi ruga de ajutor, de înfrăţire şi de lepădare a mândriei, n-a primit nici un ajutor de la mândrii stăpânitori ai Europei, dar, cu smerenie şi tărie de mucenic, a îndurat înfrângerea oştirii moldoveneşti la Războieni, fiind oastea păgână de zece ori mai mare. Şi a fugit voievodul Ştefan spre Cetatea Neamţului, să-şi tragă sufletul şi să afle încotro să apuce. Şi fiind maica sa în cetate – după cum iarăşi scrie Ion Neculce -, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că orice pasăre în cuibul ei piere; deci, să se ducă în sus să strângă oaste, căci, cu ajutorul Domnului, izbânda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvântul mamei sale, s-a dus. Şi, mergând în sus pe Moldova, a mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului ca să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până îşi va isprăvi rugăciunea. Şi după ce şi-a isprăvit sihastrul rugăciunea, l-a chemat în chilie pe voievod şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru: „Ce vom face, că nu mai putem să ne batem cu turcii? Inchina-vom ţara la turci, au ba?” Iar sihastrul a zis: „Să nu o închinaţi, că izbânda este a noastră. Numai după ce vei izbândi, să faci o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, al căruia să fie şi hramul bisericii”.

Deci a mers Ştefan Vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi a strâns la oaste fel de fel de oameni şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegând că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate cu tunurile şi au început a fugi spre Dunăre. Iar marele Ştefan a început a-i goni din urmă şi a-i bate, până i-a trecut Dunărea. Şi, întorcându-se voievodul, a făcut Mănăstirea Voroneţ, cu hramul Sfântul Gheorghe, unde s-a retras şi Sfântul Daniil Sihastrul, şi, prin lucrare dumnezeiască, s-a rânduit că icoana hramului a fost găsită, în vremea lucrării ei, nefacută de mână omenească, cu chipul Sfântului Gheorghe. Iar mai târziu, Ştefan Vodă a zidit Mănăstirea Războieni, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, unde smeritul domn a pus şi această pisanie: „Eu şi curtea mea am făcut cele ce mi-au stat în putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socotesc că a fost după voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat fie numele Lui”. In Ţara Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt a zidit multe sfinte mănăstiri, precum: Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1470), Mănăstirea Tazlău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1487), Mănăstirea Voroneţ, cu hramul Sfântul Gheorghe (1488), Mănăstirea Borzeşti (1494), Mănăstirea Popăuţi, cu hramul Sfântul Nicolae (1496), Mănăstirea Războieni, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail (1496), Mănăstirea Neamţ, cu hramul înălţarea Domnului (1497), Mănăstirea Dobrovăţ, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt (1504) şi altele. Iar biserici domneşti ridicate de fericitul voievod au fost: Pătrăuţi (1487), Sfântul Ioan – Vaslui (1490), Precista Mare – Bacău (1491), Sfântul Nicolae Domnesc – Iaşi (1492), Sfântul Gheorghe -Hârlău (1492), Bălineşti (1493), Cuvioasa Parascheva – Cotnari (1493), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – Huşi (1495), Sfântul Nicolae din Dorohoi (1495), Sfântul Ioan Domnesc – Piatra Neamţ (1498). Ca voievod, Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut multe milostenii celor săraci, răsplătind şi pe ostaşii săi cu averi şi moşii, iar mai vârtos răsplătea după faptele de vitejie din război. Aşa pe Purice Aprodul, ce l-a scăpat de moarte într-o bătălie cu ungurii, miluiţi fiind de Dumnezeu de au scăpat cu viaţă, l-a făcut boier, armaş mare, şi din el s-a tras mai apoi neamul Movileştilor. Aşa şi pe Burcel, care, fiind sărac, ara pământul în zi de sărbătoare, neavând plug să are, l-a miluit cu plug şi cu moşie şi s-a dus cu pace la Sfânta Liturghie, că era Duminică, iar sfântul voievod venise la dumnezeiasca slujbă în târgul Vasluiului. Şi nu numai oştenilor credincioşi le-a dat dări şi milostenii, ci a zidit din temelie şi a miluit multe mănăstiri în Ţara Moldovei, în Ţara Ardealului, în Ţara Valahiei, pe la Sfintele Locuri şi în Sfântul Munte al Athosului. Iar egumenului Mănăstirii Zografu i-a trimis scrisoare, împreună cu dania sa ctitoricească: Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, Cel ce vede toate, sfânta mănăstire şi biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezământ, după rânduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezământul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena şi să stea în sfântul pomelnic, precum este scris. Şi iarăşi, până când va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, sfânta biserică să ne cânte sâmbătă seara un Paraclis şi Duminica la prânz să se dea băutură. Marţea să se cânte Liturghie şi la prânz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la Vecernie şi la Pavecerniţă şi la Miezonoptică şi la Utrenie şi la Liturghie şi la Sfânta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă atât cât vom fi în viaţă. Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte Sfântul Parastas în sobor, şi apoi şi celelalte slujbe de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cânte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara la parastas şi colivă şi băutură să se dea, iar dimineaţa la Sfânta Liturghie, iarăşi colivă şi la prânz, băutură spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămână cât va. dăinui sfânta mănăstire”. Iar călugărilor de la Mănăstirea Neamţ le-a dat rânduială, pentru ctitorirea bisericii mari şi a chiliilor: „In fiecare miercuri seara, călugării şi egumenul din Mănăstirea Neamţu să ne cânte nouă şi doamnei Măria un parastas, iar joi o Liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.

Sfinţenia şi-a arătat-o chiar şi în faptele socotite a fi fără duhul blândeţii, precum izgonirea din ţară sau osândirea spre moarte a trădătorilor. Iar întru acestea, fiind la mijloc soarta neamului şi a pământului strămoşesc, arătat a fost că lucru cu dreptate a săvârşit, căci de s-ar fi milostivit spre un om ar fi pierit o ţară şi un neam sub loviturile mişeleşti ale păgânilor şi răucredincioşilor. Şi precum trupul trebuie înfometat şi slăbit pentru a scoate patima din el, ori precum Sfântul Ilie a ucis cu mâna lui pe slujitorii idoleşti spre a feri poporul de necurăţia închinării la idoli, aşa şi acest sfânt voievod, cu dreptate a izgonit şi a pedepsit aspru pe cei ce ieşeau din dumnezeiasca ascultare, asemănându-se cu Iuda vânzătorul. Dar n-a uitat să fie iertător şi milostiv cu toţi cei care se pocăiau şi îşi cereau iertarea din mâinile sale, precum Insuşi Hristos a făcut cu Petru după lepădarea sa, ori cu Proorocul David după ce acesta a săvârşit adulter cu femeia lui Urie. Aşa îi scrie voievodul vornicului Mihu, fugit mişeleşte din ţară, dar care voia să se întoarcă şi să fie credincios Sfântului Ştefan: Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom mai pomeni în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi faptele petrecute; ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii credincioşi şi de cinste. Şi satele, adică ocinile tale, toate le-am întors; vino, deci, îndată ce ne vei face slujba cu care te-am însărcinat. Inţeleptul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a lăsat cu limbă de moarte fiului său ca, de va fi să închine ţara, să o închine turcilor, care pentru bani măcar îşi ţin cuvântul, iar în cele bisericeşti nu caută nicidecum a se amesteca. Ceea ce s-a şi întâmplat mai în urmă, iar pământul ţarii, cu rugăciunile sale, a rămas un pământ binecuvântat. Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, asemenea sfinţilor şi drepţilor lui Dumnezeu, şi-a cunoscut mai dinainte obştescul sfârşit. Precum şi Sfântul Constantin cel Mare, înainte de obştescul său sfârşit, aşa şi Ştefan cel Mare, a chemat vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, arătându-le că de nu vor mai putea ţine ţara aşa cum a ţinut-o el, socotind din toţi pe turc mai puternic şi mai înţelept, a dat învăţătură să se închine turcilor, iar mai apoi le-a mai dat fiecăruia cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare, spre mântuirea lor şi a neamului. Apoi, lăsând pe fiul său, Bogdan, pe scaunul Moldovei, şi dând tuturor sărutarea cea de pe urmă, s-a săvârşit cu pace, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, Domnul domnilor şi Impăratul împăraţilor, în a doua zi a lunii lui iulie, la anul mântuirii 1504, ca un preaslăvit domn şi apărător al creştinătăţii, cum până atunci nu mai cunoscuse acest pământ binecuvântat. Iar la moartea sa – cum zice iarăşi Ion Neculce -, a fost jelit de tot norodul, că s-a luat de la dânşii asemenea piatră de mult preţ şi făclie a dreptei credinţe şi a dragostei de neam. Şi l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în Mănăstirea Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângeau toţi, ca după un părinte al lor, căci cunoşteau toţi că s-au păgubit de mult bine şi multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tânguia la săvârşirea sa cu multe lacrimi şi întristare: „Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Şi norodu-n hohot plânge:/ Cui ne laşi pe noi, stăpâne?…”. „Cei după moartea lui până astăzi îi zic “Sveti” – Sfântul Ştefan Vodă -, nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns…”, precum scrie cronicarul Grigorie Ureche. După săvârşirea sa, multe minuni s-au întâmplat la mormântul său, vindecări minunate ori izgoniri de demoni, care şi până azi se petrec. Iar la anul 1775, răpită fiind Bucovina de către austrieci, chipul său de lângă mormânt s-a întunecat la faţă cu totul, iar clopotul cel mare a început a bate singur, candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din care pricină a ajuns sub stăpânire străină. Insă, fără de îndoială, tuturor celor ce vin şi i se închină cu evlavie la mormânt, acest mare şi minunat domn, următor în viaţă şi în fapte Sfântului şi Marelui Constantin şi marilor împăraţi creştini, le bucură inimile şi îi întăreşte pe piatra credinţei şi în nădejdea vieţii veşnice. Asemenea, se mai spune că la Judecata de apoi, Sfântul şi Marele Ştefan Voievod va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească şi pentru ţară şi neam.

Pentru râvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe pe pământul ţării noastre, pentru marile sale vitejii şi pentru numeroasele sale mănăstiri şi biserici care împodobesc şi astăzi Moldova, fiind cinstit de-a lungul veacurilor de popor între sfinţi, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, ziua în care a trecut din această viaţă la cereştile locaşuri. Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobândi arvuna vieţii veşnice la săvârşirea din această viaţă şi mai vârtos la Judecata de apoi, pentru a slăvi cu sfinţii pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi închinat. Amin.

SFÂNTUL IOAN MAXIMOVICI, ARHIEPISCOP DE SAN FRANCISCO (2 iulie)

 Fericitul ierarh Ioan s-a născut în anul 1896, în satul Adamovka din provincia Harkov, în familia de nobili ucraineană Maximovici, fiind botezat cu numele de Mihail. Educaţia secundară a făcut-o la şcoala militară din Poltava, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Harkov. In timpul războiului civil care a urmat după revoluţia bolşevică, familia sa a fost evacuată la Belgrad, unde Mihail şi-a terminat studiile de teologie. In 1926, el a fost tuns monah de mitropolitul Antonie Hrapovitsky, unul din cei mai străluciţi ierarhi ruşi care a reuşit să scape din vâltoarea revoluţionară. Primind numele Sfântului Ioan de Tobolsk – un strămoş al său, prăznuit la 10 iunie -, noul călugăr a fost imediat instalat ca şi profesor şi spiritual al Seminarului sârb din Bitola, unde a influenţat puternic elevii săi prin viaţa sa ascetică şi atenţia sa părintească. După ce inspecta dormitoarele, el îşi petrecea noaptea în rugăciune şi nu îşi îngăduia decât o oră sau două de odihnă, aşezat sau îngenuncheat înaintea icoanelor. De altfel, el recunoştea singur că, după ce a fost călugărit, nu s-a mai întins niciodată ca să doarmă. El nu mânca decât o dată pe zi, puţin înainte de miezul nopţii, iar în timpul Postului Mare nu se hrănea decât cu pâinea de la altar, petrecând prima şi ultima săptămână a postului ajunând cu totul. In 1934, el a fost hirotonit episcop, în pofida reţinerilor sale, şi fost trimis la Shanghai, în China, unde s-a angajat cu totul în susţinerea şi consolarea mulţimii de refugiaţi ruşi. El a început prin a împăca ortodocşii de diferite naţionalităţi, care erau împărţiţi prin certuri de jurisdicţie, şi a organizat ajutorul pentru cei mai săraci. In orice vreme, el mergea pe străzi pentru a aduna copiii bolnavi şi orfani, atât ruşi, cât şi chinezi. Orfelinatul pe care l-a întemeiat, având ca ocrotitor pe Sfântul Tihon de Zadonsk, a început cu opt copii şi adăpostea 3500 atunci când sosirea comuniştilor a obligat comunitatea să se refugieze la început pe o insulă din Filipine, apoi în Statele Unite. In pofida multelor sale sarcini pastorale, Sfântul Ioan continua şi chiar înăsprea nevoinţa sa. El slujea în fiecare zi Sfânta Liturghie. Afectat de ulcere la picioare, el a refuzat să fie operat, iar când s-a supus în cele din urmă presiunilor credincioşilor din parohia sa, în aceeaşi seară în care a avut loc operaţia, el a venit în biserică pentru a sluji privegherea Inălţării Sfintei Cruci. Mulţumindu-se cu veşmintele cele mai smerite, nu se încălţa decât cu sandale uşoare, pe care le lăsa adeseori la câte un sărac şi slujea întotdeauna cu picioarele desculţe, spre marea uimire a unora. Râvnind spre Dumnezeu printr-o nevoinţa la fel de aspră ca şi a părinţilor de demult, el a primit darul înainte-vederii, pe care îl folosea, cu discernământ, pentru mântuirea şi întărirea sufletelor. Cea mai mare parte a timpului o petrecea vizitând bolnavii, pentru a le aduce Sfânta împărtăşanie şi mângâierea prezenţei lui Dumnezeu. El nu dispreţuia nici deţinuţii, nici bolnavii mintal, iar ei îl primeau cu linişte şi bucurie şi îi ascultau cu atenţie cuvintele.

In vremea ocupaţiei japoneze, atunci când colonia rusă din Shanghai era ameninţată permanent, curajosul ierarh şi-a asumat conducerea ei, cu pericolul pierderii vieţii, şi a continuat să-şi viziteze turma, chiar în mijlocul nopţii şi în cartierele cele mai periculoase. Odată cu sosirea comuniştilor, în 1949, refugiaţii ruşi din Shanghai -în număr de 5000 – au fost evacuaţi într-o insulă din Filipine, expusă periodic taifunurilor. Dar, protejată de rugăciunile păstorului său, tabăra de refugiaţi a fost ferită de acestea pe parcursul celor 27 de luni ale şederii lor acolo. O singură dată au avut ocazia refugiaţii să vadă taifunul, dar atunci acela şi-a schimbat direcţia şi a ocolit insula. Iar la puţină vreme după ce majoritatea lor au părăsit tabăra, un taifun cumplit a măturat totul în cale de pe insulă. Reuşind să obţină autorizaţia de emigrare în Statele Unite pentru turma sa, neobositul păstor a fost numit arhiepiscop pentru Europa Occidentală al Bisericii Ruse din Exil (1951). A avut scaunul său la început la Paris, după aceea la Bruxelles. Nelimitându-se numai la nevoile pastorale ale emigranţilor ruşi, el a arătat un interes viu pentru restaurarea Ortodoxiei în Occident şi a manifestat o adâncă evlavie pentru sfinţii apuseni anteriori schismei, a căror pomenire s-a străduit să o reintroducă în slujbe. In Europa, ca şi în China, iar apoi în Statele Unite, fericitul a continuat să se poarte ţinând seama doar de poruncile dumnezeieşti, fără a lua în considerare convenţiile sociale, ceea ce i-a atras critica unora, dar a făcut să fie admirat de către alţii ca şi un „nebun pentru Hristos” al vremurilor noastre. într-o zi, un preot catolic, voind să dovedească credincioşilor săi că sfinţenia nu este deloc ceva ce ţine de trecut, a exclamat în predica sa: „Voi cereţi dovezi, voi spuneţi că astăzi nu se mai întâmplă minuni, că nu mai sunt sfinţi. De ce să vă aduc dovezi teoretice, când acum pe străzile Parisului umblă un sfânt: Sfântul Ioan cel desculţ!” Nu le era uşor celor comozi să trăiască alături de un asemenea om, care trăia în acelaşi timp în lumea de aici şi în împărăţia cerească. Unul din ucenicii săi îşi amintea că sfântul „îi extenua în rugăciune” cu slujbele sale prelungite. Era foarte sever şi pretenţios cu preoţii şi cu toţi cei ce slujeau în biserică. In acelaşi timp însă, unii din cei credincioşi l-au văzut înconjurat de lumină în timpul slujbei sau ridicat de la pământ. In 1963 a fost trimis în grabă la San Francisco pentru a readuce pacea în sânul comunităţii ruse, dezbinate în legătură cu construcţia catedralei de acolo. Proorocind cu mult timp înainte ziua mutării sale la Domnul, a adormit în pace la 2 iulie (19 iunie pe calendarul vechi) 1966, la Seattle. Deşi legile americane nu permiteau înmormântarea unui episcop în catedrala zidită de el, sfântul s-a arătat iarăşi mai presus de legile omeneşti – ca şi atunci când a reuşit să-şi aducă turma sa din Filipine în America – şi în cazul său s-a făcut o excepţie unică, ca mărturie a cinstei de care se bucura. Sfintele sale moaşte stau ca mărturie a sfinţeniei sale în catedrala din San Francisco şi numeroşi sunt cei care adeveresc că au primit ajutor de la Sfântul Ioan după mutarea sa la Domnul. Un soldat ortodox credincios care a fost chemat să lupte în Vietnam, a luat o fotografie a sfântului pe care a lăsat-o o vreme sub mitra acestuia de la mormânt. Purtând această fotografie la piept, el a scăpat de trei ori de la moarte sigură: odată când tot detaşamentul său a pierit într-o misiune de recunoaştere, altădată, când a rămas singurul nevătămat după ce o mină a explodat în baraca lor, iar altădată când s-a salvat dintr-o capcană a inamicului. Nenumărate sunt mărturiile despre minunile pe care Sfântul Ioan le-a săvârşit şi le săvârşeşte necontenit, adeverind că Cel ce îl preamăreşte pe el, Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

 

SFINŢII MUCENICI COSMA ŞI DAMIAN, DOCTORII FĂRĂ DE PLATĂ (1 iulie)1 iuliesfintii_doctori_fara_de_arginti_cosma_si_damian_7

 După trupeasca răsărire pe pământ a Stăpânului nostru, Hristos Dumnezeu, se poate auzi pretutindeni, ca un lucru oarecare de mirare, viaţa tuturor Sfinţilor Mucenici ai lui Hristos. Pentru că minunată s-a făcut întru dânşii puterea Mântuitorului, şi de mirare este tuturor starea lor cea cu mărime de suflet împotriva muncitorilor şi nebiruita lor răbdare. Dintre unii ca aceia au fost aceştia, de care ne stă nouă înainte cuvântul, Sfinţii răbdători de chinuri Cosma şi Damian, fraţi după trup, care dintr-un tată şi dintr-o maică s-au născut în Roma cea veche şi au fost crescuţi în buna credinţă creştinească. Aceştia deprinzându-se la meşteşugul doctoriei, toate bolile le tămăduiau cu lucrarea. Căci aveau împreună ajutător lor întru toate pe darul Unuia Dumnezeu, şi peste câţi din oamenii cei ce pătimeau şi din dobitoace îşi puneau mâinile lor, îndată aceia se făceau sănătoşi desăvârşit. Iar bunii tămăduitori de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri, de aceea au fost numiţi şi doctori fără de plată, căci numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau trebuinţă de la cei ce se tămăduiau, ca să creadă întru Hristos. Şi nu numai în singură Roma, ci şi prin cetăţile dimprejur şi prin sate mergând, şi pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe mulţi îi întorceau la Hristos. Şi încă pe lângă darul cel tămăduitor, făceau bine noroadelor şi prin îndurata dăruire, căci având de la strămoşi multe averi adunate, şi după părinţi rămase lor, le vindeau pe acelea şi le împărţeau la săraci şi la cei ce aveau trebuinţă, şi hrăneau pe cei flămânzi, şi îmbrăcau pe cei goi, şi tot felul de milă şi de îndurare arătau spre cei săraci şi lipsiţi. Iar când tămăduiau pe cei bolnavi, grăiau către dânşii aşa: „Noi numai mâinile le punem pe voi, iar cu puterea noastră nimic nu putem să facem, ci pe toate le lucrează tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unuia adevăratului Dumnezeu, întru Care de veţi crede cu neîndoire, îndată sănătoşi veţi fi”. Şi aceia crezând, câştigau sănătate. Şi aşa în toate zilele întorcându-se mulţi de la păgânătatea închinării de idoli, se apropiau de Hristos. Şi aveau sfinţii aceştia doctori petrecere osebită într-un sat oarecare din hotarele Romei, unde erau averile părinţilor lor; acolo avându-şi adăpostirea lor, i-au luminat pe toţi cei dimprejur cu sfânta credinţă. Deci diavolul neputând răbda ca să vadă o viaţă ca aceasta a lor, care strălucea cu faptele bune, a îndemnat pe oarecare slujitori ai lor ca să meargă la împăratul şi să clevetească pe aceşti nevinovaţi. Şi împărăţea atunci în Roma Carin; acesta ascultând pe clevetitori, îndată a trimis ostaşi la satul acela, ca să prindă pe doctorii cei fără de plată Cosma şi Damian, şi să-i aducă înaintea lui la judecată. Şi mergând ostaşii la satul acela şi întrebând pentru Cosma şi Damian, s-au adunat credincioşii la sfinţi şi-i rugau pe dânşii ca să se ascundă puţin, până ce va trece mânia cea împărătească. Iar sfinţii n-au voit să-i asculte pe ei, ci se sârguiau ca singuri de voie să iasă la ostaşii cei ce-i căutau pe dânşii, dorind ca să pătimească pentru Hristos cu bucurie. Insă după ce mai mulţi credincioşi s-au adunat la ei, şi cu rugăminte cu lacrimi îi îndemnau pe dânşii, ca să-şi ferească viaţa lor, nu pentru sine, ci pentru mântuirea multora, s-au supus şi nevrând. Iar credincioşii luându-i pe ei, i-au ascuns într-o peşteră. Deci ostaşii căutându-i pretutindeni cu dinadinsul şi neaflându-i, s-au umplut de iuţime şi de mânie, şi prinzând pe unii bărbaţi cinstiţi din satul acela, i-au legat pe dânşii cu lanţuri, şi-i duceau la Roma. De care lucru înştiinţându-se Sfinţii Cosma şi Damian, îndată au ieşit din peşteră şi au alergat degrab în urma ostaşilor, şi ajungându-i pe cale, au zis către dânşii: „Sloboziţi pe aceşti nevinovaţi şi luaţi-ne pe noi. Pentru că noi suntem cei pe care aveţi voi poruncă să-i prindeţi”. Deci ostaşii slobozind pe acei bărbaţi, au pus lanţurile pe Sfinţii Cosma şi Damian, şi i-au dus la Roma, unde sfinţii au fost păziţi în legături până a doua zi.

Iar a doua zi a şezut împăratul la obişnuita judecată înaintea norodului, care era la loc de privelişte, şi punând înainte pe Sfinţii legaţi Cosma şi Damian, cu mare glas a început a vorbi către dânşii, zicându-le: „Voi sunteţi cei ce vă împotriviţi zeilor părinţilor noştri şi cu oarecare meşteşug de vrajă tămăduiţi fără de plată bolile între oameni şi între dobitoace, amăgind pe norodul cel prost ca să se depărteze de la zei şi de la legile părinteşti? Ci măcar acum întoarceţi-vă de la a voastră rătăcire, ascultaţi sfatul meu cel bun, şi apropiindu-vă, aduceţi jertfă zeilor, care îndelung v-au răbdat pe voi până acum. Căci făcându-li-se strâmbătate de la voi, nu v-au răsplătit vouă rău pentru rău, deşi puteau să vă răsplătească, ci au răbdat aşteptând întoarcerea voastră cea către dânşii”. Iar sfinţii plăcuţi lui Hristos, într-un glas răspunzând către împăratul, au grăit: „Noi n-am înşelat pe nici un om, nici nu ştim meşteşug de vrajă, nici n-am făcut vreun rău cuiva, ci tămăduim bolile cu puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum Acela ne-a poruncit, zicând: Pe cei bolnavi tămăduiţi, pe cei stricaţi curăţiţi. Şi o facem aceasta fără de plată, de vreme ce Mântuitorul a poruncit-o, zicând: In dar aţi luat, în dar daţi. Pentru că nu avem trebuinţă de averi, ci mântuirea sufletelor omeneşti o căutăm, şi slujim neputincioşilor şi săracilor ca Insuşi lui Hristos. Căci Acela socoteşte ca şi pentru Sine îngrijirile cele făcute pentru dânşii, zicând către bunii dătători: Flămând am fost şi Mi-aţi dat de am mâncat; am însetat şi M-aţi adăpat pe Mine. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat. Pe aceste porunci ale Lui noi ne sârguim a le împlini, aşteptând ca să luăm de la Dânsul plată în viaţa cea fără de sfârşit a Impărăţiei cerului. Iar celor păruţi de tine zei nicidecum nu voim să le slujim. Tu şi cei cu tine slujiţi-le lor! Iar noi ştim cu adevărat, că aceia nu sunt dumnezei. Iar de voieşti, o, împărate, noi îţi punem ţie înainte sfatul cel bun, ca să cunoşti pe unul Adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care răsare soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi spre trebuinţa noastră, şi spre slava numelui Său celui preamare. Aceluia Să-i slujeşti, depărtându-te de la idolii cei fără de suflet şi nesimţitori”. Iar Carin împăratul a zis către dânşii: „Nu v-am chemat pe voi ca să grăiţi filosofii, ci să aduceţi jertfă zeilor”. Răspuns-au sfinţii: „Noi unuia Dumnezeului nostru îi aducem sufletele noastre jertfă fără de sânge, Celui ce ne-a izbăvit pe noi din cursele diavolului şi a dat pe Unul născut Fiul Său pentru mântuirea a toată lumea. Acela -Dumnezeul nostru – nu este zidit, ci este Ziditor al tuturor. Iar ai tăi zei sunt nişte scorniri omeneşti şi lucru al mâinilor meşterilor. Şi de n-ar fi fost între oameni meşteşugul cel ce face pe zeii voştri, voi n-aţi fi avut la cine să vă închinaţi”. Carin a zis: „Nu ocărâţi pe zeii cei veşnici, ci apropiindu-vă, închinaţi-vă lor cu jertfe, mai înainte de a primi muncile cele ce vă aşteaptă pe voi”. Iar robii lui Hristos umplându-se de Duhul Sfânt, au zis: „Fii ruşinat împreună cu zeii tăi, o, Carine, şi de vreme ce se întoarce mintea ta de la Dumnezeul cel ce de-a pururea este şi vieţuieşte în veci, şi se lipeşte spre idolii cei nesimţitori şi niciodată vii, deci şi faţa trupului tău să se întoarcă de la locul său spre a ta înfruntare, ca să te deprinzi prin singură cercarea, ce poate Dumnezeul nostru”. Aceasta zicând-o sfinţii, îndată s-a schimbat faţa lui Carin şi grumajii i s-au sucit, şi s-a întors faţa lui la spatele lui. Şi nu putea să-şi întoarcă grumajii săi, nici nu putea cineva să-i ajute lui, ci şedea pe scaun, avându-şi grumajii şi faţa strâmbă. Iar norodul ce privea spre aceea, striga cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creştinilor, şi nu este alt Dumnezeu afară de dânsul”. Intru acea vreme mulţi au crezut întru Hristos şi au rugat pe Sfinţii Doctori ca să tămăduiască pe împăratul. Incă şi singur împăratul se ruga, zicând către dânşii: „Acum ştiu cu adevărat că sunteţi robi ai Adevăratului Dumnezeu. Deci mă rog vouă, precum aţi vindecat pe cei mulţi, tămăduiţi-mă şi pe mine, ca şi eu să cred că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul cel propovăduit de voi, care a făcut cerul şi pământul”. Iar sfinţii au zis către dânsul: „De vei cunoaşte pe Dumnezeul cel ce ţi-a dat ţie viaţa şi împărăţia, şi de vei crede întru Dânsul cu toată inima ta, Acela poate să te tămăduiască pe tine”. Iar împăratul cu mare glas a zis: „Cred întru tine, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, miluieşte-mă pe mine şi nu pomeni neştiinţa mea dintâi”. Aceasta zicând-o împăratul, i s-au îndreptat grumajii lui şi faţa lui a stat la locul său, precum era mai întâi. Şi sculându-se împăratul de la locul său, şi-a ridicat ochii săi spre cer şi înălţându-şi mâinile, a dat mulţumită lui Dumnezeu împreună cu tot norodul, zicând: „Bine eşti cuvântat, Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, Care m-ai adus pe mine dintru întuneric la lumină, prin aceşti sfinţi robi ai Tăi”.

Şi aşa tămăduindu-se împăratul, a cinstit pe Sfinţii Doctori Cosma şi Damian, şi i-a slobozit pe ei cu pace. Iar ei ieşind din Roma, s-au dus la satul lor. Şi auzind locuitorii satului aceluia, şi cei dimprejur, toate cele ce se făcuseră de sfinţi în Roma, au ieşit întru întâmpinarea plăcuţilor lui Dumnezeu şi i-au primit pe dânşii cu bucurie, veselindu-se şi slăvind pe Stăpânul Hristos. Iar sfinţii umblau iarăşi împrejur prin cetăţi şi prin sate după obiceiul lor, tămăduind neputinţele şi luminând norodul cu sfânta credinţă, apoi se întorceau la satul lor. Iar zavistuitorul diavol neputând prin meşteşu-girea sa cea dintâi să-i piardă pe sfinţi de pe pământul celor vii, a scornit alta. Era în părţile acelea oarecare doctor slăvit, de la care şi aceşti sfinţi învăţaseră la început meşteşugul doctoricesc; pe acela l-a îndemnat vrăjmaşul ca să urască pe sfinţi, nesuferind slava lor cea bună. Deci, chemând acela la sine pe sfinţi cu înşelăciune, i-a luat pe dânşii la un munte, ca şi cum ar fi voit să adune buruieni de doctorii, iar în inimă având gândul lui Cain. Şi ducându-i pe ei departe, a rânduit ca fiecare deosebi să adune buruieni. Deci mai întâi năvălind asupra unuia, l-a ucis pe el cu pietre, apoi şi pe celălalt l-a ucis aşijderea. Şi luând trupurile lor, le-a ascuns lângă o scursură de apă ce era acolo. Aşa sfinţii răbdători de chinuri ai lui Hristos, doctorii cei fără de plată, Cosma şi Damian, şi-au luat sfârşitul vieţii şi s-au învrednicit de cununile muceniceşti de la Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi de-a pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

 

CUVIOSUL PETRU, CEL CE A FOST PATRICIU (1 iulie)

 

Cuviosul Petru s-a născut şi a crescut în Constantinopol, din părinţi slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui se numea Constantin şi a fost patriciu şi povăţuitor de oşti. Acest Petru silindu-se din tinereţe la învăţătura cărţii, s-a deprins bine la filosofie, şi a străbătut toată înţelepciunea cea dinafară. Şi ajungând la vârsta cea de bărbat, s-a însoţit cu femeie, iar după sfârşitul tatălui său a luat cinstita dregătorie a aceluia, fiind pus patriciu în zilele evlavioasei împărătese Irina, şi a fiului ei, Constantin. Iar după ce a luat împărăţia Nichifor, şi grecii au făcut război cu bulgarii, într-acea vreme Petru a fost pus de împărat mai-mare voievod peste toate ostile, şi s-a dus cu împăratul asupra bulgarilor. Şi făcându-se mare război, întâi grecii au biruit pe bulgari, apoi cu dumnezeiasca slobozire, bulgarii îndreptându-se, au lovit pe greci cumplit, şi l-au ucis pe însuşi împăratul Nichifor. Atunci şi fericitul Petru cu cincizeci de boieri greci a fost prins de bulgari, şi a fost ţinut în legături spre muncire şi spre moarte. Şi rugându-se el lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru a sa izbăvire, i s-a arătat noaptea Sfântul Ioan Teologul, cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos, şi l-a izbăvit pe el din legături, ducându-l până la Roma. Dintr-acea vreme Petru s-a dat pe sine cu totul spre slujba lui Dumnezeu şi socotindu-le pe toate ca pe nişte gunoaie, s-a dus la muntele Olimpului, unde, luând viaţa îngerească, s-a nevoit împreună cu marele Ioanichie (Pomenirea lui la 4 noiembrie) şi s-a deprins la toată bunătatea. Şi petrecând acolo treizeci şi patru de ani, a mers la Constantinopol după ce acum soţia lui şi fiul muriseră. Şi mai întâi a petrecut o vreme lângă biserica zidită de dânsul, care se numea Evandria, apoi ducându-se la un loc de linişte osebit, şi-a zidit o chilie mică şi a petrecut într-însa opt ani, foarte obosindu-se pe sine cu postul şi cu privegherea, şi cu celelalte nevoitoare osteneli, purtând o haină aspră de păr pe trup, iar picioarele avându-le neîncălţate în toată vremea vieţii celei pustniceşti. Aşa vieţuind bine şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul şi s-a numărat în ceata drepţilor celor ce slăvesc pe Tatăl, şi pe Fiul, şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

 

SFÂNTUL MUCENIC POTIT PRUNCUL (1 iulie)

 

Intru împărăţia lui Antonin, fiind prigoană mare asupra creştinilor pretutindeni, era în Sardichia un bărbat oarecare care se ţinea de păgânătatea închinării idoleşti, cu numele Ghilas. Acesta avea un fiu unul născut, copil de treisprezece ani, anume Potit, înţe-lepţit cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cea care din gura pruncilor îşi săvârşeşte ei laudă, şi luminat cu darul Sfântului Duh, ca să cunoască el pe Făcătorul său şi Aceluia Unuia să-I aducă rugăciunile şi închinăciunile sale, iar de idolii cei fără de suflet să se îngreţoşeze. Pentru că ştiind a citi cărţile, a aflat nişte dumnezeieşti învăţături creştineşti şi, citindu-le pe acelea, s-a umplut de înţelepciune duhovnicească şi de înţelegere, şi ducându-se fără ştirea tatălui său la creştini, a primit Sfântul Botez, şi se întorcea de la urâtele slujbe idoleşti. Iar Ghilas, tatăl lui, văzând pe fiul său întorcându-se de la idoli, s-a mâhnit, şi cu multe îmbunări îl îndemna pe el ca să aducă împreună cu dânsul jertfă zeilor lor. Iar sfântul tânăr i-a grăit lui: „O, tată, nefolositor cuvânt îmi grăieşti mie, poruncindu-mi ca să jertfesc dracilor. De mă iubeşti părinteşte pe mine, fiul tău, apoi să mă sfătuieşti pe mine aceea care mântuieşte sufletul, iar nu aceea care îl pierde. Eu doresc ca şi tu, cunoscând adevărul, să te întorci de la spurcata rătăcire şi să începi a sluji unuia Dumnezeu celui ce în ceruri vieţuieşte, şi pe toate le cuprinde, Făcătorul a toată făptura”. Iar tatăl lui mâniindu-se, l-a închis pe el într-o odaie osebită şi a poruncit casnicilor, ca să nu îndrăznească nimeni să dea copilului pâine şi apă; şi zicea către dânsul: „Vom vedea dacă Dumnezeul tău, pe Care Il cinsteşti, îţi va da ţie hrană şi băutură”. Iar Sfântul tânăr Potit, plecându-şi genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Judecă Doamne pe cei ce-mi fac mie strâmbătate, şi dă război cu cei ce se luptă cu mine, pentru că doresc ca să-Ţi slujesc Ţie, Domnului meu Iisus Hristos, Celuia ce ai voit a veni din cer pe pământ pentru mântuirea omenească. Priveşte spre rugăciunea smeritului robului Tău, şi mă întăreşte pe mine întru această foame, precum ai întărit pe proorocul Tău Daniil, cel aruncat în groapa leilor. Tu ai zis întru Sfântă Evanghelia Ta: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Impărăţia Cerului. Deci şi pe mine cel închis aici pentru dreptatea Ta, şi chinuit de foame şi de sete, nu mă lăsa”. Şi a petrecut sfântul în închisoarea aceea multe zile, fiind pedepsit de tatăl său cu foamea şi cu setea, iar de Dumnezeu fiind întărit prin hrană duhovnicească şi adăpat prin darul Sfântului Duh; şi strălucea faţa lui ca soarele. Şi veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său, zicea: „Mulţumesc ţie, Stăpâne, că pe mine nevrednicul robul Tău ai binevoit a mă sătura de bunătăţile Tale duhovniceşti, care pe cât se primesc, pe atât mai mult se doresc. Şi încă mă rog Ţie, Dumnezeul Ingerilor şi al Arhanghelilor, Milostive şi Indurate, cel ce nu voieşti moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă el, şi să fie viu. Ascultă-mă pe mine, cel ce strig către Tine cu toată inima pentru tatăl meu: dă-i lui cunoştinţa adevărului Tău şi înţelegerea credinţei. Deschide-i lui mintea, ca să poată el a Te cunoaşte pe Tine, Făcătorul său, şi Ţie unuia să-Ţi slujească, iar nu zeilor elineşti celor mulţi. Ca să nu se bucure de dânsul diavolul, vrăjmaşul numelui creştinesc, ci să se proslăvească tăria Ta cea atotputernică, care povăţuieşte spre mântuire pe cei rătăciţi”. Aşa rugându-se el, i s-a arătat Ingerul Domnului, întărindu-l pe el, şi zicându-i: „Va fi ţie ceea ce pofteşti. Pentru că Dumnezeu, Căruia cu toată inima Te-ai încredinţat, totdeauna este cu tine, şi orice vei cere de la Dânsul, vei câştiga. Insă să ştii şi aceasta, că pierzătorul sufletelor omeneşti, diavolul, s-a gătit asupra ta. Deci se cade ţie ca să primeşti toate armele lui Dumnezeu, ca să poţi sta împotriva meşteşugirilor lui”. Aceasta zicându-i îngerul luminii, s-a dus. Iar sfântul se ruga lui Dumnezeu, zicând: Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă. Că spre Tine a nădăjduit sufletul meu şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea.

Şi trecând puţin ceas, de năprasnă i s-a arătat lui îngerul întunericului, întru strălucire de lumină prefăcută, şi i-a zis lui: „Iată am venit la tine, o, tânărule fără de răutate, ca să nu slăbeşti cu sufletul tău şi cu trupul de foame şi de sete, ci să asculţi pe tatăl tău, şi să te saturi cu dânsul de mâncări. Că Hristos sunt şi, fiindu-mi milă de tine şi văzând lacrimile tale, am venit să te cercetez pe tine”. Iar Sfântul tânăr Potit i-a răspuns: „Mergi înapoia mea, satano, vrăjmaşule al dreptăţii! Nu vei amăgi pe robul lui Dumnezeu; nu eşti tu Hristos, ci potrivnic lui Hristos”. Aceasta zicând-o sfântul, a început a se ruga, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, goneşte pe vrăjmaşul acesta spurcat de la mine şi aruncă-l pe el întru adânc, întru care este osândit cu slujitorii săi”. Iar diavolul schimbându-şi asemănarea îngerească cea prefăcută, s-a făcut ca un uriaş mare, cu statul ca de cincisprezece coţi. Apoi iarăşi s-a prefăcut într-un bou mare şi a răgit cu mare glas. Iar sfântul cu semnul Crucii îngrădindu-se, a zis către dânsul: „Incetează, o, răule duh, a ispiti pe ostaşii lui Hristos, pentru că nu vei putea înfricoşa pe cel răscumpărat cu Sângele lui Hristos şi îngrădit cu puterea Crucii”. Şi îndată s-a stins diavolul. Şi se auzea glasul lui de departe, zicând: „O, ce fel de tânăr copil mă biruieşte pe mine, vai mie, unde mă voi odihni de acum, spre cine voi slobozi săgeţile mele? De mă apropii de un bătrân, nu atâta de lesne mă biruieşte acela, precum acest copil. Ci mă voi duce şi voi intra întru fiica una născută a împăratului Antonin, şi întru dânsa voi arăta puterea mea. Incă voi îndemna şi asupra ta, o, Potite, pe împăratul, ca să te piardă pe tine cu multe munci”. Iar sfântul a răspuns: „O, vrăjmaşule, în orice fel de munci voi intra, pretutindeni te voi birui pe tine, nu eu, ci Domnul meu Iisus Hristos”. Şi a fugit diavolul, strigând: „Amar mie, că sunt biruit de un copil”. După aceasta Ghilas, tatăl lui, scoţându-l pe el de la închisoare, a zis către dânsul: „Fiule, jertfeşte zeilor, pentru că poruncă este de la împăratul, ca tot cel ce nu aduce jertfe zeilor, să se ucidă cu multe munci, sau să se dea la fiare spre mâncare. Insă mă doare pentru tine, că unul născut îmi eşti mie, ca să nu te pierd pe tine, moştenitorul meu”. Grăit-a sfântul: „Căror zei să le aduc jertfă, ca să-i ştiu pe ei anume?” Iar tatăl i-a zis lui: „Au nu ştii fiule pe zeul Dia, şi pe Arta, şi pe Atena?” Grăit-a copilul: „De când m-am născut, niciodată n-am auzit ca unii ca aceştia să fie zei, fără numai idoli. O, tată, de ai fi ştiut cât de puternic este Dumnezeul creştinesc, care pe Sine smerindu-Se, ne-a mântuit pe noi, ai fi crezut într-Insul, că Acela este Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, iar toţi ceilalţi – zeii neamurilor – sunt draci”. Zis-a Ghilas: „De unde sunt la tine cuvintele acestea, pe care le grăieşti?” Răspuns-a sfântul: „Acela căruia Ii slujesc, grăieşte prin buzele mele, pentru că a zis în Evanghelia Sa: Nu vă îngrijiţi, cum sau ce veţi grăi. Că se va da vouă întru acel ceas, ce veţi grăi”. Zis-a Ghilas: „Au nu te temi de munci, fiul meu? Şi când vei fi dus la boierul cel muncitor şi vei fi dat la muncile cele cumplite, atunci ce vei face?” Iar sfântul copil, zâmbind, a zis: „O, tată, fără de minte cuvânt ai zis. Domnul meu Iisus Hristos, răscumpărătorul sufletelor noastre, Acela mă va întări pe mine, robul său. Au nu ştii tată, că întru Numele Domnului, David, un copil neînarmat, a ucis pe acel tare Goliat cu o piatră şi, smulgând sabia de la dânsul, i-a tăiat capul”. Zis-a Ghilas: „Deci tu, nădăjduind spre Dumnezeul tău, oare eşti gata ca pentru numele Lui pe toate să le pătimeşti?” Răspuns-a sfântul: „Cred Făcătorului meu – Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh -, Unuia în Treime Dumnezeu, că mă va întări pe mine nu numai pe toate muncile a le suferi cu bărbăţie, ci şi a muri pentru Dânsul fără de temere. Incă să crezi şi tu tată întru Dumnezeu pentru Care îţi spun ţie, şi te vei mântui. Pentru că acei zei, cărora acum te închini, nu sunt nimic, nici nu au mântuit pe cineva cândva, nici nu au putut să facă ceva. Şi ce folos îţi este a te închina la arama cea neînsufleţită, şi la piatră, şi la lemn? Idolii când cad pe pământ, nu pot să se scoale, ci se sfărâmă bucăţi, şi sfărâmându-se nu dau glas, fiind muţi şi nesimţitori. Iar numele, cu care numiţi pe idolii voştri, cu acelea de demult se numeau oamenii cei prea spurcaţi şi prea fără de lege, care erau plini de vrăji drăceşti şi de toate faptele cele rele, şi vrednici de multe pedepse, precum şi acum pe unii ca aceia legile cetăţii îi judecă şi îi dau la pedeapsa cea de moarte. Acum ticăloasele suflete ale acelor zei ai voştri ard neîncetat în iad, în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge, şi cei ce acum slujesc idolilor lor, vor arde împreună cu dânşii întru acelaşi foc fără de sfârşit.

Iar Dumnezeul nostru, Cel ce petrece în veci, pe toate le lucrează, şi îndreptează pe toată făptura cea văzută şi nevăzută, şi stăpâneşte pe cele de sus şi pe cele de jos, şi pe cei ce cred întru Dânsul, şi Ii slujesc lui cu adevărat, îi proslăveşte întru Impărăţia Sa la cer, încă şi pe pământ le face numele lor slăvit, îmbogăţindu-i pe dânşii cu darul cel de minuni, ca adică să facă ei semne şi minuni, pentru că zice: Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, dracii vor goni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma pe dânşii. Pe bolnavi mâinile îşi vor pune şi sănătoşi vor fi”. Acestea şi altele asemenea cu acestea grăindu-le pruncul, s-a minunat Ghilas, tatăl lui, şi a zis: „Acum am cunoscut că adevărat este Dumnezeul creştinesc, care unele ca acestea şi atât de mari lucruri le grăieşte prin gura copilului acestuia, care mai înainte niciodată nu le-am auzit. Şi de n-ar fi fost în copil oarecare putere dumnezeiască, nu ar fi putut să grăiască din inima sa cuvintele acestea. Ci, precum văd, însuşi Dumnezeu Acela grăieşte prin gura fiului meu”. Deci suspinând Ghilas şi plângând, a zis: „Amar mie, păcătosului, fiul meu – copilul cel tânăr – este mai înţelept decât mine – cel bătrân -, pentru că acesta din copilărie a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, iar eu îmbătrânind cu anii, până acum nu L-am cunoscut pe el. Dar acum cred cu inima şi mărturisesc cu gura, că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul creştinesc şi nu este altul asemenea Lui”. Şi aşa Ghilas crezând întru Hristos, a luat Sfântul Botez prin povăţuirea Sfântului copil Potit, fiul său. După botezul tatălui său, Sfântul Potit, urmând ostenelilor apostoleşti, a ieşit din Sardinia, patria sa, şi a venit în partea ce se numea Efir, şi a propovăduit acolo pe Hristos. Apoi de acolo a mers la cetatea ce se numea Valeria, în care era o femeie, anume Chiriachi, soţia senatorului Agatonie, leproasă foarte şi neputând a fi tămăduită de nici un fel de doctori. Iar Sfântul Potit mergând la uşile casei ei, şedea lângă acelea ca un sărac. Şi s-a întâmplat de a ieşit dintru acea casă oarecare famen şi Sfântul Potit a strigat către dânsul, cerând apă să bea. Iar famenul a zis către dânsul: „Dar aici ai venit să ceri apă?” Răspuns-a sfântul: „Nu însetez atât de apa din casa aceasta, pe cât de mântuirea sufletelor, ca să fie darul Domnului meu Iisus Hristos în casa aceasta”. Şi minunându-se famenul de cuvintele sfântului, l-a întrebat pe el: „De unde eşti tu, copile, şi cum te numeşti?” Răspuns-a Sfântul Potit: „Din pământ sunt născut ca şi tine, numele meu este Potit şi sunt rob al Stăpânului meu Iisus, Care este Mântuitorul sufletelor omeneşti celor ce cred întru Dânsul, şi tămăduitorul neputinţelor trupeşti; Care pe leproşi i-a curăţit, pe slăbănogi i-a ridicat de pe pat, pe orbi i-a luminat şi pe cei morţi i-a înviat cu cuvântul”. Zis-a famenul: „Dacă rob eşti al Aceluia, apoi oare vei putea ca să cureţi pe cei leproşi?” Răspuns-a sfântul: „Unde va fi credinţa, acolo va fi şi tămăduirea, pentru că Stăpânul meu Iisus Hristos după credinţă dă tuturor celor ce cer de la Dânsul”. Zis-a famenul: „Dar vei putea tu ca să tămăduieşti de lepră pe stăpâna noastră?” Răspuns-a sfântul: „De va crede întru Hristos Dumnezeul meu, va fi sănătoasă”. Zis-a famenul: „Dacă o vei tămădui pe ea, stăpân vei fi al tuturor averilor ei”. Răspuns-a sfântul: „Eu nu doresc nici aur, nici argint, nici averile ei, ci caut ca să-i împreunez sufletul ei cu Hristos Dumnezeul meu”. Şi îndată famenul a înştiinţat de aceea pe stăpâna sa, şi a dus la dânsa pe Sfântul Potit. Şi intrând în camera ei, a zis: „Pacea Domnului meu Iisus Hristos să fie în casa aceasta”. Şi a zis către dânsul Chiriachi: „Tămăduieşte-mă pe mine, rogu-mă ţie, de poţi să mă tămăduieşti”. Răspuns-a sfântul: „Crede întru Dumnezeul cel propovăduit de mine, primeşte Sfântul Botez şi vei fi sănătoasă”. Zis-a femeia: „Invaţă-mă pe mine cum să cred”. Iar sfântul a învăţat-o pe dânsa pentru Hristos Dumnezeu, arătându-i ei calea cea dreaptă a mântuirii. Atunci a zis femeia: „Cred că nu este alt Dumnezeu, fără de Acela, de Care tu îmi spui mie, şi nădejdea tămăduirii mele întru Dânsul o pun, iar tu fă cea ce poţi să faci”. Iar Sfântul Potit, plecându-şi genunchii la rugăciune, a început a grăi cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, Impăratul Ingerilor, Mântuitorule al sufletelor, Tu ai zis ucenicilor Tăi: Cu numele Meu pe cei leproşi să-i curăţiţi, pe cei morţi să-i înviaţi. Auzi-mă şi pe mine robul Tău, Stăpâne, şi tămăduieşte pe femeia aceasta. Să fie darul Tău peste dânsa, ca să zică neamurile, că Tu eşti Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine”. Aşa rugându-se, a rânduit ca să se facă botezul şi, când a intrat femeia aceea în scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a curăţit de lepra sa şi a ieşit sănătoasă, avându-şi trupul ca o pruncă tânără. Aceasta văzând-o bărbatul ei, Agaton, şi toţi casnicii, au crezut întru Hristos şi s-au botezat; iar ceilalţi cetăţeni urmând lor, au primit mulţi sfânta credinţă, ca la jumătate de cetate, şi binecuvântau pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, mare lumină am văzut prin copilul acesta, care ne-a scos pe noi din întunericul idolesc”. Iar Sfântul Potit le grăia lor: „Iată, vedeţi măririle lui Dumnezeu, deci să păziţi poruncile Lui şi vă veţi mântui în veci”.

Şi ieşind de acolo, s-a dus la un munte în pustie care se numea Gargara, şi acolo locuia cu fiarele ca şi cu oile, pentru că, prin dumnezeiasca poruncă, i se supuneau lui fiarele şi se adunau în urma lui. Intru acea vreme a intrat dracul în fiica împăratului Antonin cu numele Agnia, şi o muncea pe dânsa. Şi era împăratul în mâhnire mare şi se ruga pentru dânsa deşerţilor săi zei, făgăduind şi zicân-du-le: „Zeule Apolone, zeule Dia, zeule Arfan, tămăduiţi pe fiica mea, şi voi aduce vouă întru jertfă boi cu coarnele aurite”. Iar dracul striga prin gura fecioarei, zicând: „De nu va veni aici Potit cel ce petrece în muntele Gargara, eu de aici nu voi ieşi”. Iar împăratul îndată a trimis pe oarecare boier al său, cu numele Ghelasie, cu patruzeci de ostaşi, la muntele acela, ca să caute pe Potit. Şi aceia ducându-se acolo şi străbătând pustia Gargariei, au aflat pe robul lui Hristos şezând în munte, şi împrejurul lui stând mulţime de fiare, pe care văzându-le ostaşii, s-au temut şi voiau să fugă, pentru că fiarele se întorseseră spre dânşii, ca să se repeadă la ei. Iar sfântul a certat pe fiare, zicându-le: „Duceţi-vă la locurile voastre nevătămând pe nimeni”. Şi s-au dus fiarele. Iar sfântul a zis către Ghelasie: „Pentru ce ai venit la mine cu atât de mulţi ostaşi?” Iar Ghelasie l-a întrebat pe el: „Dar tu eşti Potit?” Şi el a răspuns: „Eu sunt păcătosul, robul Dumnezeului meu Iisus Hristos”. Ghelasie a zis: „împăratul Antonin are trebuinţă de tine, deci să mergi la dânsul cu noi”. Grăit-a sfântul: „Ce trebuinţă are împăratul cel necurat de un om creştin?” Şi luând ostaşii pe Sfântul Potit, l-au dus la Roma. Iar după ce s-au dus ei înaintea împăratului, l-a întrebat pe el împăratul: „De ce neam eşti?” Răspuns-a sfântul: „Sunt creştin, născut din părinţi creştini”. Zis-a Antonin: „Au nu ştii poruncile noastre cele împărăteşti, că tot cel ce nu se închină zeilor noştri, cu moarte va muri?” Răspuns-a sfântul: „Eu aceasta şi doresc, ca să mor pentru Hristos Dumnezeul meu”. Grăit-a lui împăratul: „A ajuns la mine vestea despre tine, cum că poţi să tămăduieşti pe fiica mea; şi de vei face aceasta, te voi cinsti pe tine cu multe daruri şi bogăţii”. Grăit-a sfântul către dânsul: „Zeii tăi pentru ce nu o tămăduiesc pe dânsa?” Zis-a împăratul: „Pentru ce aşa cu mândrie îmi răspunzi mie?” Sfântul Potit a zis: „De voi tămădui pe fiica ta, vei crede întru Dumnezeu întru Care eu cred?” Iar împăratul s-a făgăduit că va crede, şi i-a grăit lui sfântul: „Ştiu că inima ta este împietrită şi nu vei crede, dar pentru norodul cel ce stă de faţă o voi face aceasta, cu puterea Dumnezeului meu, ca să vadă şi să creadă, şi să proslăvească numele lui Iisus Hristos”. Atunci a fost adusă fiica împăratului şi au pus-o înaintea lui, şi a zis prin gura ei diavolul către sfântul: „Ce, Potite? Au nu ţi-am spus ţie, că şi nevrând tu, te voi face să vii la împăratul?” Iar sfântul suflând spre faţa copilei, a zis către dracul: „Domnul meu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Căruia se supune toată făptura cea cerească şi pământească, şi cea de sub pământ, te ceartă pe tine, necuratule duh, şi-ţi porunceşte ca să ieşi dintru această zidire a Lui, şi să nu ai mai multă stăpânire a intra într-însa”. Aceasta zicând-o sfântul, a lovit cu dreapta peste obraz pe copilă, şi îndată au văzut toţi ieşind din gura ei un balaur înfricoşat, care după ce a ieşit s-a stins. Iar cei ce stăteau de faţă văzând aceasta, s-au umplut de spaimă şi au grăit: „Cu adevărat mare este Dumnezeul copilului acestuia”; şi mulţi dintr-înşii au crezut întru Hristos. Incă s-a mirat şi împăratul văzând aceasta şi zicea: „O, cât de mare este vrăjitoria creştinească!” Iar sfântul a zis către dânsul: „Amar ţie, nebune împărate, că văzând măririle lui Dumnezeu, nu crezi într-Insul”. Iar împăratul a zis: „Mulţumire dau zeilor mei, celor ce mi-au tămăduit pe fiica mea”. Grăit-a Sfântul: „Minţi, împărate, că nu zeii tăi, ci Hristos Domnul Dumnezeul meu a tămăduit-o pe dânsa”.

Şi a zis împăratul: „Lasă-ţi acele cuvinte ale tale şi jertfeşte zeilor mei, şi te voi face pe tine mare în palatele mele cele împărăteşti, şi-ţi voi da ţie aur şi argint şi bogăţii”. Răspuns-a sfântul: „Să nu-ţi fie ţie bine, o, împărate, cel ce îmi făgăduieşti mie pe acelea pe care eu le socotesc ca pe un gunoi al pământului. Pentru că am bogăţii nestricăcioase şi negrăite la ceruri, pe care Hristos Domnul meu le-a gătit tuturor celor ce-L iubesc pe el. Iar aurul tău şi argintul, şi toate bogăţiile tale, le va mânca focul”. Zis-a împăratul cu mânie: „Incă cu mândrie grăieşti împotriva mea?” Răspuns-a sfântul: „Grăiesc, căci nu mă tem de tine. Că Domnul meu Iisus Hristos mă va scoate pe mine din mâinile tale”. Zis-a împăratul: „Mă ocărăşti şi mă necinsteşti pe mine, dar eu rabd cruţându-ţi tinereţile tale, şi te sfătuiesc pe tine ca să aduci jertfă zeilor, ca să nu încep îndată a te munci pe tine”. Răspuns-a sfântul: „Cruţă-te pe tine singur, căci mare iad se găteşte ţie, şi vei pieri tu şi împărăţia ta, şi vei arde în focul cel nestins, împreună cu tatăl tău diavolul în veac”. Deci umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca, dezbră-cându-l pe Sfântul Potit, să-l bată cumplit cu toiege. Iar sfântul fiind bătut, grăia: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, că m-ai învrednicit pe mine a pătimi pentru numele Tău”. Iar împăratul a zis către mucenic: „Ce voieşti, Potite? Oare să mori, ori să jertfeşti zeilor, ca să fii viu şi întreg?” Grăit-a sfântul: „La care zei voieşti să jertfesc?” Iar împăratul, poruncind să înceteze a bate pe mucenic, a zis către dânsul: „Au nu ştii pe marele zeu Dia şi pe Arfan şi pe Athina?” Iar Sfântul Potit zâmbind, a zis: „Să-i vedem pe dânşii, ce fel de zei sunt aceia, şi voi face ceea ce porunceşti”. Iar împăratul cu bucurie l-a dus pe el în capiştea idolească, unde când sfântul s-a rugat Dumnezeului celui de sus, îndată au căzut idolii şi s-au sfărâmat în mici bucăţi. Şi a zis sfântul către împăratul: „De sunt adevăraţi zei, apoi pentru ce au căzut? Şi căzând, pentru ce nu se scoală şi nici nu îşi ajută lor? Deci vezi o, împărate, cât de mare este puterea Dumnezeului meu”. Iar umplându-se împăratul de ruşine şi de mânie, a poruncit ca legând pe mucenic cu fiare grele, să-l arunce în temniţă. Şi şezând sfântul în temniţă şi rugându-se, i s-a arătat un înger purtător de lumină, întărindu-l şi mângâindu-l pe el. Iar la miezul nopţii s-au topit ca ceara fiarele cele grele de pe dânsul, şi s-a umplut temniţa de lumină şi de bună mireasmă negrăită. Iar străjerii mirosind acea bună mireasmă, s-au mirat, şi se întrebau de unde iese. Şi privind pe o ferestruie în temniţă, au văzut o lumină minunată, şi pe sfântul slobozit din fiare, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu, şi vorbind cu îngerul. Şi s-au umplut de frică şi de spaimă. Apoi, luminându-se de ziuă, s-au dus şi au spus împăratului. Şi a poruncit împăratul ca îndată să se gătească priveliştea şi propovăduitorii să strige, ca norodul să se adune la privelişte. Deci mult norod adunân-du-se, a venit împăratul, şi şezând la divanul cel obişnuit, a poruncit ca să scoată din temniţă pe mucenic şi să-l pună de faţă la judecata sa. Şi adus fiind mucenicul la privelişte, s-a îngrădit pe sine cu semnul Crucii şi a stat înaintea împăratului cu faţă luminoasă. Iar Antonin iuţindu-se cu mânie şi căutând cu groază spre dânsul, i-a zis: „Unde ţi se pare că stai acum, Potite?” Răspuns-a sfântul: „Văd că stau pe pământul Dumnezeului meu”. Zis-a împăratul: „Acum îţi va fi ţie pierzarea şi care Dumnezeu te va scoate pe tine din mâinile mele?” Grăit-a sfântul: „Să se umple de ruşine faţa ta, o, împărate, că mai bună pricepere are câinele decât tine. Că acela luând din mâinile cuiva pâine, se îmblânzeşte către dânsul. Iar tu câştigând tămăduire fiicei tale de la Dumnezeul meu, îl huleşti pe El”. Şi îndată împăratul a poruncit ca, dezgolind pe mucenic, să-l spânzure la muncire şi să-l ardă cu făclii. Apoi cu unghii de fier a poruncit să-i strujească trupul lui. Iar sfântul răbdând toate acestea ca într-un trup străin, batjocorea pe împăratul, zicând: „Unde sunt îngrozirile tale, o, împărate? Te-ai lăudat că mă vei dovedi pe mine cu muncile, iar eu, fiind muncit, nici un fel de durere nu simt. Deci să ştii şi să înţelegi că aceste munciri nu trupului meu, ci inimii tale îi aduc dureri, de vreme ce le biruiesc pe acestea prin răbdarea mea, şi mai mult mă veselesc întru dânsele”. Iar împăratul mai mult se mânia pentru ruşinea sa şi a poruncit ca scoţând pe mucenic de la muncire, să-l dea spre mâncare fiarelor. Iar fiarele cele slobozite la dânsul, alergând, cădeau înaintea lui, şi lingeau picioarele lui, iar sfântul striga către împăratul: „Ce zici acum, spurcatule muncitor? Au încă nu vezi puterea lui Hristos, Dumnezeul meu?” Iar împăratul poruncind ca să întoarcă fiarele, a zis către slujitorii cei ce-l munceau: „Tăiaţi pe ticălosul acesta bucăţi şi-l aruncaţi spre mâncarea câinilor”. Şi luând slujitorii securea, când au început să taie pe sfântul, atunci trupul lui s-a făcut atât de tare, cu o minunată putere dumnezeiască, încât nu putea deloc securea să-l vatăme pe acela, ca pe o piatră vârtoasă sau ca pe nişte fier, şi singuri se răneau unul pe altul cu securile. Aceasta văzând-o noroadele cele ce priveau, s-au minunat foarte, şi au crezut mulţi întru Hristos Domnul ca la două mii, şi strigau, grăind: „Cu adevărat Acelaşi Dumnezeu lucrează în tânărul acesta, care mai înainte a lucrat în Petru şi în Pavel, care au pătimit întru această cetate”.

Aceasta văzând-o muncitorul şi glasul norodului auzindu-l, s-a tulburat. Şi gemând de la inimă, a zis: „O, cât de mare este vrăjitoria acestui spurcat creştin!” Şi a poruncit să pregătească o tigaie de fier şi să fiarbă untdelemn într-însa, şi punându-l pe mucenic în ea, să-l ardă, mai adăugând încă a topi şi plumb, şi cu acela a stropi trupul mucenicului. Iar sfântul ca întru oarecare răcorire fiind, se veselea şi slăvea pe Dumnezeu, grăind către împăratul: „Juru-te pe tine, pe cinstea ta cea împărătească, ca încă să-mi mai adaugi mie plumb de acesta topit, pentru că foarte mare răcorire am dintru acesta”. Şi nu se pricepea împăratul ce fel de muncă încă mai cumplită să scornească asupra lui. Deci luând pe sfântul de pe tigaie, a poruncit să aducă un piron de fier lung, să-l înfierbânteze pe acela şi să-l bată deasupra în capul mucenicului. Aceasta făcându-se, s-a făcut cu dumnezeiasca putere aceea că mucenicul luând în cap pironul, petrecea viu şi sănătos şi fără de durere, iar durerea aceea, pe care ar fi simţit-o mucenicul, s-a suit pe capul împăratului, şi durându-l capul pe împăratul cumplit, striga către mucenic, zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Hristos, şi din durerea aceasta mă izbăveşte, acum cunosc puterea Dumnezeului tău”. Şi a grăit sfântul: „Zeii tăi să te tămăduiască pe tine”. Iar împăratul neîncetat ruga pe mucenic pentru tămăduirea sa. Şi i-a zis sfântul: „Până ce nu va veni aici fiica ta, pe care Hristos al meu a făcut-o sănătoasă, tu nu vei putea să te tămăduieşti”. Şi îndată au chemat pe fiica împăratului, care căzând la picioarele mucenicului, grăia: „Rogu-mă ţie, robule al lui Dumnezeu, botează-mă pe mine întru numele atotputernicului Dumnezeului tău, pe care Il propovăduieşti”. Şi a poruncit sfântul ca îndată să gătească scăldătoare. Şi a botezat pe dânsa singur înaintea tuturor, de vreme ce nu era cu putinţă ca întru acea vreme să afle preot, toţi preoţii ascunzându-se din pricina prigoanei. Iar după botezul fiicei împăratului, întinzându-şi mucenicul mâinile sale spre Dumnezeu, a făcut rugăciune pentru tămăduirea împăratului, şi îndată acela s-a făcut sănătos. Ci, o orbire şi nebunie a închinării de idoli! Că în loc ca să cunoască el pe adevăratul Dumnezeu şi să-I mulţumească, necuratul împărat a început a da mulţumire spurcaţilor săi zei, zicând: „Mulţumesc ţie, zeule Apolone, zeule Arfe, şi zeiţă Athino, că m-aţi tămăduit pe mine”. Atunci sfântul a început a ocărî foarte pe împăratul, defăimându-l pentru nebunia şi împietrirea lui, că se dăduse cu totul la înşelăciunea drăcească. Iar împăratul ca un îndrăcit mâniindu-se, a poruncit ca să taie limba sfântului, şi ochii să-i scoată. Iar mucenicul lui Hristos şi după tăierea limbii vorbea luminos, slăvind pe Dumnezeu şi grăind: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda lui în gura mea. Bine voi cuvânta pe cel ce a pus în gura mea cântare nouă, şi voi cânta Dumnezeului meu întru veselie şi bucurie”. Iar către împăratul a zis: „Ce ai sporit păgânule, tăindu-mi limba mea? Ai nădăjduit că odată cu limba vei lua şi cuvântul din gura mea? Iată, vezi şi mă auzi pe mine grăind luminos, cu Darul lui Hristos Dumnezeul meu, care te va birui pe tine ca şi de demult pe faraon”. Iar împăratul văzându-se pe sine biruit şi ruşinat, a rămas ca un uimit, nepricepându-se ce să facă mai mult mucenicului. Şi vrând acum să se izbăvească pe sine de ocara norodului, a poruncit ca să taie pe mucenic cu sabia. Şi tăindu-se capul sfântului, şi-a săvârşit nevoinţa pătimirii sale. Aşa şi-a pus sufletul său Sfântul Mucenic Potit pentru Hristos, în anii cei prunceşti, şi acum împărăteşte cu Dânsul la ceruri în viaţa cea fără de moarte, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile Sfântului Mucenic Potit, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava împreună cu Tatăl, şi cu Sfântul Duh, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

SFÂNTUL IERARH LEONTIE, EPISCOPUL RĂDĂUŢILOR (1 iulie)

 

Acest purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinţi creştini dreptmăritori, în oraşul Rădăuţi, la începutul secolului al XlV-lea. Incă din pruncie, mergând cu părinţii săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste faţă de casa lui Dumnezeu, unde mai apoi mergea zilnic şi asculta cu toată luarea aminte sfânta slujbă, după care zăbovea, căutând să se apropie cât mai mult sufleteşte de cuvi-oşii părinţi călugări, ostenitori şi slujitori sfinţiţi la această catedrală voievodală.

Părinţii din obştea catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu, şi pentru sfintele slujbe, l-au primit în obştea lor, unde fericitul Leontie, în toate cele rânduite arăta multă râvnă, smerenie şi ascultare. Pentru viaţa lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoinţele cele duhovniceşti sporea tot mai mult. Luând binecuvântarea de la stareţul obştei, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câţiva sihastri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Muşat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială preafrumoasă, a mers şi a sfinţit biserica acestui schit şi, odată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen,

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul XI (iulie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

Soborul Sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli (30 iunie) 141119_sfintii_apostoli_petru_si_pavel
1. Sfîntul Apostol Petru, cel fierbinte rîvnitor după Domnul şi slăvitul mărturisitor al numelui Său cel Sfînt, care a zis: Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu…, a fost frate cu Andrei cel întîi chemat, din Betsaida Galileei, fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon. El, fiind chemat de Domnul nostru Iisus Hristos de la mrejele pescăreşti la apostolie şi de la vînarea peştilor la vînarea oamenilor, a cîştigat Biserica în loc
de corabie, iar în loc de vîslă, cheile Împărăţiei cerului. Sfîntul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia mai întîi în Iudeea; apoi în Antiohia, în Pont, în Galatia, în Capadochia, în Asia, în Bitinia şi în Iliric. S-a pogorît pînă la Roma şi a binevestit Cuvîntul lui Dumnezeu în toată Italia. Pe Simon vrăjitorul l-a biruit în mijlocul cetăţii Romei, cu puterea lui Hristos, surpîndu-l jos din înălţimea văzduhului. Iar mai pe urmă, Petru a fost spînzurat pe cruce cu capul în jos de împăratul Nero.

2. Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat, a fost ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul. El a mers în urma Mielului lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii, fiind frate al Sfîntului Apostol Petru, pe care l-a şi adus la Hristos. Andrei, după primirea Sfîntului Duh, a propovăduit pe Hristos în Bitinia şi în toate părţile de pe lîngă Marea Neagră, în Herson şi în Rusia. Ajungînd aici, cu rînduiala lui Dumnezeu, a înfipt Crucea pe dealurile Kievului, vestind înainte încredinţarea neamului aceluia din scaunul său cel apostolesc din Vizantia. Apoi, propovăduind în Sciţia cea Mare, Sciţia Mică (Dobrogea), în Sinopi şi în Miotia, s-a întors în Tracia şi s-a pogorît în Elada şi în Pelopones, unde a fost răstignit de antipatul Egheat în cetatea Patras din Ahaia (Grecia).

3. Sfîntul Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul “fiul tunetului”, era fratele Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care a văzut slava Schimbării la Faţă a Domnului în Muntele Tabor. După Înălţarea Domnului, a tunat ca un tunet pînă la marginile pămîntului; pentru că a propovăduit Cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi la toată Iudeea şi, după aceea, în Spania. Apoi, întorcîndu-se iarăşi la Ierusalim, cu glas de tunet mustra pe necredincioşii evrei, arătîndu-le din dumnezeiasca Scriptură că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Acest lucru nesuferindu-l evreii, au întărîtat contra lui pe împăratul Irod, care se numea Agripa. Sfîntul Apostol Iacov a băut paharul pătimirii pentru Hristos, pe care a făgăduit să-l bea, fiind ucis de Irod cu sabia.

4. Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, a fost apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui şi a stat lîngă Sfînta Cruce cu Preasfînta Născă-toare de Dumnezeu. El s-a învrednicit a se numi fiu al ei, iar în vremea cinstitei adormiri a Maicii Domnului, Sfîntul Apostol Ioan a dus stîlparea cea din Rai, dată de îngerul Gavriil, înaintea patului ei. El a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Efes şi în toată Asia. Deci, fiind în insula ce se numeşte Patmos, s-a învrednicit de negrăite descoperiri care sînt scrise în Sfînta Scriptură. Întorcîndu-se în Efes şi aducînd la Hristos multe popoare din părţile Asiei, s-a odihnit în pace, fiind îngropat de viu.

5. Sfîntul Apostol Filip era din aceeaşi cetate cu Petru şi cu Andrei. El era ştiutor iscusit al cărţilor prooroceşti şi al Legii celei vechi. Tot el a adus la Hristos pe Natanail, zicînd: Am aflat pe Hristos, despre care au scris în Lege, Moise şi proorocii. Vino şi vezi. Sfîntul Apostol Filip a propovăduit pe Hristos în părţile Asiei, împreună cu Sfîntul Apostol Vartolomeu şi cu Maria, sora sa. El a fost ucis de păgîni în Erapole, din Frigia, fiind răstignit cu capul în jos.

6. Sfîntul Apostol Vartolomeu, era de neam din Galaad. El mai întîi a propovăduit Evanghelia în Siria şi în Asia de sus, uneori împreună cu Sfîntul Filip, iar alteori, singur, ajutîndu-le lor cîteodată şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. După sfîrşitul lui Filip, s-a dus în India, care se numeşte binenorocită, petrecînd acolo multă vreme în bunăvestire, întorcînd pe mulţi la Hristos şi tălmăcind Evanghelia scrisă de Sfîntul Evanghelist Matei, în limba indiană. De acolo s-a dus în Armenia cea Mare şi în Alvan, cetatea Armeniei. Acolo a fost răstignit pe cruce cu capul în jos, iar pielea trupului său a fost jupuită şi, tăindu-i-se capul, s-a încununat. Trupul lui, punîndu-se în raclă de plumb şi aruncîndu-se în mare, a plutit uşor pe apă ca o luntre, pînă a sosit la insula ce se numeşte Lipar.

7. Sfîntul Apostol Toma, care s-a numit şi “geamăn”, era din Paneida, cetatea Galileei. El a fost acela, care a pipăit rănile Domnului după învierea Lui. A propovăduit pe Hristos partenilor, midenilor, perşilor, ircanilor, bactrilor şi brahmanilor, pînă la cele de pe urmă părţi ale Indiei. Iar în părţile Calamidului, împungîndu-se cu suliţele, a murit pentru Hristos.
8. Sfîntul Apostol Matei, fratele lui Iacov al lui Alfeu, a fost chemat la apostolie de la vamă. A fost întîiul scriitor al vieţii lui Hristos, scriind Sfînta Evanghelie în limba evreiască. El a propovăduit pe Hristos în toată Etiopia şi în părţile mîncătorilor de oameni, de unde, în cetatea ce se numea Mirmeni, a trecut muceniceşte din viaţa aceasta. 9. Sfîntul Iacov al lui Alfeu, Apostolul lui Hristos şi fratele Evanghelistului Matei, a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu în diferite ţări şi la diferite popoare închinătoare de idoli. Deci, aducînd la Hristos multe popoare, s-a făcut asemenea dascălului său, căci şi-a săvîrşit pătimirea fiind răstignit pe cruce.

10. Sfîntul Apostol Iuda, fiul Sfîntului Iosif din Nazaret, este numit de Luca fratele lui Iacov, întîiul episcop al Ierusalimului, şi fratele Domnului. Iar de Matei şi de Marcu a fost numit Levi şi Tadeu. El a propovăduit pe Hristos în Iudeea, în Galileea, în Samaria, în Idumeea, în Arabia, în Siria şi în Mesopotamia. Iar în părţile Araratului el a fost spînzurat pe o cruce de lemn, de către închinătorii de idoli şi, fiind lovit cu săgeţi, şi-a dat sufletul său pentru Domnul.

11. Sfîntul Apostol Simon, cel din Cana Galileei, la a cărui nuntă Iisus Hristos a prefăcut apa în vin, s-a numit Zilot, pentru rîvna sa pentru Hristos Dumnezeul şi a binevestit cuvîntul lui Dumnezeu în Mauritania şi în Africa. În Britania a fost răstignit de necredincioşi şi astfel şi-a dat duhul său în mîinile lui Dumnezeu.

12. Sfîntul Matia, care s-a numărat în rîndul Sfinţilor Apostoli, în locul lui Iuda vînzătorul, a propovăduit pe Hristos în Etiopia cea de afară, şi acolo suferind multe patimi, s-a sfîrşit muceniceşte.

13. Sfîntul şi Marele Apostol Pavel, care, mai tîrziu decît toţi, a fost chemat de Domnul la apostolie, arătîndu-se vas ales al numelui lui Hristos, L-a propovăduit pe El înaintea neamu-rilor şi împăraţilor, începînd de la Ierusalim pînă la Roma, fiind învăţător la multe popoare. El a fost ucis cu sabia de către împăratul Nero, şi astfel şi-a sfîrşit nevoinţa alergării sale. Acest sfînt Apostol, împreună cu Sfîntul Apostol Petru, se cinstesc de Biserică ca cei care s-au ostenit mai mult decît alţii, pentru bunavestire a lui Hristos. Pomenirea Fericitului Petru, fiul de împărat, care a fost din Rostov (30 iunie) Fericitul Petru era de neam de împărat tătăresc şi nepot de frate al împăratului Bercae. El a venit la credinţa creştinească întru acest chip: Chiril, episcopul Rostovului, a mers odată în ţara tătărească la împăratul Bercae, pentru o trebuinţă bisericească, în acel timp domnia Rostovului fiind sub stăpînirea împăraţilor tătari. Episcopul, fiind primit cu cinste de împărat, a vorbit cu dînsul despre credinţa creştină, spunînd multe din tainele cele sfinte. El spunea cum Rostovul s-a luminat cu credinţa în Hristos, în zilele marelui Vladimir, domnul Kievului, de către Sfîntul Episcop Leontie, care a fost adus din pămîntul grecesc. De asemenea, spunea cum, după moartea acelui plăcut al lui Dumnezeu, se făceau minuni la mormîntul lui, tămăduindu-se toate neputinţele omeneşti cu rugăciunile lui, iar împăratul Bercae asculta acelea cu luare aminte, mirîndu-se şi făcînd mare cinste episcopului Chiril.
În timpul acelei vorbiri, se afla acolo şi acesta despre care ne este nouă vorba, adică fericitul Petru, fiul fratelui împăratului. El era copil tînăr şi asculta cu plăcere cele grăite de episcop; deci, umplîndu-se cu inima, gîndea în sine la creştineasca credinţă. De aceea împăratul, făcînd daruri episcopului şi împlinind toate cererile, l-a eliberat cu pace. Tînărul acela, auzind cuvintele episcopului despre sfînta credinţă şi primindu-le în inima sa ca nişte seminţe bune aruncate pe pămînt bun, nu înceta a se gîndi la dreapta credinţă. Deci, umilindu-se cu sufletul, ieşea la cîmp în singurătate şi acolo se gîndea, vărsînd lacrimi din ochi, şi zicea în sine: “Cum cred împăraţii noştri, şi pentru ce se închină soarelui, lunii, stelelor şi focului. Oare aceia sînt dumnezei? Pentru ce nu se săvîrşesc minuni şi de zeii noştri, precum se săvîrşesc în bisericile creştine? Care este Dumnezeul cel adevărat?” Astfel gîndind, el dorea foarte mult să cunoască desăvîrşit credinţa creştinească.
Într-acelaşi an s-a întîmplat episcopului Chiril, după rînduiala lui Dumnezeu, a merge în ţara tătărească, pentru o pricină ca aceasta: Fiul împăratului Bercae se îmbolnăvise foarte greu, şi mergînd mulţi doctori, nici un folos nu a luat. De aceea, împăratul era în mare mîhnire pentru el, deoarece era singurul lui copil. Deci ei, aducîndu-şi aminte de Chiril, episcopul Rostovului, şi de cele grăite de dînsul despre minunatele tămăduiri care se făceau la mormîntul Sfîntului Leontie, a trimis degrabă la episcop în Rostov, rugîndu-l şi făgăduindu-i multe daruri, ca să vină şi să tămăduiască pe fiul său. Atunci episcopul a poruncit să se săvîrşească cîntări de rugăciuni pe la toate bisericile din Rostov; şi a făcut singur multe rugăciuni cu lacrimi către Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, ca să dea tămăduire fiului împăratului, pentru slava numelui lui Iisus Hristos, şi să nu se hulească credinţa creştină de necredincioşii agareni. Rugîndu-se din destul la mormîntul făcătorului de minuni, Leontie, şi luînd de la dînsul binecuvîntare pentru acest lucru, cum şi sfînta apă, pe care singur a sfinţit-o, şi a plecat spre ţara tătărească. Ajungînd la împărat, a făcut rugăciune către Domnul pentru fiul cel bolnav al împăratului şi, stropindu-l cu apă sfinţită, l-a făcut sănătos în numele lui Iisus Hristos. Împăratul, văzînd aceasta, s-a bucurat foarte mult cu toată casa sa şi cu toţi domnii săi şi l-a cinstit pe el foarte mult, făcînd ospăţ mare multe zile. Iar Chiril, episcopul lui Hristos, vorbea mult despre puterea lui Iisus Hristos, şi despre legile sfintei credinţe, înspăimîntînd minţile necredincioşilor. Într-acest timp, nepotul împăratului asculta cu luare aminte toate cuvintele cuviosului şi le punea în inima sa, pentru că dorea să se bucure de ele şi de venirea cuviosului. De aceea, s-a gîndit să meargă cu dînsul în Rostov ca să vadă Biserica creştină şi minunile ce se făceau şi să primească sfînta credinţă. Murind tatăl său, şi maica sa rămînînd văduvă, îi păstra lui multe bogăţii, dar el luîndu-le pe acelea, le împărţea săracilor celor de credinţă tătărească, pentru că le socotea pe toate întru nimic. Avea numai o singură dorinţă în sufletul său: să se unească cu Hristos şi să fie robul Lui. El ştia cu adevărat, că scopul său era cel bun, dar dragostea maicii şi puterea împărătească îi vor face împiedicare, iar ducerea lui la episcop se va opri. De aceea s-a gîndit ca, tăinuindu-se de toţi, să meargă unde l-ar duce dorinţa inimii lui. După cîteva zile, episcopul Chiril plecînd de la împărat cu multe daruri, împăratul a dat poruncă către voievozii Rostovului şi Iaroslavului să dea dăjdii împărăteşti peste ani, la casa Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi la episcopia Rostovului. Plecînd episcopul de la tătari, tînărul a ieşit în taină, lăsînd pe maica sa, rudele şi averile, ca Avraam cel de demult şi, ajungînd pe episcop pe drum, îl ruga cu lacrimi să-l ia cu dînsul în pămîntul cel sfînt al Rusiei şi să-l facă creştin. Atunci episcopul, văzînd lacrimile tînărului şi văzînd osîrdia cea fierbinte către Hristos Dumnezeu, l-a luat pe el, precum păstorul cel bun a luat oaia cea rătăcită pe umărul său, şi l-a dus în Rostov, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Tînărul, ducîndu-se în Rostov şi văzînd biserica împodobită, rînduiala bunei credinţe şi cîntarea bisericească, s-a bucurat cu duhul. În soborniceasca biserică a Rostovului se cînta în strana stîngă greceşte, iar în cea dreaptă, ruseşte. Deci, tînărul a iubit credinţa creştinească foarte mult şi cerea Sfîntul Botez. Arhiereul, socotind că va fi vreo încercare de la împărat, cu acel tînăr, rudenie cu el, întîrzia botezul. Dar Dumnezeu, voind să mîntuiască sufletul celui ce-L iubea, a rînduit să fie vremea lesnicioasă de botez. Căci, împăratul Bercae murind după puţină vreme, se făcuse tulburare între tătari şi nu era timp pentru căutarea acestui tînăr. Atunci, episcopul l-a botezat şi i-a pus numele Petru. Şi îl învăţa în toate zilele cuvinte insuflate de Dumnezeu, întărindu-l în credinţă şi povăţuindu-l la viaţă îmbunătăţită, care se cuvine adevăratului creştin. Petru învăţase şi carte rusească şi petrecea totdeauna în citire şi în rugăciuni, stînd în casa lui Dumnezeu ziua şi noaptea, nelăsînd niciodată obişnuita pravilă bisericească. El era foarte bun la obicei, blînd, smerit, fără de răutate, cu bună cuviinţă şi iubit de toţi, cu postul şi cu înfrînarea curată păzind întreaga înţelepciune tinerească şi avînd locuinţa în casa arhierească. Nu după multă vreme fericitul episcop Chiril, săvîrşindu-şi viaţa sa cea plăcută lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul, luînd scaunul după dînsul Sfîntul Ignatie. Petru nevoindu-se în curtea arhierească pe lîngă Ignatie, ca şi mai înainte, avea obicei de a ieşi uneori la cîmp să se mîngîie şi să vîneze păsări pe lîngă lacul Rostovului.
Odată, întîrziind pînă seara tîrziu, a stat să se odihnească lîngă lac. Acolo i s-au arătat în vedenie Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pe care văzîndu-i în vis, s-a deşteptat de spaimă. El îi vedea la arătare, stînd deasupra lui şi strălucind în chip de soare. Deci, sculîndu-se degrabă de unde stătea şi, tremurînd, a căzut la pămînt. Iar ei l-au luat de mînă şi l-au ridicat, zicîndu-i: “Nu te teme, Petre! Noi sîntem trimişi la tine de Dumnezeu, în Care ai crezut şi te-ai botezat, ca să te mîngîiem şi să crezi că este adevărată arătarea noastră la tine, iar nu nălucire. Deci, voim ca în acest loc unde te-ai odihnit, să se zidească o biserică în numele nostru. Să te duci dimineaţă în cetate şi să iei trei icoane: icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci, icoana Sfîntului Arhiereu Nicolae şi icoana Sfîntului Dimitrie, Marele Mucenic. Aceste icoane să le duci la episcop şi să-i spui: Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, m-au trimis la tine, poruncindu-ţi să zideşti o biserică lîngă lac, în locul unde mi s-a arătat şi mi-au spus aceasta! Sfinţii Apostoli, zicînd acestea fericitului Petru, i-au dat două pungi, una plină cu aur, iar alta cu argint şi apoi s-au făcut nevăzuţi. Fericitul Petru, luînd pungile ce i s-au dat, s-a închinat lui Dumnezeu în locul unde a văzut pe Sfinţii Apostoli şi a rămas acolo rugîndu-se, pînă s-a luminat de ziuă. Deci, făcîndu-se ziuă, s-a rugat şi s-a dus în cetate. După dumnezeiasca rînduială, a aflat în tîrg un zugrav cu icoanele pomenite mai sus, zugrăvite minunat, cerînd preţul de nouă arginţi, iar al zecelea, un galben. Petru, dînd preţul acela din pungile apostoleşti, a luat sfintele icoane şi s-a dus în casa arhierească. În aceeaşi noapte şi arhiereului Ignatie i s-au arătat aceiaşi Sfinţi Apostoli, poruncindu-i să zidească o biserică în numele lor. Arhiereul s-a înspăimîntat de acea vedenie. Deci, cînd s-a făcut ziuă, a chemat la el pe voievod şi i-a spus arătarea şi porunca Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zicîndu-i: “M-a înfricoşat foarte mult vedenia şi vorba lor şi nu ştiu ce voi face, că nu pricep în ce loc voi zidi biserica”. Voievodul i-a zis: “Stăpîne, te văd înspăimîntat şi ţi se cade cu adevărat să împlineşti toate cele ce ţi s-au poruncit de Sfinţii Apostoli!” Ei vorbind astfel, voievodul a văzut prin fereastră pe Petru venind la episcop cu sfintele icoane de la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar lumina ce strălucea din icoană, se suia mai sus decît biserica, ca o văpaie de foc spre înălţime. Înspăimîntîndu-se voievodul, a zis: “O, stăpîne, ce este acest foc? Oare nu s-a aprins vreo zidire?” Uitîndu-se şi episcopul, a văzut acelaşi lucru şi s-a înspăimîntat. Nimeni altul nu putea să vadă acea lumină în chip de văpaie, care ieşea din sfintele icoane. Petru, intrînd cu acele icoane în palat înaintea episcopului şi a voievodului, le-a pus la loc cinstit, apoi s-a închinat lor şi le-a spus arătarea şi toate cuvintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care i se făcuseră lui într-acea noapte. Iar spre încredinţare adevărată, le-a arătat acele două pungi cu aur şi argint, ce i se dăduse de Sfinţii Apostoli. Episcopul şi voievodul s-au închinat sfintelor icoane, care străluceau în tot palatul cu o lumină minunată, şi au întrebat pe fericitul Petru unde a găsit acele sfinte icoane? El le-a spus că le-a cumpărat din tîrg. Voievodul şi episcopul se mirau, ştiind bine că în cetatea lor nu este un aşa zugrav. Deci, cercetînd, nu l-au găsit. Fiind ceasul Sfintei Liturghii, s-au dus cu acele sfinte icoane în sfînta sobornicească biserică şi, după săvîrşirea Liturghiei, cîntînd rugăciuni, au mers afară de cetate, la acel loc unde se odihnise Petru şi i se făcuse apostoleasca arătare, aducînd şi acele sfinte icoane, cărora le urma tot poporul cetăţii. Sosind la acel loc, au făcut cîntare de rugăciune Sfinţilor mai marilor Apostoli Petru şi Pavel şi în acelaşi ceas au zidit un locaş de rugăciune şi au pus icoanele într-însul. După aceasta voievodul, făcînd glumă sau ispitindu-l, a zis lui Petru: “Episcopul îţi va zidi biserica, dar, dacă eu nu-ţi voi da loc împrejurul bisericii, ce vei face?” Petru a răspuns: “Dumnezeu de va voi şi episcopul de va porunci, vom cumpăra pămînt de la tine”. Atunci Petru s-a dus la episcop şi i-a spus acel cuvînt al voievodului. Episcopul a zis lui Petru: “Fiule, crede purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru tine şi nădăjduieşte în rugăciunile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, că pungile cu aur şi argint care ţi le-au dat, nu se vor împuţina, nici vor scădea, precum s-a întîmplat odată prin rugăciunile Sfîntului Prooroc Ilie, în Sarepta Sidonului, la femeia cea văduvă, căreia nu i-a lipsit vadra de făină şi ulciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat. Deci, du-te la voievod şi-l întreabă cît cere pe pămîntul dimprejurul bisericii”. Petru, ducîndu-se şi întrebîndu-l, voievodul i-a zis: “Precum ai dat pentru icoane nouă arginţi, iar al zecelea un galben, aşa voiesc ca pentru pămîntul pe care voieşti să-l ai împrejurul bisericii, să-mi dai cîte nouă arginţi, iar al zecelea să fie galbenul
Atunci Petru, nădăjduind spre Dumnezeu şi spre Sfinţii Apostoli, s-a învoit cu cuvîntul voievodului. Şi mergînd la locul acela, Petru a început să scoată din pungile date de Apostoli, nouă arginţi şi un galben, punîndu-i pe rînd pe pămînt, începînd de la iezer. Astfel a cuprins mult loc împrejurul bisericii, ca să fie mănăstirea largă iar pungile nu i s-au împuţinat, după proorocia arhiereului lui Dumnezeu, Ignatie. Voievodul, văzînd mulţimea de argint şi de aur, iar pungile lui Petru fiind pline şi nelipsite, s-a mirat foarte mult şi a zis: “Cu adevărat de mirare este această minune, căci Petru a aflat mare dar de la Dumnezeu şi de la Sfinţii Apostoli!” Deci, voievodul a luat aurul şi argintul acela ca o binecuvîntare apostolească, iar bisericii apostoleşti cea din nou zidită, i-a dăruit sate cu moşii îndestulate, cu ape şi păduri, pe care le-a întărit cu scrisori. Astfel s-a zidit biserică aleasă, în numele sfinţilor mai marilor Apostoli Petru şi Pavel şi s-a aşezat o mănăstire lîngă ea care este şi pînă acum, cu darul lui Hristos. Dar fericitul iubea tăcerea şi la faţă nu se arăta vesel, avîndu-şi mintea adîncită în dumnezeieştile cuvinte. Pentru aceea a zis voievodul către episcop: “Oare nu se tînguieşte neamul lui Petru pentru patrie şi oare nu se gîndeşte să se întoarcă la tătărie?” El de s-ar duce acolo, fiind fiu de împărat, îi este frică să nu facă vreo împiedicare cetăţii noastre. Iar arhiereul, luînd aminte la cuvintele voievodului, a făcut cu dînsul sfat şi au socotit să-l însoţească cu nunta, căci, avînd soţie şi feciori, să nu mai gîndească la neamul său. Însă el niciodată nu se gîndea la căsătorie. Deci, chemînd arhiereul şi voievodul la ei pe Petru, i-au zis: “Voieşti să te însoţim pe tine cu femeie?” Iar Petru a răspuns: “Stăpînii mei, eu am iubit credinţa aceasta sfîntă şi pentru ea am lăsat toate şi m-am lăsat în voia lui Hristos Dumnezeul nostru, să fie şi acum voia Domnului şi a voastră”. Atunci, voievodul, îndată i-a căutat lui o mireasă frumoasă din boieri şi l-a cununat cu ea singur arhiereul în soborniceasca biserică. Iar voievodul a numit pe Petru frate al său şi avea către el mare dragoste, atît el cît şi feciorii lui. Petru a vieţuit în legiuită însoţire cu cinste mulţi ani şi s-a făcut tată de fii. Dar şi tuturor săracilor şi scăpătaţilor le era tată, hrănind pe flămînzi, îmbrăcînd pe cei goi şi ca un alt drept Iov, fiind ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor. El plăcea Domnului cu dinadinsul prin păzirea sfintelor lui porunci, ferindu-se de tot răul şi toată fapta bună sîrguindu-se a o împlini. Apoi, dezlegîndu-se de însoţirea trupească, s-a însoţit Domnului prin Duhul, întru rînduiala monahicească; căci a luat pe sine îngerescul chip al monahilor şi în acela s-a mutat către Domnul, fiind la bătrîneţe adînci. Astfel, Petru, fiul de împărat, a murit la Rostov. Deci, cinstitul lui trup s-a pus în biserica Sfinţilor Apostoli, cea zidită de el, preamărind Dumnezeu pe plăcutul Său, prin darul tămăduirii bolilor, ce se săvîrşeau la mormîntul fericitului Petru. Şi chiar pînă acum se dau tămăduire celor ce cu credinţă se apropie de moaşte lui, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia de la toţi să-i fie cinste, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin. Viaţa Sfîntului Ierarh Ghelasie de la Rîmeţ (30 iunie) Sfîntul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întîi ca sihastru pe valea pîrîului Rîmeţ din Munţii Apuseni şi, apoi, ca egumen al Mănăstirii Rîmeţ din judeţul Alba, avînd o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi învrednicindu-se încă din tinereţe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luînd din tinereţe jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborît în obşte şi a ajuns vestit povăţuitor de suflete, întemeind o obşte de monahi aleşi.
În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvîrşind sfintele slujbe cu mare osîrdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămîna, Cuviosul Ghelasie nu primea mîncare, îndestulîndu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Numai sîmbăta şi Duminica mînca împreună cu călugării la trapeza mănăstiri.
Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Rîmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dînşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpîniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu. Odată, fiind cu ucenicii la adunat fîn în poiana mănăstirii, numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încît toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede pînă în zilele noastre şi se cheamă Izvorul Cuviosului Ghelasie. Mulţi săteni iau apă din el pentru sănătate şi binecuvîntare. Odată, urcînd Sfîntul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fîn, şi-a cunoscut dinainte sfîrşitul. Deci, rugîndu-se mult, şi-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvîrşită dragoste, să iubească Biserica şi să fugă de beţie, desfrîu şi de tot păcatul. Apoi, sărutîndu-i pe toţi, şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos. În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul cînd cobora asinul de pe munte cu trupul Sfîntului Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plîns de ucenici, a fost îngropat lîngă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormîntul lui. În anii din urmă, s-au descoperit în chip minunat, prin bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, în jurul mănăstirii, bucăţi din sfintele sale moaşte, prin care se fac nenumărate minuni în rîndul credincioşilor veniţi la mănăstire pentru rugăciune şi închinare. Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negreşti-Oaş, după ce i s-a arătat în vis un porumbel care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Rîmeţ, să se roage şi să se atingă de moaştele Sfîntului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis şi s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina – Timiş, i-a fost vindecată mîna bolnavă prin neîncetate rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfîntului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credinţă, din Cocora – Alba, şi care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin neîncetatele sale rugăciuni şi ale părinţilor la Moaştele Sfîntului Ghelasie, întorcîndu-se vindecat la casa sa trupeşte şi sufleteşte, asemenea paraliticului din Evanghelie. Ceea ce s-a transmis prin tradiţia locului, de generaţii întregi, s-a adeverit în zilele noastre, cînd, în anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripţie de mare însemnătate pentru Biserica şi neamul românesc, mai ales din părţile Transilvaniei, şi care consemnează numele “Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului “Mihul de la Crişul Alb”, precum şi anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătăţitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinsteşte ca sfînt. Deci, fără îndoială, Sfîntul Ghelasie a fost Arhiepiscop şi păstor sufletesc al credincioşilor din centrul Transilvaniei şi din Munţii Apuseni în secolele XIV-XV, retrăgîndu-se la bîtrîneţe în mănăstirea de metanie, Rîmeţ. Iar vieţuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu veneraţie părţi din sfintele moaşte, ştiind că, prin rugăciuni neîncetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecării de boli şi suferinţe. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul X (iunie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

Viaţa, nevoinţele şi pătimirea Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Petru (29 iunie)

sf petru

Sfîntul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Ionă, din seminţia lui Simeon şi frate cu Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat. Luînd pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfîntul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, trebuia să-şi cîştige hrana casei sale din osteneala mîinilor, ca să hrănească pe femeie, pe copii, pe soacră şi pe bătrînul său tată, Ionă. Andrei, fratele lui, trecînd cu vederea deşertăciunile şi gîlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducîndu-se la Sfîntul Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui. Andrei, auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicînd: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos, a lăsat pe Ioan şi s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezătorului Ioan. El singur a întrebat pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, zicînd: Învăţătorule, unde locuieşti? Domnul le-a răspuns: Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dînsul ziua aceea. A doua zi, ducîndu-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tîlcuieşte Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, căutînd spre dînsul, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ionă; Tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte Petru. Sfîntul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezînd cu adevărat că este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Dar nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtînd încă grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din cînd în cînd, pentru tatăl său care îmbătrînise. Aceasta au făcut-o pînă ce amîndoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie. După ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblînd pe lîngă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncînd mrejile în apă, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Dar ce fel de vînători a vrut Domnul să-i facă pe ei? Aceasta a arătat-o la vînarea peştelui. Căci, intrînd în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la acea poruncă, Petru a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvîntul Tău. Făcînd aceasta, a prins mult peşte, încît se rupea şi mreaja de mulţimea peştelui. Aceasta era mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvîntului Domnului avea să vîneze multe popoare la mîntuire. Văzînd Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sînt eu! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de vînarea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieşi de la mine, Doamne…, Domnul îl chema în urma Sa, zicîndu-i: “Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit aceşti peşti spre moarte”.
Din ceasul acela, Petru s-a făcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă prin venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala frigurilor, a tămăduit-o prin atingerea mîinii. Noaptea, cînd Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfîntul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutînd cu osîrdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflîndu-L, i-a zis: Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire. Căci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mîntuire.
Venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că sînt? Şi i-au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat: Dar voi cine spuneţi că sînt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Şi a lăudat Domnul acea mărturisire a lui zicînd: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sîngele nu ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul lui, ca să-i dea cheile Împărăţiei cerului. Petru, avînd dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întîmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflînd mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din neştiinţă, zicînd: Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întîmple Ţie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin pătimire să răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osîrdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; că, auzind acel cuvînt aspru de la Domnul: Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mîniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvînt pedepsitor şi-I urma Lui mai mult, cu toată osîrdia. Şi, cînd mulţi dintre ucenici nu reuşeau să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvîntul acesta, deci, cine poate să-l asculte pe el?; apoi s-au îndepărtat de Domnul. Şi a zis Domnul celor doisprezece: “Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci, Simon Petru, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut, că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. O osîrdie şi o credinţă ca aceasta avînd Sfîntul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dînsul umblarea pe apă; căci, ieşind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfîntului Duh nu era desăvîrşit în credinţă, văzînd vîntul cel tare, s-a temut şi, începînd a se afunda, a strigat: Doamne, mîntuieşte-mă pe mine. Iisus, îndată întinzîndu-i mîna, l-a luat şi i-a zis: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, cînd i-a zis: “Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfîntul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicînd: Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug umblînd, v-am spus puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că, luînd de la Dumnezeu Tatăl cinstea şi slava glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezut pogorîndu-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfînt. Cînd Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat rîvna lui către Domnul, nu numai cu cuvîntul, zicînd: Doamne, gata sînt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul; căci, scoţînd sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în cea de trei ori lepădare de Domnul, însă prin adevărata pocăinţă şi prin amară tînguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi, a vedea pe Hristos după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfîntul Evanghelist Luca: Adevărat este că S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Sfîntul Pavel scrie tot aşa, zicînd: “S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru, apoi celor unsprezece”. Văzînd Sfîntul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci cea mai dinainte lepădare de trei ori, a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicîndu-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi s-a pus de Domnul păstor al oilor celor cuvîntătoare şi i-a dat în mîini cheile Împărăţiei cerului.
După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întîiul învăţător şi propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. El într-un ceas a cîştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvîntul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaalese, căci, intrînd în biserică cu Sfîntul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pîntecele maicii sale, stînd înaintea uşilor bisericii, care se numea “Frumoasă”; şi, apucîndu-l de mîna dreaptă, l-a ridicat, zicîndu-i: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Atunci îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi de bucurie striga şi umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserică şi umbla sărind şi lăudînd pe Dumnezeu. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvîntului, au crezut în
Hristos, ca la cinci mii de bărbaţi. Pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfînt, Sfîntul Petru i-a omorît cu cuvîntul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănog, l-a făcut sănătos, zicîndu-i: “Te vindecă pe tine Iisus Hristos”. În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mîinile şi cuvîntul lui erau făcătoare de minuni, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfîntul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dînşii. Cînd împăratul Irod şi-a pus mîinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigînd cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, şi pe Sfîntul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu lanţuri de fier; atunci îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă. Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintîi uşa credinţei, botezînd în Cezareea pe romanul Corneliu Sutaşul, arătîndu-i-se mai întîi vedenia mesei lăsată din cer, cu tîrîtoarele cele cu patru picioare şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănînce, zicîndu-i ca, pe cele ce Dumnezeu le-a curăţit, el să nu le numească spurcate. Acesta este semnul întoarcerii neamurilor către Hristos. Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfîntul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfînt, l-a mustrat, zicîndu-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd stînd în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii. Aceste şi multe alte fapte ale Sfîntului Petru, se află scrise pe larg în Sfînta Evanghelie şi în cartea “Faptele Sfinţilor Apostoli”, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, pe care le-a răbdat propovăduind pe Hristos, Sfîntul Simeon Metafrast le povesteşte astfel. Sfîntul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic şi din acei presbiteri care urmau după dînsul punîndu-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punîndu-le episcop, a plecat în Virit, (Beirut) şi în Vivli. Punînd şi acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont şi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, întărind Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din faţa lui Petru în cetăţile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui; şi, învăţînd pe mulţi şi botezîndu-i, le-a făcut biserici şi, punîndu-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pămîntul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, silindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecînd el, a venit la dînsul spre cercetare, Sfîntul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni: După trei ani m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dînsul cinci-sprezece zile. În acest timp, după ce a aşezat punerile legilor celor bisericeşti, fericitul Pavel s-a pus pe lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punînd episcop pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor, care, după primirea episcopiei, urma pe Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfîntul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punînd episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: “Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă ca cu limba ta să se lumineze Apusul şi Eu voi fi cu tine”.
Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Deci, înşelîndu-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este dumnezeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, cu vrăjile sale a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie într-atît să se minuneze, încît i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: “Lui Simon, dumnezeului cel sfînt!” De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvîntul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunînd fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfătuindu-se cu dînşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetînd bisericile, unde a şi găsit pe Sfîntul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes, căruia îi zise că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona şi Corintenilor pe Sila, pe care l-au găsit petrecînd lîngă marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pancratie, bărbatul cel cuvîntător. Acolo, învăţînd şi botezînd pe unul, anume Maxim, şi punîndu-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin case, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Sfîntul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfîntul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon vrăjitorul, văzînd acestea, n-a voit să tacă şi a început să tăinuiască asupra lui răutatea sa; pentru că el socotea că este ruşine propovăduirea apostolului, prin care se biruia mîndria lui. Deci, a început la arătare să se împotrivească învăţăturii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfîntul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. El făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înainte şi în urma lui şi cărora le zicea că sînt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Căci uneori se arăta avînd două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelînd pe cei proşti. Dar marele apostol al Domnului, numai de se uita puţin de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau. Despre cearta Sfîntului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfîntul Petru, cînd a venit în Roma şi i s-a înştiinţat de acel Simon, care se numea “Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de rîvnă şi a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stînd la poarta lui şi care îl opriră pe el a intra înăutru, Petru a zis către dînşii: “Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: “Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic”. El a pus paznici la poarta sa, ca să ştie gîndurile omeneşti”. Aceasta spunînd, au arătat apostolului un cîine negru ce zăcea la poartă, zicîndu-i: “Acest cîine omoară pe toţi cei ce gîndesc nedrept despre Simon”. Sfîntul Petru a zis: “Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis cîinelui: “Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”. Cîinele, mergînd, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzînd şi auzind vorbind pe cîine omeneşte, s-au înspăimîntat. Simon, asemenea, pe acelaşi cîine l-a trimis, zicîndu-i: “Să intre aici Petru”. Intrînd Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Sfîntul cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe pe care le-a făcut Sfîntul Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Eghisipos, care a vieţuit aproape de apostoli, povesteşte una singură.
Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vîrstă tînără; iar maica lui plîngea pentru el cu tînguire. Dar cei ce o mîngîiau şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci, îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormînt. Sfîntul Petru a zis lui Simon vrăjitorul care se mîndrea cu puterea sa înaintea poporului: “Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, fiind adevărată”. Poporul a lăudat cuvîntul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: “De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Poporul a strigat, zicînd: “Îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-şi face vrăjile sale prin lucrarea diavolească, care îi ajuta lui şi a făcut astfel, că mortul şi-a mişcat capul. Poporul îndată a început să strige: “Tînărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, făcîndu-le semn cu mîna, îi ruga să tacă. Deci, poporul tăcînd, el le-a zis: “De este viu tînărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, pînă ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu vrăjile sale!” Simon, umblînd mult împrejurul patului şi chemînd diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplîndu-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Sfîntul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, stînd departe, şi-a ridicat mîinile spre cer şi, înălţîndu-şi ochii în sus, se ruga: “Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicînd: Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci, mă rog Ţie, înviază pe acest tînăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care trăieşti şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin”. Astfel rugîndu-se, a strigat către cel mort, zicînd: “Tînărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizîndu-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla. La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul şi s-a luminat de Sfîntul Petru prin credinţă şi prin Sfîntul Botez, într-o scrisoare a sa către sfinţii mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tînărul care a înviat, căzînd la picioarele lui Petru, striga: “Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugăciunile tale să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”. Atunci tot poporul a început a striga, zicînd: “Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovăduieşte Petru”. Simon vrăjitorul, cu nălucirea sa făcîndu-şi cap de cîine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfîntul Petru i-a oprit, zicîndu-le: “Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin cunoştinţa neputinţei sale, căci nimic nu pot vrăjile lui”. Marcel mai zicea: “Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un cîine mare legat cu lanţ de fier, zicînd către mine: “Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfîntul Petru a venit la uşă şi dezlegînd acel cîine, a zis către dînsul: “Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela pe oameni cu lucrarea diavolească, pentru care Hristos şi-a vărsat sîngele”. Cîinele, ducîndu-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spunîndu-i cele poruncite de apostol. Eu, auzind şi văzînd aceasta – zice Marcel -, am ieşit degrabă în întîmpinarea Sfîntului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe cîinele acela i-am gonit afară. Cîinele atunci, nevătămînd pe nimeni, s-a repezit numai la Simon şi, apucîndu-l cu dinţii, l-a trîntit la pămînt. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, poruncea cîinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci, cîinele, nevătămîndu-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dînsul, încît nici o parte a corpului nu mai rămăsese acoperită. Poporul, văzînd aceasta, striga contra lui Simon, ocărîndu-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, împreună cu acel cîine. Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, pînă ce a venit ca împărat după Claudie, Nero. Atunci, înrăutăţitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetînd despre el, a fost lăudat de cei răi, încît împăratul l-a iubit foarte mult şi l-a făcut prietenul său.
În Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi aceasta: Odată a zis că are să se lase să fie tăiat şi a treia zi are să învieze. Atunci, el a pus în locul său un berbece, făcîndu-l om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfîntul, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, s-a văzut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscîndu-se de toţi, că nu Simon este tăiat, ci berbecul. Despre biruinţa desăvîrşită a Sfîntului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputînd întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer. Deci, adunînd el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, avînd capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mînie a grăi către popor: “Romani, deoarece pînă acum aţi petrecut în nebunie şi lăsîndu-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mîinile lor şi să mă înalţe la tatăl meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”. Vrăjitorul Simon, zicînd acestea, a plesnit din mîini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura şi a se sui în sus înălţîndu-l diavolii. Poporul, mirîndu-se foarte, zicea unul către altul: Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare trupul prin văzduh. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicînd: “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicînd: “Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!” Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărîmat tot trupul. Poporul, văzînd acestea, a strigat multă vreme, zicînd: “Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. În adevăr, nu este altul decît Dumnezeul cel adevărat!” Vrăjitorul căzînd, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rînduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zăcea sfărîmat pe pămînt, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de rîs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat răul şi spurcatul său suflet, dîndu-l în mîinile diavolilor, ca să-l ducă la tatăl lor, satana. Sfîntul Petru, după căderea lui Simon, stînd la un loc înalt şi făcînd semn cu mîna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dînşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească. Împăratul Nero, aflînd de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mîniat pe Sfîntul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mînie şi răutate împărătească nu s-a săvîrşit îndată asupra Sfîntului Apostol, ci după cîţiva ani, după cum spune Sfîntul Simeon Metafrast. După moartea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnică este credinţa papistaşilor, căci Sfîntul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinţă pe care-şi sprijină ei primatul papal), ci, luminînd pe mulţi prin Sfîntul Botez, le-a făcut biserică şi, punîndu-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintîi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punînd episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punîndu-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, avînd descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecînd Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan (Milan) şi la Fotichin, din care, punînd episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecînd multă vreme şi aducînd multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicîndu-i: “Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci, se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Petru, mulţumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zăbovit cîteva zile în Britania, întărind Bisericile, punînd episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în ajutorul ocîrmuirii bisericeşti, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela. Însă Clement, plecîndu-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu
învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi, trăgeau căruţa cuvîntului lui Dumnezeu. Deci, în Roma mulţi bărbaţi şi femei, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rînduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi astfel au îmbrăţişat religia creştină. Împăratul Nero avea două femei frumoase, pe care le iubea mai mult decît pe celelalte femei ale sale. Ele, primind sfînta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte necurate, s-a mîniat asupra Bisericii credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la creştinism şi la viaţa cea curată a celor două femei ale sale. Aducîndu-şi aminte, pe lîngă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care îi era prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă. Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: “Pe cînd Sfîntul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Poporul credincios, plîngînd, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa atît de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se înviforează în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, văzînd Sfîntul Petru lacrimile turmei celei cuvîntătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar noaptea, făcînd sobornicească rugăciune şi sărutînd pe toţi, a plecat singur. Pe cînd era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mîntuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinîndu-se Lui, I-a zis: Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul: Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc! Zicînd Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Petru, minunîndu-se, a cunoscut că Hristos, pătimind pentru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul să pătimească în Roma. Deci, s-a întors iarăşi în biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte. Sfîntul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfîntul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osîndit la tăiere cu sabia, iar pe Sfîntul Petru, la răstignire. Luîndu-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertîndu-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfîntul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Sfîntul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul. Astfel s-a sfîrşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfîntul Petru, prin moarte pe cruce, preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mîini şi din picioare, suferea multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Sfîntul Clement, ucenicul Sfîntului Petru, cerînd trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropîndu-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Viaţa, nevoinţele şi pătimirea Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Pavel (29 iunie)sf-ap-pavel-scriind
Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel s-a şi numit roman. El era rudenie cu Sfîntul întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. A fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise şi a fost ucenic al slăvitului dascăl Gamaliel. El avea un prieten
la învăţătură, cu care împreună era ucenic, pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos şi se deprinsese bine la legea părintească, era foarte rîvnitor după ea şi se lipise de farisei. Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspîndise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urîţi şi prigoniţi. Deci, Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos. Pe cînd rudenia lui, Sfîntul Mucenic şi Arhidiaconul Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sîngele care se vărsa fără de vină a rudeniei sale, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luînd putere de la arhierei şi de la bătrîni, făcea mult rău Bisericii. El intra în casele credincioşilor, de unde tîra pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Nu era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflînd cu izgonire şi cu ucidere contra ucenicilor Domnului, vrînd ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezînd în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu. Apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzînd la pămînt, a auzit un glas, zicîndu-i: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimîntîndu-se, a zis: Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sînt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldului. Iar el, tremurînd şi înspăimîntîndu-se, a zis: Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce ţi se cade să faci. Asemenea s-au înspăimîntat şi ostaşii care erau cu Saul, minunîndu-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculîndu-se de la pămînt şi deschizîndu-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbise de ochii cei trupeşti, începînd a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci, alţii l-au luat de mînă şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemîncînd, nici bînd nimic, ci rugîndu-se neîncetat. În Damasc era şi Sfîntul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuia în casa unui om, anume Iuda; deci, să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfîntul Botez. Atunci Anania a răspuns: Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, cîte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dînsul: Mergi fără de frică, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israil, pentru că îi voi spune cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Sfîntul Anania, mergînd după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mîinile peste dînsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculîndu-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfînt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Aici n-a venit oare ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei? Dar iată că el mai mult se întăreşte şi tulbură pe evreii care petrec în Damasc, atrăgîndu-i pe dînşii către Iisus Hristos. Atunci iudeii s-au umplut de mînie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Ei străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dînşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflînd de sfatul iudeilor, că vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Deci, plecînd el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întîi s-a dus în Arabia, precum despre aceasta scrie către Galateni: Nu m-am lipit de trup şi sînge, nici m-am suit în Ierusalim la apostolii cei mai înainte de mine ci m-am dus în Arabia, şi de acolo m-am întors iarăşi în Damasc; iar mai pe urmă, adică după trei ani, m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru.
Venind în Ierusalim, Sfîntul Pavel se ispitea să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dînsul, necrezînd că este ucenicul Domnului. Sfîntul Apostol Varnava, văzîndu-l şi înţelegînd întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar el le-a spus lor, cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc propovăduia numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umilit şi, de bucurie, slăveau pe Domnul Hristos, iar Sfîntul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Odată, stînd în biserică şi rugîndu-se, a rămas uimit şi a auzit pe Dumnezeu, zicîndu-i: Sîrguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: “Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar cînd se vărsa sîngele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam singur acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dînsul: Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe! După vedenia aceasta, Sfîntul Pavel, deşi voia să mai zăbovească în Ierusalim cîteva zile, ca să se îndulcească de fraţi şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba despre Hristos, se porniseră spre mînie şi căutau să-l ucidă. Dar fraţii, înţelegînd aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfîntul Pavel a petrecut învăţînd poporul cuvîntul lui Dumnezeu, pînă ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia. Acolo, învăţînd în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos; numindu-i pe ei creştini. După împlinirea anului, amîndoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţilor Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia şi cum Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult. Apoi, a adus multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proorocia Sfîntului Agav, care era unul din cei şaptezeci de ucenici. Plecînd ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecînd cîtva timp în post şi rugăciuni, în slujba dumnezeieştii Liturghii şi în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt a voit să-i trimită pe dînşii la popoare spre propovăduire, zicînd către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia: Deosebiţi-Mi pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dînşii. Atunci ei, postind, rugîndu-se şi punîndu-şi mîinile pe dînşii, i-au eliberat, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfînt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu în adunările iudeilor. După aceea, străbătînd insula pînă la Iafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemînd la dînsul pa Varnava şi pe Pavel, încerca să audă de la dînşii cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, a crezut cele grăite de dînşii. Dar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, cercînd să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfîntul Pavel umplîndu-se de Duhul Sfînt şi căutînd spre acel vrăjitor, a zis: “O, plinule de toată înşelăciunea şi răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mîna Domnului să fie peste tine şi vei fi orb, nevăzînd soarele pînă la o vreme!” Atunci, deodată a căzut peste dînsul o ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Antipatul, văzînd cele ce se făcuseră, a crezut, minunîndu-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dînsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Sfîntul Pavel şi cei ce erau cu el, plecînd de la Iafa, au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta, afară de Antiohia cea mare a Siriei.
Acolo a propovăduit pe Hristos, pînă ce mulţi au crezut. Iar zavistnicii iudei, au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgînătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturînd praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecînd multă vreme, au îndrăznit la propovăduirea cuvîntului. Acolo au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mîinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfînta fecioară Tecla, făcînd-o mireasă a lui Hristos. Iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Ei, aflînd de aceasta, au fugit în părţile Liconiei,
în Listra, Derbe şi în cele din jurul lor. Acolo au fost binevestitori, căci au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Poporul, văzînd această minune, şi-a ridicat glasul, zicînd: Zeii, asemănîndu-se oamenilor, s-au pogorît la noi. Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducînd tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Dar Varnava şi Pavel, rupîndu-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigînd şi zicînd: “Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi sîntem oameni pătimaşi ca şi voi”. Apoi, au început a le vorbi despre un Dumnezeu Care a făcut cerul, pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rînduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti. Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecînd ei în Listra şi învăţînd, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicîndu-le: “Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Ei au răzvrătit şi mai rău pe acei oameni, încît pe Sfîntul Pavel, ca pe un mai mare al cuvîntului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculîndu-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţînd pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici, întărind sufletele ucenicilor, i-a rugat să petreacă în credinţă şi le-a hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugîndu-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră. După aceea, trecînd Pisidia, au venit în Pamfilia şi în Persia, vorbind cuvîntul Domnului şi s-au pogorît în Italia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfînt să propovăduiască neamurilor cuvîntul Domnului. Deci, ajungînd în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor, cîte a făcut Dumnezeu cu dînşii şi cîte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. După cîtăva vreme, în Antiohia se făcuse ceartă pentru tăierea împrejur, între iudeii şi elinii care crezuseră. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mîntui fără tăierea împrejur, alţii socoteau lucrul greu acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrîni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgînilor uşa credinţei. Această vestire a bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ieru-salimului. Şi Sfinţii Apostoli şi bătrînii, sfătuindu-se soborniceşte în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mîncările jertfite idolilor şi de lucrurile necurate şi întru nimic să nu facă strîmbătate aproapelui. La plecare, cei din Ierusalim au trimis în Antiohia, cu Sfinţii Pavel şi Varnava, pe Iuda şi pe Sila. Ajungînd ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus la Cipru, iar Pavel, luînd pe Sila, s-a dus în Sicilia şi în Siria şi, străbătînd cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cîrteau. De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfînt n-a voit să-l lase să se ducă acolo. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicîndu-i: “Vino în Macedonia şi ne ajută”. Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Deci, plecînd din Troada, s-a dus la Samotracia, a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintîi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vînzătoare de porfiră, învăţînd-o credinţa în Hristos şi botezînd-o, a fost rugat de dînsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.
Pavel, mergînd odată la adunarea bisericească spre rugăciune, l-a întîmpinat o fecioară care avea un duh necurat şi făcea multă dobîndă stăpînilor săi, vrăjind. Ea urma lui Pavel şi ucenicilor lui, strigînd: “Aceşti oameni sînt slugile Dumnezeului celui de sus, care ne vestesc calea mîntuirii”. Aceasta o făcea în mai multe zile; iar Pavel, supărîndu-se şi întorcîndu-se spre dînsa a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Stăpînii ei, văzînd că le-au pierit nădejdea cîştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi s-au dus la boieri şi la voievozi, zicînd: “Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade a le primi, nici a le face, noi fiind romani”. Voievozii, rupîndu-le hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dîndu-le multe bătăi, i-au băgat în temniţă, dar ei rugîndu-se, pe la miezul nopţii temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Străjerul temniţei, văzînd acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa, apoi le-a pus masă şi s-au întors iar la temniţă. A doua zi, voievozii, căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi şi să se ducă unde vor voi. Pavel a zis către dînşii: “Pentru ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam romani şi, punîndu-ne în temniţă, acum voiesc să ne scoată? Dar nu aşa: Să vină ei singuri să ne scoată!” Trimişii, întorcîndu-se, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Voievozii s-au temut, aflînd că legaţii care i-au bătut sînt romani. Deci, ducîndu-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate. Ieşind ei din temniţă s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduise mai înainte şi a mîngîiat pe fraţii ce se adunaseră acolo, sărutîndu-i. Şi s-au dus apoi în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au cîştigat prin buna lor vestire. Zavistnicii iudei, adunînd pe nişte oameni răuclevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsind pe apostoli, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, pe care-i duseseră la mai mari cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici Cezarului, zicînd că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci, Iason abia a fost liberat din supărarea aceea. Sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfîntul Pavel, pentru că, înştiinţîndu-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburînd popoarele şi ridicîndu-le contra lui Pavel. Deci sfîntul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa pentru mîntuirea multora. El a fost lăsat de ei să meargă pe lîngă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui. Deci, a şezut în corabie şi a plecat la Atena. Acolo, văzînd cetatea plină de idoli, se rupea cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atîtor de multe suflete. Se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări şi în tîrguri, asemenea şi cu elinii şi cu filosofii lor. Astfel, el a fost dus de ei la Areopag, un loc care se numea aşa fiindcă se făceau judecăţile cele de moarte la capiştea lui Area. L-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dînsul; iar pe de alta – precum zice Sfîntul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, muncilor şi morţii, de vor auzi de la dînsul ceva vrednic de pedeapsă. Sfîntul Pavel, luînd pricină de la o capişte care avea scrisă deasupra: “Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut pînă atunci, zicîndu-le: “Pe care Dumnezeu, neştiindu-l îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta şi eu Îl propovăduiesc vouă!” Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor. Auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci, Pavel a ieşit din mijlocul lor neosîndit ca un nevinovat, iar Cuvîntul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de cîştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos, între care era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dînşii s-au botezat.
Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. La dînsul a venit din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvîntului. Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Pavel, deprinzîndu-se cu meşteşugul lor, lucra împreună cu ei cîştigîndu-şi hrana lui şi a celor împreună cu dînsul din osteneala mîinilor sale, precum zice în epistola către Tesaloniceni: Nu în zadar am mîncat pîine de la cineva, ci lucrînd ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi: Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mîinile mele. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sîmbetele, mărturisindu-le că Iisus Hristos este adevăratul Mesia.
Iudeii, împotrivindu-se, huleau, iar Pavel şi-a scuturat hainele, zicînd către dînşii: Sîngele vostru asupra capetelor voastre, că eu sînt curat; de acum mă voi duce la neamuri. Cînd Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicîndu-i: Nu te teme, ci propovăduieşte cuvîntul Meu, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sînt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfîntul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni învăţînd pe elini şi pe iudei Cuvîntul lui Dumnezeu. Mulţi, crezînd, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezînd cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicînd: De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan. După aceasta, Sfîntul Pavel, petrecînd acolo încă cîteva zile şi pe fraţi sărutîndu-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dînsul şi-i urmau lui: Acvila şi Priscila. Deci, a sosit în Efes, unde, propovăduind cuvîntul Domnului, multe minuni făcea Sfîntul Apostol Pavel, pentru că nu numai mîinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingere, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduia şi gonea din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzînd unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicînd: Ne jurăm pe voi cu Iisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns: Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sînteţi? Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se contra lor, îi bătea şi-i rănea, încît abia scăpară goi din mîinile îndrăcitului. S-a aflat aceasta în tot Efesul, încît şi în evrei şi în elini a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Mulţi au crezut în El şi chiar vrăjitorii, care erau în cetate, au primit sfînta credinţă. Şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărînd preţul lor, au aflat cinci arginţi, adică cincizeci de mii de bani, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel, creştea şi se întărea cuvîntul Domnului. Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: “Fiind eu în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma”. Cînd s-a ridicat tulburare în Efes, de slujitorii capiştei Artemisei, Sfîntul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frîngă pîine şi s-a făcut către dînşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvîntul pînă la miezul nopţii, arzînd multe lumînări în foişorul acela. Atunci un tînăr, anume Eutihie, şezînd la fereastră, se îngreuiase tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la rîndul al treilea, şi l-au luat mort. Pogorîndu-se Pavel, a căzut peste el şi, cuprinzîndu-l, a zis: “Nu vă tînguiţi, că sufletul lui este în el!” Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi a adus pe tînăr viu, mîngîindu-se mult. Sfîntul Pavel, vorbind pînă la ziuă şi, sărutînd pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dînsul preoţii bisericeşti, pentru că nu voia să se ducă singur acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sîrguia să fie în Ierusalim. Venind din Efes duhovniceasca rînduială, apostolul i-a învăţat, zicînd: Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, în care Duhul Sfînt v-a pus episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a cîştigat-o cu scump sîngele Său. Şi le-a poruncit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicînd: Eu, cel legat cu Duhul, voi merge în Ierusalim, neştiind de cele ce va fi să mi se întîmple în el. Îmi grăieşte Duhul Sfînt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri. Mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu am sufletul meu necurat. Mă silesc numai să-mi săvîrşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei: Eu ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.
Atunci toţi au plîns şi, căzînd pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mîhnindu-se mai ales pentru cuvîntul care le-au zis că de acum nu vor mai vedea faţa lui. Deci, au petrecut pe Sfîntul Apostol pînă la corabie. Iar el, dîndu-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării. Trecînd prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lîngă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetînd pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfîntului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfîntul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luînd brîul lui, şi-a legat mîinile şi picioarele, zicînd: Aşa grăieşte Sfîntul Duh, că pe bărbatul a cărui brîu este acesta, aşa îl vor lega iudeii şi-l vor da în mîinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfîntul Pavel a răspuns către ei: Ce faceţi plîngînd şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, dar sînt gata a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Hristos. Iar fraţii au tăcut, zicînd: Voia Domnului să fie! După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofin Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini şi cu dragoste a fost primit Pavel de Sfîntul Apostol Iacov, fratele Domnului şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri contra lui. Văzînd aceia pe Pavel în cetate umblînd cu Trofin Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrînilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur şi pretutindenea propovăduieşte pe Iisus cel răstignit. Şi întărind pe toţi asupra lui Pavel, doreau să-l prindă. Deci, cînd acei iudei din Asia au văzut pe Sfîntul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată au pornit clevetire contra lui prin tot poporul şi, repezindu-se, au pus mîinile pe el, strigînd: “Bărbaţi israiliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. El a băgat pînă şi elinii în biserică, spurcînd acest sfînt loc”. Ei au crezut că şi pe Trofin l-a băgat Pavel în biserică. Deci, s-a pornit toată cetatea contra Sfîntului Apostol Pavel şi, prinzîndu-l, îl trăgeau afară din biserică. Îndată s-au închis uşile şi voiau să-l ucidă; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfînt. În vremea aceea, s-a înştiinţat comandantul oştirii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acela, luînd îndată ostaşi şi sutaşi, au alergat la biserică. Văzîndu-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzîndu-l, a poruncit să-l lege cu două lanţuri de fier şi l-a întrebat cine este şi ce rău a făcut. Iar poporul striga: “să-l ucidă pe Pavel!” El, neputînd să înţeleagă pricina gîlcevii din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în ceata ostăşească. Mulţimea poporului urma ceata ostaşilor, strigînd să se ucidă Pavel. Fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel s-a rugat de comandant să-l lase să grăiască către popor ceva. Deci, comandantul i-a dat voie. Pavel, întorcîndu-se spre popor şi stînd pe pietre a strigat către ei în limba evreiască: “Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi răspunsul meu către voi”. Şi a început a le spune de rîvna de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum a strălucit o lumină cerească şi cum a văzut pe Domnul trimiţîndu-l la neamuri! Poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, şi-a ridicat glasul către comandantul oştirii: “Ia de pe pămînt pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade să trăiască!” Strigînd acestea, îşi aruncau hainele, făcînd praf în văzduh de mînie şi voind să-l ucidă pe Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în ceată, vrînd să-l cerceteze cu bătăi ca să înţeleagă, pentru care pricină poporul striga contra lui. Şi, întinzînd pe Pavel cu funii să-l bată un sutaş, Pavel a zis către el: “Vă este îngăduit să bateţi pe un roman nejudecat?” Apropiindu-se de comandant, i-a zis: “Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!” Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: “Roman eşti tu?” Iar el a zis: “Da”. Şi a zis comandantul: “Eu cu mult preţ am cîştigat numirea acestei vieţi. Şi îndată l-a scos din lanţuri. A doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii şi tot soborul lor; şi a pus înaintea lor pe Sfîntul Pavel. Acesta, căutînd spre sobor, a zis: “Bărbaţi fraţi, eu cu toată bunăştiinţa am vieţuit înaintea lui Dumnezeu pînă în ziua de azi”.
Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stătea înaintea lui, să-l bată peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: “Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrei să mă judeci după Lege, călcînd legea şi poruncind să mă bată fără vină!”
Sfîntul Pavel, cunoscînd că în soborul acela, o parte sînt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicînd: “Bărbaţi, fraţi, eu sînt fariseu, fiu de fariseu şi pentru nădejdea şi învierea morţilor primesc judecata”. Zicînd el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei şi farisei şi s-a despărţit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morţilor, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc că sînt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: “Nici un rău nu aflăm în omul acesta”. Saducheii ziceau dimpotrivă şi din această pricină se făcuse mare ceartă. Comandantul ostaşilor, temîndu-se ca Pavel să nu fie omorît de dînşii, a poruncit ostaşilor să-l scoată din mijlocul lor şi să-l ducă în ceată. Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfîntului Pavel şi i-a zis: Îndrăzneşte, Pavele, că precum M-ai mărturisit pe Mine în Ierusalim, tot aşa se cade să Mă mărturiseşti şi în Roma! Apoi, făcîndu-se ziuă, unii dintre iudei făcînd sfat, s-au jurat între ei: să nu mănînce, nici să bea, pînă ce nu vor omorî pe Pavel. Ei erau mai mult de patruzeci de bărbaţi. Deci, de acest lucru înştiinţîndu-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulţi ostaşi înarmaţi în Cezareea la ighemonul Felix. Arhiereii cei bătrîni, aflînd de aceea, s-au dus şi ei în Cezareea, unde pîrau pe Pavel la ighemon. Şi, întrebîndu-se cu dînsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ţinea pe Pavel în legături. După trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpînirea ighemoniei şi în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Şi aceasta o făceau iudeii vrînd ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Festus a întrebat pe Pavel, dacă voieşte să meargă în Ierusalim la judecată. Acesta i-a răspuns: “Eu stau aici la judecata Cezarului, de la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce grăiesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că sînt cetăţean roman!” Atunci ighemonul Festus, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: “Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!” Deci, după cîteva zile, împăratul Agripa, venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus şi aflînd despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Cînd Pavel a fost dus înaintea împăratului Agripa şi a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos şi despre marea sa credinţă. Atunci împăratul Agripa a zis către dînsul: “Puţin de nu m-ai convins şi pe mine, ca să fiu şi eu creştin!” Iar Pavel a zis: Eu m-aş fi rugat lui Dumnezeu, ca şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci toţi cei ce mă aud astăzi, să fie într-acest chip, precum sînt eu, însă afară de legăturile acestea! Acestea zicîndu-le el, împăratul, ighemonul şi toţi ceilalţi sculîndu-se, s-au aplecat unul către altul, zicînd: Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte şi de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: “Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi numit pe Cezarul. Acum l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dîndu-l cu alţi ostaşi legaţi unui sutaş, anume Iuliu din oştile sevastieneşti”. Acela, luînd pe cei legaţi împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie şi au plecat. Mergînd ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din cauza vînturilor celor potrivnice. Deci, cînd au ajuns pînă la Creta şi au mers la un loc, care se numea “Limanuri Bune”, Sfîntul Pavel, văzînd de mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămînă acolo cu corabia. Dar sutaşul asculta mai mult pe cîrmaci, decît pe Pavel. Cînd erau în mijlocul noianului, a suflat un vînt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari şi era atîta ceaţă, încît paisprezece zile nu s-a văzut ziua cu soarele, nici noaptea cu stelele, neştiind în ce loc sînt. Deci, fiind purtaţi de valuri şi deznădăjduindu-se, n-au mîncat în zilele acelea, aşteptînd cu toţii moartea, pentru că erau în corabie ca la două sute şaptezeci şi şase de suflete.
Dar Pavel, stînd în mijlocul lor, îi mîngîia, zicîndu-le: “O, bărbaţilor, mai bine era să mă fi ascultat pe mine, ca să nu ieşiţi din Creta; însă mă rog să fiţi cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decît numai corabia, de vreme ce astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicîndu-mi: Nu te teme, Pavele, că se cade ţie să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cîţi sînt cu tine! De aceea îndrăzniţi, bărbaţilor, că eu cred lui Dumnezeu că aşa va fi. Atunci Pavel ruga pe toţi ca să primească hrană, zicîndu-le: Nu vă temeţi, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap. Acestea zicîndu-le şi luînd pîinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, rupînd-o, a început a mînca. Apoi, toţi făcîndu-se cu bună nădejde au început a mînca, primind hrană. După ce s-a făcut ziuă, au văzut pămîntul, dar nu cunoşteau în ce ţară este şi a îndreptat corabia spre mal. Dar fiind aproape de mal, un loc între două maluri, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar parte dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostaşii s-au sfătuit între dînşii să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape cineva înotînd. Iar sutaşul, vrînd să ferească pe Sfîntul Pavel, l-a oprit pe el; iar la ceilalţi le-a poruncit să înoate, care cum vor putea şi sărind în apă să iasă la mal. Ceilalţi care îl priveau, au început şi ei a înota, unii pe scînduri, iar alţii pe ce apucau din corabie, aşa că toţi au ajuns sănătoşi la pămînt, scăpînd din mare. Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii, fiind barbari, nu le-au făcut lor nici o milă. Deci, aprinzînd ei un foc, din cauza ploii şi a frigului ce era atunci, ca cei udaţi de apă să se încălzească, Sfîntul Pavel a adunat o mulţime de uscături şi, punîndu-le pe foc, o viperă ieşind din căldură, s-a agăţat de mîna lui, stînd atîrnată. Barbarii, dacă au văzut vipera atîrnată de mîna Sfîntului Pavel, ziceau între dînşii: Cu adevărat, ucigaş este acesta, deoarece izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfîntul Pavel, scuturînd vipera pe foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia aşteptau să se aprindă de veninul şarpelui şi să cadă mort. Aşteptînd ei mult şi nevăzînd nici un lucru de acesta, şi-au schimbat socoteala, zicînd că acela este de la Dumnezeu. Deci, mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toţi cîţi ieşiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste. El avea pe tatăl său pătimind de friguri şi de idropică, zăcînd pe patul durerii. Atunci Pavel, intrînd la el, s-a rugat Domnului şi punînd mîinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcînd, toţi neputincioşii din insula aceea, veneau la el şi se tămăduiau. După ce au trecut trei luni, plecînd cu altă corabie, au ajuns la Siracuza şi de acolo în Regium, apoi în Puteoli, şi după aceasta au ajuns în Roma. Cînd fraţii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toţi au ieşit întru întîmpinarea lui, pînă la Forul lui Apius şi pînă la cele trei Taverne. Pavel, văzîndu-i, s-a mîngîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci sutaşul, care adusese din Ierusalim la Roma pe cei legaţi, i-a dat voievodului. Acela i-a poruncit lui Pavel să petreacă deosebit şi a poruncit unui ostaş să-l păzească. Deci, Pavel a petrecut în Roma doi ani, primind pe toţi care veneau la dînsul şi cărora cu îndrăzneală şi fără temere le propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi îi învăţa cele despre Domnul nostru Iisus Hristos. Cele spuse pînă aici despre viaţa şi ostenelile lui Pavel sînt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfîntul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel: În osteneli am fost de multe ori, în bătăi cu asprime, în temniţă peste măsură şi în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori cîte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; odată am fost împroşcat cu pietre, corabia s-a sfărîmat cu mine de trei ori, stînd o zi şi o noapte în adîncul mării. Am fost de multe ori şi în călătorie, căci precum a măsurat lungimea şi lărgimea pămîntului cu umblarea şi marea cu înotarea, tot aşa am ştiut şi înălţimea cerului, fiind răpit pînă la al treilea cer, pentru că Domnul, mîngîind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfînt, i-a descoperit bunătăţile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit; cuvinte negrăite, pe care nu este liber omului a le grăi.
Dar cum s-a săvîrşit acest sfînt apostol şi celelalte nevoinţe şi alergări ale sale, povesteşte Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul istoriei bisericeşti. Acesta zice că, după ce Sfîntul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat. După aceea el a mai propovăduit acolo cuvîntul lui Dumnezeu, cum şi prin alte ţări ale Apusului. Sfîntul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenindu-se încă cîţiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieşit din Roma şi a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, strălucindu-i pe toţi cu lumina credinţei şi întorcîndu-i la Hristos de la înşelăciunea diavolească. Pe cînd era în Spania, o femeie oarecare bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfîntul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Sfîntul Apostol intrînd în casa lor, femeia l-a privit în faţă şi a văzut pe fruntea lui scris cu slove de aur aceste cuvinte: “Pavel, Apostolul lui Hristos!” Văzînd femeia ceea ce nimeni nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfîntul Botez. Deci, a primit mai întîi botezul femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov şi după aceea toată casa lor. Asemenea a primit botezul şi Filotei, mai marele cetăţii şi mulţi alţii. Apoi, străbătînd el prin toate părţile Apusului, i-a luminat pe toţi cu lumina sfintei credinţe. Sfîntul Apostol Pavel, văzînd mai înainte sfîrşitul său cel mucenicesc s-a întors în Roma şi a scris Sfîntului Timotei, ucenicul său, acestea: Vremea ducerii mele a sosit şi acum mă jertfesc. Eu m-am nevoit cu bună credinţă, alergarea am săvîrşit şi credinţa am păzit; deci, de acum mi se păstrează cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea. Despre vremea pătimirii Sfîntului Apostol Pavel, istoricii bisericeşti nu scriu toţi într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, cap. 36, scrie că Sfîntul Apostol Pavel a pătimit pentru Simon vrăjitorul în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfîntul Apostol Petru, ajutînd lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alţii spun că după moartea Sfîntului Petru, trecînd un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie în 29 de zile, zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Pricina pătimirii Apostolului Pavel spun că a fost aceasta: El, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă nu se pare a fi nici o deosebire de aceea, căci se scrie în viaţa Sfîntului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a pătimit îndată, ci după cîţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezuseră în Hristos şi le-a învăţat a petrece în curăţie. Dar, de vreme ce şi Sfîntul Pavel a vieţuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului cele dimprejur, în aceeaşi vreme cînd trăia şi Sfîntul Petru, s-a putut întîmpla că şi Sfîntul Pavel să fi ajutat Sfîntului Petru la lupta ce s-a dus contra lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale cea dintîi în Roma. Venind a doua oară în Roma, slujea cu Sfîntul Petru la mîntuirea oamenilor, povăţuind partea bărbătească şi femeiască la viaţa cea curată. Prin aceasta a pornit spre mînie pe cel necurat şi spurcat cu viaţa, pe împăratul Nero, care, căutîndu-i pe amîndoi, i-a osîndit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Aceasta deşi nu s-a întîmplat într-un an, însă în aceeaşi zi. Cînd s-a tăiat cinstitul cap al Sfîntului Apostol Pavel, a curs din răni sînge şi lapte. Iar credincioşii, luînd sfîntul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfîntului Petru. Astfel s-a sfîrşit vasul lui Hristos cel ales, învăţătorul neamurilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea îngerilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfîntul şi marele Apostol Pavel. A doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat pînă la al treilea cer şi a stat înaintea luminii cele întreite, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, cu Sfîntul marele Apostol Petru, trecînd de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului ce prăznuieşte. Ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul X (iunie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfinţilor Chir şi Ioan, doctorii fără de arginţi (28 iunie)  Sfintii-Chir-si-Ioan

(Viaţa şi pătimirea lor se pomeneşte în 31 de zile ale lunii ianuarie) Aceşti sfinţi pătimitori de chinuri, Chir şi Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în cetatea care se numea Canopos. Acea cetate era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfîrşit, creştinii le-au îngropat trupurile cu cinste. Iar după trecerea a mulţi ani, tămăduitoarele lor moaşte s-au aflat într-acea vreme cînd creştinii întărindu-se mai mult decît elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără să fie opriţi, dar mai ales în împărăţia marelui Teodosie. Aceasta a biruit pe Maxim al Apusului cu toate puterile sale; dar l-a mai biruit şi cu rugăciunile cuvioşilor părinţi, care vieţuiau în pustiile Egiptului şi la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, avînd nevoie de rugăciunile lor spre ajutor. Între aceşti părinţi cu cuviinţă este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni. El petrecea într-un schit, pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dînsul, ca prin binecuvîntarea şi cu rugăciunile lui să se înarmeze contra vrăjmaşilor. Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus singur în schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; iar el nicidecum nu voia să iasă din chilia sa. După multă rugăminte şi îndemnare a patriarhului, supărîndu-se, el şi-a luat rasa şi toiagul, pe care ridicîndu-le în sus spre răsărit şi ochii spre cer ridicîndu-şi, a grăit: “Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ţie cu smerenie, dă rasei şi toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai dat-o mie cu milostivire”. Astfel rugîndu-se, a dat rasa şi toiagul patriarhului, zicîndu-i: “Acestea să le trimiţi împăratului în locul meu şi să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dînsul, iar toiagul să-l ia în mînă şi să meargă cu îndrăzneală înaintea ostaşilor lui contra vrăjmaşilor şi va vedea slava lui Dumnezeu”. Patriarhul, trimiţînd acelea împăratului şi spunîndu-i cuvintele cuviosului, el le-a primit cu credinţă. Deci, făcînd după cuvîntul cuviosului, a cîştigat mare biruinţă contra vrăjmaşilor, spre a cărui aducere aminte şi spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată şi pusă pe un stîlp înalt, avînd rasa călugărească pe dînsul şi toiagul ţinîndu-l în mîini. Deci, în toţi anii, în ziua acelei biruinţe se prăznuieşte cu dănţuire, mulţumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria şi în tot Egiptul, pentru că se înmulţise creştinătatea.
Cînd Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinţilor Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaştele sfinţilor făcători de minuni Chir şi Ioan. Aceasta a fost după sfîrşitul lui Teodosie şi pe timpul împărăţiei fiului său Eraclie. Iar despre aducerea moaştelor Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan se scrie în viaţa Sfîntului Chiril, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numeşte Manutin (mai înainte era sat). Acolo era şi o capişte, veche locuinţă diavolească, fiind foarte înfricoşat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Pe cînd patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să cureţe locul acela de diavoli, şi să-l facă loc sfînt, spre mărirea lui Dumnezeu. Avînd însă multe împiedicări şi apropiindu-i-se sfîrşitul vieţii, n-a putut să-şi ducă gîndul său la îndeplinire. Atunci Sfîntul Chiril, moştenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor şi putere, pentru biruinţa şi izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci, îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan să le aducă la locul ce se numeşte Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere. Sfîntul Chiril, făcînd aceasta, a adus în Manutin moaştele sfinţilor, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri şi s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaştele mucenicilor. Deci, se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinţi, pe scurt. În zilele prea sfinţitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetăţii, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi o oarecare vătămare dureroasă şi care creştea înlăuntrul trupului. Acea vătămare doctorii o numesc scrofuri, care, crescînd şi umflîndu-se din zi în zi, i s-au îngreunat grumajii, şi-l îngrozea cu moarte. Apoi, chemînd mulţi doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care cauză tatăl şi fiul mîhnindu-se, i-au lăsat pe ei şi au alergat la sfinţii făcători de minuni, Chir şi Ioan, rugîndu-se cu lacrimi lîngă cinstitele moaşte, ca să dea tămăduire fiului său. Atunci acela, arătîndu-se în vedenie, a poruncit tînărului, care se îngîmfa pentru slavă şi bogăţie, să-şi lepede mai întîi mîndria sa şi, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pîine şi să oblojească tot grumajul şi gîtlejul. După ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, şi Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinţilor doctori fără de plată. Însă tot acelaşi Amonie, după cîtăva vreme, uitînd sfătuirile sfinţilor, s-a înălţat cu mîndria şi iarăşi s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pîntecele lui îi era foarte greu, din care cauză stomacul său nu putea să primească nici mîncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi. Atunci iarăşi a alergat cu lacrimi, rugîndu-se sfinţilor răbdători de chinuri, Chir şi Ioan, doctorii săi cei încredinţaţi. Aceia, arătîndu-i-se lui în vis, mai întîi l-au ocărît pentru mîndria lui, apoi i-au poruncit să-şi lepede hainele cele de mult preţ şi să se îmbrace într-o haină de păr şi, luînd vasele cele de apă, să aducă apă rece la fraţii cei neputincioşi şi săraci, pentru adăparea lor. Amonie, după ce a făcut aceasta fără lenevire, sfinţii iarăşi i s-au arătat şi i-au poruncit, ca, luînd untdelemn din candelele lor, asemenea şi ceară din lumînările aprinse lîngă raclele lor, să facă un plasture şi să-l lipească de pîntecele său. Amonie, făcînd aceasta, s-a făcut sănătos. Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amîndoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaştele sfinţilor răbdători de chinuri şi acolo se ruga cu osîrdie pentru luminarea ochilor săi. Deci, sfinţii i s-au arătat în vedenie şi i-au poruncit să meargă şi să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el, ducîndu-se, s-a spălat, şi cînd şi-a şters faţa cu băsmăluţa îndată a văzut. Deci, mai întîi a văzut în băsmăluţă albeţile care căzuseră din ochi ca nişte solzi. El s-a întors de la biserică cu bucurie, arătînd la toţi orbirea sa cea căzută în băsmăluţă. Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume şi după viaţă, din întîmplare căzînd de pe o scară, şi-a sfărîmat fluierul piciorului în multe bucăţi, şi-l durea foarte tare. Chemînd mulţi doctori şi neputînd dobîndi nici un ajutor de la el, a alergat cu credinţă mare la aceşti doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, şi ungîndu-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în acelaşi ceas.
Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la ficat, care, putrezind, s-a făcut în sînge şi în flegmă, astfel că scuipa cu sînge. Omul acela, neputînd să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaştele cele tămăduitoare ale sfinţilor răbdători de patimi şi aceia i s-au arătat, nu în vedenie, ci la arătare şi i-au dat lui să mănînce o bucată de chitrin. Acela, primind acea bucată din mîinile lor, nu ştia de la cine o primeşte deoarece socotea, că aceia sînt din poporul ce venise să dea închinăciune sfintelor moaşte ale mucenicilor. După ce a mîncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui şi a vărsat un vierme mare, care rodea ficaţii lui, iar sfinţii fără de arginţi, s-au făcut nevăzuţi. El, făcîndu-se sănătos în acel ceas, a dat mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui. Un om, anume Mina, mai marele cetăţii Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu chinuri şi friguri, adăugîndu-i-se pe lîngă aceasta şi împietrirea stomacului, i se încuiase stomacul. Cîte doctorii îi dădeau pe gură doctorii, toate rămîneau fără de folos, şi încă mai rău i se umfla pîntecele, neputînd să iasă afară. Bărbatul acela a pătimit aşa două săptămîni. Suferind acea cumplită durere, se deznădăjduise din partea doctorilor, dar, aducîndu-şi aminte de sfinţii doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaşte. Acolo, rugîndu-se el cu lacrimi şi adormind puţin, i s-au arătat sfinţii şi i-au dat să mănînce o smochină. Deşteptîndu-se din somn a găsit smochina pe pat lîngă el şi, luînd-o, a mîncat-o şi îndată i s-a dezlegat stomacul şi s-a făcut sănătos. Un alt Mina, care era mai înainte, ca acel vechi Isail, uşor şi grabnic cu picioarele, ca o căprioară de cele din ţarină, odată s-a îmbolnăvit de picioare foarte tare, încît nici nu putea păşi. Deci, a zăcut multă vreme în pat, slăbind foarte tare picioarele lui. El a poruncit să-l ducă cu patul la sfinţii făcători de minuni, Chir şi Ioan. După ce şi-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaşte, îndată s-a sculat sănătos şi umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui. O femeie cu numele Teodora, bînd apă, din întîmplare a băut o broscuţă mică, însă nu ştia ce a băut, deci acea broscuţă a crescut în pîntecele ei. La început acea broască, care era mică, îi făcea puţină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit şi durerea, încît femeia aceea nu avea odihnă de acea cumplită durere, nici ziua, nici noaptea. Deci, se văita şi se tăvălea pe pămînt şi nimeni nu putea s-o ajute nici să cunoască care îi este boala. Mulţi socoteau că aceea este muncită de diavol; deci, o aduse la aceşti sfinţi tămăduitori Chir şi Ioan, care, arătîndu-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mîncării, să bea apă multă. Femeia, după ce a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat şi a vărsat o broască mare şi astfel s-a făcut sănătoasă. Deci, toţi cei care au văzut aceasta, minunîndu-se, au slăvit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui. După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinţii doctori fără plată, avînd înăuntru otravă dată de nişte oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să cîştige ajutor de la doctori. Rugîndu-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinţii i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănînce o jivină, care pe greceşte se numeşte scolopendra. Deşteptîndu-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească şi iarăşi se ruga către sfinţi cerînd sănătate. În altă noapte, sfinţii s-au arătat, poruncindu-i acelaşi lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. I s-a făcut lui şi a treia oară aceeaşi arătare; dar nici aşa n-a ascultat, părîndu-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmaşului. Dar într-a patra noapte, sfinţii i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui şi au zis: “Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci, sculîndu-te, mergi la izvorul nostru şi ceea ce vei găsi acolo de mîncare să mănînci, că aceea îţi va fi doctoria folositoare”.
Teodor, crezînd că acea vedenie este adevărată, făcîndu-se ziuă, a mers la izvor şi acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luîndu-l, a început a-l mînca cu plăcere. Dar cînd voia să bage în gură rămăşiţa castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucăţică a jivinei, care se numeşte scolopendra; căci o mîncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temîndu-se, a aruncat la pămînt acea rămăşiţă, iar el a început a vărsa. Şi a vărsat astfel cu castravetele şi jivina aceea, cum şi toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvîrşit şi întorcîndu-se la biserică, s-a închinat cu mulţumire cinstitelor moaşte ale tămăduitorilor săi. Din Babilonul Egiptului a venit în Manutin la sfinţii făcători de minuni, o femeie, anume Maria, avînd cu sine un fiu de opt ani. Aceluia i se trăsese limba din gură prin lucrarea diavolească şi atîrna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea nu era de măsura limbii omeneşti şi vederea lui era străină, fiind gros, negru, puturos şi greţos la toţi cei ce priveau la dînsul şi curgîndu-i neîncetat spume negre. Acel copil, din întîmplare căzînd pe pămînt lîngă mormîntul sfinţilor, s-a lovit cu limba de marmura ce se afla acolo şi îndată s-a tras înapoi. Astfel că din batjocura cea diavolească, s-a aşezat la loc, în obişnuita măsură de creştere şi copilul s-a făcut sănătos. Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinţi bolnav cu tot trupul, avînd pîntecele foarte umflat. Aceluia arătîndu-i-se sfinţii în vedenie, s-au atins cu mîinile de pîntecele lui şi i-au zis: “Evghenie, scoală-te şi întoar-ce-te sănătos la casa ta!” Evghenie, deşteptîndu-se, s-a văzut scăpat de toată greutatea de idropică, umblînd ca şi înainte, şi din acel ceas a dobîndit sănătate desăvîrşită. Pomenind aceste puţine minuni, din cele multe ale sfinţilor fără de arginţi Chir şi Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin. Cuviosul Pavel doctorul (28 iunie) Cuviosul Pavel era de neam din cetatea Corintului, născut din părinţi creştini şi crescut în bună credinţă. El din tinereţe iubind pe Dumnezeu, a intrat într-o mănăstire şi s-a făcut monah. Deci, ostenindu-se mult în pustniceştile nevoinţe, s-a făcut bărbat iscusit. Pentru aceasta, diavolul desfrînării se lupta cu dînsul. Deci, într-o noapte Cuviosul Pavel stînd la rugăciune, s-a arătat diavolul înaintea lui şi i-a zis: “De nu-ţi vei face pofta trupească măcar odată, apoi mă voi înarma cu tărie asupra ta”. El, certîndu-l cu numele lui Iisus Hristos şi cu semnul Sfintei Cruci, l-a gonit. După aceea diavolul a îndemnat asupra lui pe o femeie desfrînată, care născuse un copil de curînd; l-a adus la cuviosul şi i l-a pus pe genunchii săi, zicînd: “Copilul acesta l-am zămislit şi l-am născut cu tine!” Stareţul a primit pruncul cu bucurie. Dar, venind ereticii, i-au legat mîinile înapoi; apoi, legîndu-i pruncul de grumaz, îl purtau prin cetate, batjocorindu-l. Deci, Pavel, stînd în mijlocul poporului şi făcînd semn cu mîna, a zis: “Ascultaţi, fraţilor, să întrebăm pe prunc, ca să ne spună cine este tatăl lui”, pruncul fiind de curînd născut. El a zis către prunc: “Să ne spui cine este tatăl tău?” Pruncul, rupîndu-şi scutecele, a arătat cu mîna spre un ţigan, şi a zis: “Acesta este tatăl meu, iar nu monahul Pavel”. Poporul, auzind aceasta, s-a închinat stareţului, cerîndu-i iertare. Dumnezeu i-a dat de atunci daruri de tămăduiri, căci punea mîinile pe cei neputincioşi şi-i făcea sănătoşi. Cuviosul, vieţuind şaptezeci de ani şi mai mult, s-a dus către Domnul, Căruia bine I-a plăcut şi, numărîndu-se în ceata sfinţilor, slăveşte împreună cu dînşii pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slavă în veci. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul X (iunie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

Viaţa Cuviosului Samson, primitorul de străini (27 iunie) 27-samson

Samson cel Mare, despre care străbătuse vestea pretutindeni, a fost din cetatea Romei. El s-a născut din părinţi cinstiţi şi bogaţi, de neam mare, care se trăgeau din sînge împărătesc. El, ştiind bine învăţătura din afară, se deprinsese şi la meşteşugul doctoricesc, nu de nevoie, nici pentru îmbogăţirea sa, pentru că avea destulă bogăţie ci, pe de o parte, ca să nu petreacă în deşertăciune, iar pe de alta, ca din meşteşugul său să poată sluji lui Dumnezeu şi săracilor. El tămăduia pe cei cuprinşi de boli netămăduite; pentru că pe lîngă meşteşugul doctoricesc, i se adăugase darul Domnului, cu care dădea tămăduiri. Deci, pentru faptele lui cele bune în care sporea şi pentru credinţa pe care o cîştigase în Dumnezeu, avea şi înţelegerea dumnezeieştii Scripturi. El se îndeletnicea mult la citirea sfintelor cărţi, şi spre dragostea lui Hristos se deştepta cu credinţa şi cu nădejdea. Apoi, murind părinţii lui şi lăsînd multe averi, n-a zăbovit a face cele cuviincioase lui; ci îndată a început ca bogăţia cea degrabă pieritoare şi vremelnică să o schimbe prin cea nepieritoare şi veşnică, urmînd cuvîntul Evangheliei. El dădea milostenie cu îndurare, precum se grăieşte, împărţind cu amîndouă mîinile la toate nevoile săracilor şi flămînzilor, cîştigînd prin pîntecele lor cel stricăcios, vistieria cea nestricăcioasă. Aceasta o făcea în toate zilele vieţii sale, că milostivirea o vedea născută şi crescută împreună cu el. Acest fericit, voind să se îndrepteze la o viaţă şi mai smerită, a eliberat mulţimea robilor, oprind numai pe unul pentru slujba sa. Căci ce nevoie avea de atîţia robi, de vreme ce singur se dăduse rob Domnului cel adevărat? Astfel s-a dezlegat de bogăţiile cu care era ţinut ca şi cu nişte legături, mulţumindu-se cu o haină şi cu o funie pentru ţinerea mijlocului.
Dorind Samson ca pe sufletul său să-l îmbogăţească mai bine prin duhovniceasca bogăţie, a defăimat lumea şi toate cele din lume şi, urmînd lui Hristos, s-a făcut străin, căci, lăsîndu-şi rudele şi cunoscuţii, a ieşit din Roma cea veche şi s-a sălăşluit în pustie, ca şi Ilie cel de demult. Dar Dumnezeu, voind ca robul său să le fie multora de folos, l-a adus din pustie în Roma cea nouă, adică în Constantinopol. Acolo, găsindu-şi o casă oarecare, petrecea într-însa, odihnind la el pe cei străini şi săraci, slujindu-le în tot chipul, primind pe cei neputincioşi şi tămăduindu-i de boli, nu numai prin meşteşugul său doctoricesc; dar le slujea cu toată plăcerea la pregătirea hranei şi a aşternuturilor cu atîta osîrdie, încît se părea că acea milostivire este firească lui. Căci precum firea soarelui este ca să lumineze şi a focului ca să ardă, aşa lui Samson îi era din fire silinţa cu osîrdie spre cei săraci, bolnavi şi străini. Deci, Dumnezeu, Care S-a obişnuit a binecuvînta dragostea către aproapele ce se face pentru Dînsul şi aceea pe care o face cineva săracilor a o socoti ca Lui, a cinstit ostenelile robului Său cu minuni mari, care se făceau la bolnavi. Pentru că pe toţi îi primea în casa sa, avînd boli nevindecate, şi îi tămăduia cu minuni. Astfel, darul şi puterea facerii de minuni, care i se dăduse de la Dumnezeu, le acoperea cu meşteşugul chipului cel doctoricesc, ca să nu se cunoască sfinţenia lui; pentru că, fiind smerit cu inima, nu voia să se slăvească şi să se cinstească de oameni. Dar n-a putut să se ascundă sub obroc, nici cetatea deasupra muntelui, căci strălucind cu lumina lucrurilor celor bune şi suindu-se la muntele plăcerii de Dumnezeu desăvîrşit, a venit tuturor în înştiinţare. Aflînd şi patriarhul de acest lucru, l-a chemat la el şi l-a hirotonisit preot, deşi el nu voia. Despre slava faptelor lui celor bune s-a aflat pînă la palatele împărăteşti în acest chip: “Împăratul Justinian căzuse într-o neputinţă trupească, adică în vătămarea părţilor ascunse ale trupului şi acea durere era netămăduită. Chemînd el doctori mulţi şi stînd lîngă el după obiceiul lor, se consultau între ei şi îi făceau multă vreme curaj de tămăduire, numai cu cuvintele; iar cu lucrul nu puteau să-l vindece, nici să dea uşurare celui ce pătimea. Deci, au căutat prin toată stăpînirea grecească doctori foarte învăţaţi, dar nici unul nu s-a găsit vrednic să poată tămădui pe împărat de acea nesuferită boală. Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să gonească pe toţi doctorii din ochii săi, iar el, întorcîndu-se spre Dumnezeu, Care este izvorul tămăduirilor şi ziditor a toată făptura, şi-a încredinţat Aceluia boala sa, cerînd ajutor de la El cu lacrimi. Dar Dumnezeu n-a trecut cu vederea rugăciunea lui cea cu dinadinsul şi, adormind puţin, a văzut în vedenie mulţime de doctori cu rînduială stînd înaintea lui îmbrăcaţi în haine luminoase. Apropiindu-se de el un tînăr oarecare de lumină, îi arăta pe fiecare dintre doctori cum şi în ce fel de rînduială a fost. Între aceştia i-a arătat şi pe unul smerit la faţă, cărunt la păr şi îmbrăcat în haină preoţească, despre care, lăudîndu-l către împărat, a zis: “O, împărate, acesta poate să te tămăduiască de durerea cea aducătoare de moarte!” Împăratul, deşteptîndu-se din somn, s-a bucurat de acea vedenie care i s-a făcut cunoscută pentru sănătatea sa şi mulţumea lui Dumnezeu. Deci, avînd în minte chipul bărbatului văzut, a poruncit să cheme la dînsul pe toţi doctorii, ca să-i vadă. Şi căutînd între dînşii pe cel văzut în vis şi negăsindu-l, a căzut iarăşi în mîhnire şi a început a se întrista. Însă, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a poruncit să caute mai cu dinadinsul pe acel doctor, care i se arătase în vis, spunînd tuturor asemănarea feţei lui şi făgăduind multe daruri şi cinste cui îl va afla pe el. Mulţi căutîndu-l pretutindeni şi negăsindu-l, una din slugile împărăteşti care era cunoscută de împărat şi de un prieten al lui Samson, auzind asemănarea spusă de împărat a omului văzut în vis, şi-a adus aminte de fericitul Samson, care avea aceeaşi asemănare şi tămăduia pe cei neputincioşi. Deci, a spus împăratului de dînsul, iar el a poruncit să-l aducă pe Samson cu cinste la dînsul. Cînd l-a văzut pe el intrînd, îndată l-a cunoscut că este acela pe care îl văzuse în vis. Umplîndu-se de bucurie, împăratul s-a sculat degrabă de la locul său şi, alergînd înaintea lui, i-a cuprins grumajii şi i-a sărutat nu numai gura, ci şi capul şi mîinile bătrînului, zicîndu-i: “Cu adevărat, părinte, tu eşti acela pe care mi te-a arătat mie Dumnezeu în vis; deci, prin tine mi-a făgăduit că mi se va da sănătate”. Acestea zicînd, l-a băgat pe cuviosul în odaia lui şi, şezînd cu dînsul de vorbă, se îndulcea de vederea feţii lui. Apoi, lipind mîinile lui de ochii săi, le săruta cu dragoste şi, udîndu-le cu lacrimi, cerea de la dînsul tămăduire. Fericitul Samson, mîhnindu-se de atîta smerenie din partea împăratului, i-a zis: “O, împărate, nu face aceasta, nici nu te pogorî aşa prin nemăsurată smerenie, ca să nu mă aduci pe mine în mîndrie şi să fii pricinuitor al osîndirii mele. Pentru că în ce covîrşesc eu pe ceilalţi oameni? Fiind sărac şi păcătos, singur am trebuinţă de căutarea milostivirii lui Hristos pentru tămăduirea păcatelor mele. Numai credinţa cea mare şi nădejdea cea fierbinte, vor pleca spre milă pe Împăratul Hristos. Acela te va tămădui, fiindcă toate cîte voieşte, poate să le facă”.
Acestea zicînd, s-a atins cu mîna de partea unde pătimea împăratul, ca şi cum ar fi pus doctorie; şi aşa, vrînd să-şi tăinuiască darul tămăduirii dat lui din cer, numai cu atingerea mîinilor lui i s-a făcut uşurare de boală şi grabnică tămăduire. Împăratul, cîştigînd desăvîrşit sănătatea sa, se bucura nu numai pentru tămăduire, ci şi pentru că s-a învrednicit de vederea unui bărbat plăcut lui Dumnezeu ca acesta. Apoi, vrînd să mulţumească sfîntului, i-a dat mult aur şi argint. Iar sfîntul a grăit împăratului: “Împărate, aur, argint şi o mulţime de alte averi am avut şi pe toate le-am lăsat pentru Hristos, ca să cîştig celelalte bunătăţi veşnice! Însă, de vrei să-mi arăţi atîta bunătate, fă pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea ta aceasta: zideşte-mi lîngă locuinţa mea o casă, în care aş putea să odihnesc pe cei neputincioşi şi străini, cărora m-am obişnuit a le sluji şi să-i primesc după puterea mea; pentru că aşa şi ţie îţi vei mijloci răsplătire de la Dumnezeu şi mie îmi vei mîngîia bătrîneţile”. Aceasta auzind împăratul şi socotind-o mai mult o dăruire, decît o cerere, a poruncit să-i zidească o casă şi o bolniţă pentru străini, precum a poftit cuviosul. Sfîrşindu-se zidirea aceea, împăratul a îndestulat-o cu multe averi pentru nevoia străinilor ce se odihneau acolo şi pentru bolnavii ce se tămăduiau. Cuviosul Samson, petrecînd mulţi ani în obişnuita slujbă a primirii de străini şi a doctoriei şi ajungînd la adînci bătrîneţe, a slăbit cu trupul şi s-a îmbolnăvit puţin. Iar cînd sufletul lui s-a despărţit de trup, s-a arătat luminos la faţă, cu nimic mîhnindu-se de moarte, precum este obiceiul la celelalte suflete, care sînt cuprinse de grijile trupeşti şi mireneşti şi care se tem de moarte. Pentru că ştia Cine îl cheamă pe el de la acele osteneli, la odihnă desăvîrşită şi ce fel de răsplătire aştepta sufletul lui cel fericit; că vrednic era lucrătorul acesta de plata sa. Astfel sufletul lui, fiind plăcut lui Dumnezeu, s-a dus în părţile cereşti, iar trupul lui a fost îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, din a cărui seminţie se trăgea Samson, marele plăcut al lui Dumnezeu şi moştenitor al faptelor lui celor bune şi duhovniceşti. El a fost slăvit cu mari minuni nu numai în viaţa aceasta, ci şi după moarte, din care aici se pomenesc cîteva: Odată a fost în Constantinopol un foc atît de mare – care începuse de la biserica Sfintei Sofia -, încît nimeni din oameni nu putea să-l stingă. Astfel, au ars toate palatele cele mai alese şi cele mai frumoase zidiri din toată cetatea. Acel foc a ajuns şi la casele Cuviosului Samson, cele primitoare de străini, care înconjurîndu-le de pretutindeni flăcările, nu puteau să se atingă de ele. Casele acelea fiind înconjurate de atîta văpaie, se vedea în mijloc ca rugul cel nears şi mulţi dintre oameni au văzut pe Cuviosul Samson, care se arăta deasupra zidirii, umblînd iute împrejur prin ograda casei şi certînd cu mînie văpaia aceea ce se repezea. Focul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sfînta lui faţă, supunîndu-se poruncii, se dădea în lături de la casa aceea. Apoi deodată, auzindu-se dintr-un loc un tunet puternic, şi vărsîndu-se o ploaie mare, tot jarul acela de foc s-a stins cu rugăciunile sfîntului. El dădea la toate bolile tămăduiri, precum în viaţa sa, aşa şi după moarte. Unui om vestit, cu numele Teodorit şi cu dregătoria spătar, i s-a întîmplat, cînd alerga din casa lui după oarecare trebuinţă, de şi-a vătămat din încheieturi piciorul său. Din această cauză, zăcea foarte rău bolnav, neputînd să guste, nici mîncare, nici băutură, şi nici măcar să doarmă puţin din pricina durerii piciorului. Nu putea nici să grăiască, fiind mut şi fără de glas. Însă se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi Sfîntului Samson, chemîndu-l în ajutor. Iar după a treia zi, venind noaptea, l-a văzut pe cuviosul pe care îl chema, stînd la picioarele sale şi, atingîndu-se de glezna cea vătămată, i-a zis: “Scoală-te, că nimic mai mult nu vei pătimi”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzut. Teodorit îndată simţindu-se sănătos, a început a mulţumi lui Dumnezeu cu mare glas, zicînd: “Cu adevărat, Sfîntul Samson este mare plăcut lui Dumnezeu”. Apoi, pipăindu-şi picioarele şi văzîndu-le tămăduite desăvîrşit, s-a sculat şi umbla. Făcîndu-se ziuă, s-a dus cu sîrguinţă la mormîntul cuviosului, şi s-a închinat.
Un alt boier din Constantinopol, cu numele Leon, mergînd călare, din întîmplare şi-a rupt un picior, lovindu-se de un zid de piatră. Din această pricină pătimea greu şi, din zi în zi, durerea se întărea mai cumplit. Casnicii lui îl sfătuiau să cheme un doctor, ca să-i scoată sînge de la locul cel vătămat. Apropiindu-se a patra zi în care urma să cheme doctorul, s-a făcut într-acea noapte lui Teodorit, cel pomenit mai înainte, o vedenie în acest fel: “Vedea pe trei oameni intrînd în casa acelui boier, dintre care unul i se părea că este Sfîntul Samson, pe care îl văzuse în neputinţa sa; iar ceilalţi doi sfinţi doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi i-a întrebat, zicînd: “Unde mergeţi?” Iar ei, privind cu dragoste spre dînsul, i-au răspuns: “Mergem la boierul Leon”. Teodorit le-a zis: “Au nu ştiţi, stăpînii mei, că el pătimeşte, fiind cuprins de durere şi în viitoarea zi vor veni doctorii să-i tămăduiască piciorul cel sfărîmat?” Sfinţii au răspuns: “Să nu fie aceea, căci noi vom veni la dînsul în ziua de vineri şi-l vom tămădui”. Teodorit, deşteptîndu-se din vedenie, a alergat la acel bolnav şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Bolnavul, crezînd cuvintele lui, n-a primit la sine pe doctori; ci, nădăjduind spre Dumnezeu, aştepta ziua de vineri. Deci, rugîndu-se şi sosind ziua de vineri, piciorul lui cel bolnav a primit desăvîrşit tămăduire şi s-a făcut sănătos ca şi celălalt, netrebuindu-i nici o doctorie. Atunci cel tămăduit a alergat la mormîntul Cuviosului Samson, dîndu-i mulţumire pentru cele ce arătase cu dînsul. Dumnezeu, preamărind cu mai multe minuni pe plăcutul Său, Samson, a făcut ca din mormîntul lui să izvorască mir tămăduitor, din care bolnavii se ungeau cu credinţă şi cîştigau sănătate pentru toate neputinţele lor. S-a întîmplat iarăşi aceluiaşi boier, Leon, de a căzut în neputinţă cu tot trupul. Astfel, zăcea ca un slăbănog, fiindu-i toate mădularele înţepenite. Iar cînd a fost uns peste tot trupul cu mirul care ieşea din mormîntul Sfîntului Samson, îndată s-a făcut sănătos. Asemenea, odată, durîndu-l ochii foarte tare, s-a tămăduit cu acelaşi mir tămăduitor. Deci, dînd mulţumire doctorului său cel fără de plată, a luat asupra sa îngrijirea casei de străini a Sfîntului Samson, fiind atunci lipsită şi dădu toate cele de trebuinţă din averile sale cu îndestulare. Aici este cu cuviinţă să pomenim şi aceasta: în această casă de străini, în vremea aceea era un slujitor, anume Enesie, leneş cu viaţa şi nebăgător de seamă la slujba sa, împlinind nevoile bolnavilor şi ale străinilor cu nebăgare de seamă. Deci, într-o noapte, Cuviosul Samson, arătîndu-i-se lui, nu în vis, ci la arătare, l-a bătut cu toiagul, zicîndu-i cu mînie: “Pentru ce nu îngrijeşti de slujba ta şi nu împlineşti nevoile străinilor şi ale bolnavilor?” Din acea bătaie Enesie atîta a zăcut, încît i s-a luat glasul şi a rămas mut, şi trupul i s-a făcut vînăt peste tot de bătăile ce i se dăduse. A doua zi, venind mulţi la el, nu putea să vorbească decît numai îşi arăta trupul său vînăt. Apoi, luînd o hîrtie şi un condei, a scris pedeapsa care i-o dăduse sfîntul. Înştiinţîndu-se Leon, cel mai sus pomenit, de acest lucru, a venit să cerceteze pe acel slujitor bolnav, şi văzîndu-l peste tot trupul vînăt de bătaie şi neputînd vorbi, a început a se ruga cu căldură către Sfîntul Samson: “Sfinte plăcutule al lui Dumnezeu, ştii credinţa şi osîrdia mea către tine, fă aceasta ca Enesie, ceea ce a pătimit şi a scris, să o mărturisească singur cu limba sa, spre cea mai mare încredinţare a minunii şi spre preamărirea numelui lui Dumnezeu”. Astfel rugîndu-se el, s-a dezlegat limba lui Enesie şi gura i s-a deschis şi pe toate cele ce i s-au făcut lui le-a spus cu de-amănuntul şi din acea vreme şi-a îndreptat viaţa în bine. Sfătuindu-se poporul cel cucernic, a rugat pe patriarh, ca acea casă primitoare de străini a Cuviosului Samson, să o sfinţească ca să fie biserică şi s-a făcut aşa. Iar, spre primirea străinilor şi spre odihnirea neputincioşilor s-a zidit altă casă şi bolniţă lîngă biserica aceea. După aceasta, trecînd multă vreme era alt slujitor la acea casă de străini, cu numele Evstratie, asemenea neîngrijindu-se de cei bolnavi şi străini, şi pe lîngă aceasta era şi zgîrcit. Într-o vreme, n-a dat unt-delemn multe zile. Pentru aceasta, cu dumnezeiască pedepsire s-a îmbolnăvit. Unul din prieteni lui, anume Leon, nu acela de care am grăit mai înainte, ci altul cu acelaşi nume, slujind în aceeaşi casă de străini, i-a zis lui Evstratie: “Dă untdelemn destul pentru cei bolnavi şi străini şi vei fi sănătos la ochi; iar de nu vei crede cuvintelor mele, îţi voi da pentru aceasta zapisul meu”. Deci, şezînd a scris astfel: “Eu, Leon, nădăjduindu-mă spre Sfîntul Samson, făcătorul de minuni, şi întărindu-mă cu credinţa neîndoită spre dînsul, chezaş mă pun ţie de faţă, că, de vei da destul untdelemn spre mîncarea săracilor şi a străinilor, te vei tămădui la ochi, pentru că Sfîntul Samson îţi va cere de la Dumnezeu sănătate”. Evstratie, luînd acest zapis şi făgăduind să dea din destul untdelemn, în aceeaşi zi s-a făcut sănătos la ochi. Dar, de vreme ce era zgîrcit cu obiceiul, a început a nu da untdelemn. Într-o noapte, i s-a arătat Cuviosul Samson, grăindu-i cu mînie: “Oare şi pe mine mă batjocoreşti?” Evstratie, înfricoşîndu-se de acea vedenie, a chemat dimineaţa pe prietenul său Leon şi i-a dat untdelemn mult, rugîndu-l să se roage către sfînt, pentru iertarea păcatului său.
Un bărbat cinstit, anume Varda, unul din sfetnicii împărăteşti, a căzut într-o boală, care se numea cancer, din care cauză i s-au făcut pe piept şi pe spate mari răni netămăduite. Din această pricină a pătimit multă vreme. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Mochie, doctorii care erau lîngă el şi ceilalţi casnici s-au dus la biserica mucenicului, spre a lua parte la cîntarea cea de toată noaptea. Bolnavul zăcînd, se mîhnea foarte că n-a putut să se ducă în biserică la praznic şi să se închine mormîntului cel făcător de minuni al Cuviosului Samson. El, mîhnindu-se de aceasta, i s-a arătat un bărbat bătrîn, zicîndu-i: “Scoală-te!” Bolnavul a răspuns: “Cum voi putea să mă scol, fiind toate mădularele mele slabe de durerile cele grele”. Acela i-a zis: “Eu îţi grăiesc să te scoli şi să vii în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, a cărui prăznuire este astăzi şi să te rogi la mormîntul Sfîntului Samson”. Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut. Bolnavul, simţind putere în el, a început a se scula încetişor de pe pat, nemaisimţind durerea rănilor sale. Apoi, dezlegînd de la răni legăturile cele doctoriceşti şi plasturile, a aflat rănile vindecate desăvîrşit. Atunci, umplîndu-se de bucurie, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi s-a dus în biserică. Văzîndu-l toţi sănătos, deodată s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu. Pe atunci era obiceiul la mulţi, că, de cădea cineva în vreo neputinţă, poruncea să-l ducă în bolniţa Sfîntului Samson, şi acolo, după credinţa sa, primea sănătate. O slugă oarecare, anume Gheorghe, a unui preot, anume Efedim, pătimea foarte tare de greutatea udului. Deci, stăpînul lui l-a trimis la bolniţa Sfîntului Samson, unde a petrecut cîteva zile, şi necîştigînd uşurare, s-a întors la casa stăpînului său. Stăpînul, văzîndu-l, s-a mîniat pentru necredinţa lui şi l-a trimis iar la bolniţă, poruncindu-i să ceară mir de cel izvorîtor din mormîntul cel făcător de minuni şi să se ungă cu dînsul. Sluga s-a dus şi a rămas noaptea acolo, iar dimineaţa s-a întors la stăpînul său sănătos şi i-a spus cum s-a însănătoşit. “Am văzut – zicea el – în această noapte, în vedenia visului, pe Sfîntul Samson, arătîndu-mi-se şi atingîndu-se cu mîna de pîntecele meu, şi mi-a zis: “Du-te de aici, că eşti sănătos!” Eu, deşteptîndu-mă, m-am simţit sănătos. De aceeaşi boală pătimea şi o femeie a slujitorului bisericii, anume Irina. Aceea a văzut în vedenia visului venind la dînsa pe Sfîntul Samson cu sfinţii cei fără de arginţi Cosma şi Damian şi, atingîndu-se de ea, din acea vedenie s-a făcut sănătoasă. Acestea şi multe alte minuni se dădeau şi se dau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Samson. Pentru aceasta toţi cei credincioşi preamăreau pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Sfîntul Sevir preotul (27 iunie) (Adunată din cuvintele Sfîntului Grigorie Dialogul episcopul Romei, vorbite cu Petru diaconul. Cartea I, cap. 1) În părţile cetăţii Tuderia, între doi munţi şi într-o vale, la un loc ce se numea Entiroclina, era o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria. La acea biserică, era un preot anume Sevir, foarte minunat în viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Odată, îmbolnăvindu-se un bărbat din cei vieţuitori acolo şi apropiindu-se de moarte, a trimis degrabă la preotul acela, rugîndu-l să vină la dînsul cu sîrguinţă, ca, prin mărturisire şi pocăinţă, să-şi cureţe păcatele făcute şi să-şi ia dezlegare mai înainte de ieşirea sa din trup. Deci, cînd s-a dus să cheme pe preot, s-a întîmplat că el era la via sa, îndeletnicindu-se cu culesul strugurilor. El a zis celor ce venise la dînsul: “Duceţi-vă voi înainte, că vă ajung şi eu!” Preotul, pentru că nu mai rămăseseră de cules struguri mulţi, s-a gîndit să mai stea puţin, ca să-i culeagă şi pe aceia; şi după aceea să se ducă la cel bolnav. Aşa a şi făcut. Apoi plecînd, l-au întîmpinat în cale cei ce fuseseră la bolnav, şi i-au zis: “Părinte, de ce ai zăbovit? Acum nu te mai osteni, că a murit omul acela!” Preotul, auzind aceasta, s-a cutremurat şi a început a plînge cu mare glas, numindu-se ucigaş al aceluia. Deci, plîngînd, a ajuns la casa unde zăcea trupul mortului şi aruncîndu-se la pămînt înaintea patului cu lacrimi, se tînguia foarte tare, se lovea cu capul de pămînt şi se numea pricinuitor al morţii aceluia.
Pe cînd el se gîndea astfel, deodată a înviat mortul. Cei ce erau de faţă, văzînd aceasta, s-au înspăimîntat de minune, s-au bucurat de învierea lui şi de bucurie plîngeau şi-l întrebau: “Unde ai fost şi cum te-ai întors cu sufletul în trup? Acela, răspunzîndu-le, le spunea: “M-au luat nişte arapi înfricoşaţi şi foarte mîndri, din ale căror guri şi nări ieşea foc. Aceia m-au dus în nişte locuri întunecoase, pline de frică şi de cutremur. Apoi, deodată s-a arătat un tînăr prealuminos, venind întru întîmpinarea noastră cu alţi purtători de lumină, şi a zis cu stăpînire, către cei ce mă duceau: “Întorceţi-l pe acesta, că preotul Sevir plînge pentru el şi pentru lacrimile lui, i l-a dăruit Domnul!” Atunci preotul Sevir, sculîndu-se de la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu cu negrăită bucurie, învăţînd pentru pocăinţă pe omul cel înviat şi ascultîndu-i mărturisirea şi dezlegîndu-i păcatele, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Iar omul acela a mai trăit şapte zile în viaţa aceasta, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu; iar în a opta zi, veselindu-se, a murit. Deci, noi putem să înţelegem ce fel de dragoste avea Domnul pentru preotul Sevir, că n-a voit să-l mîhnească; ci degrabă i-a ascultat rugăciunea lui. De aici se cunoaşte că Sevir preotul iubea foarte mult pe Dumnezeu şi toată viaţa sa I-a slujit cu osîrdie. Deci, plăcînd Domnului, desăvîrşit s-a dus la Dînsul şi stă înaintea scaunului dumnezeieştii slave, în cetele sfinţilor ce slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slava în veci. Amin.

sursa: Vieţile Sfinţilor Volumul X (iunie)*

– Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume “Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august)-

* Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus.

Viaţa Cuviosului David din Tesalonic (26 iunie)dayid_o_en_thessaloniki1_26_iunie

Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pămîntesc şi omul cel ceresc, s-a născut şi a crescut în strălucita şi marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume. A părăsit prietenii şi rudeniile, cinstea şi slava cea vremelnică, banii, averile şi orice altă norocire vremelnică, dar încă şi sufletul său, după porunca Evangheliei, şi a urmat Stăpînului, luînd crucea din tinereţe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, şi-a tăiat perii capului, călugărindu-se, şi a rămas în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se numea Cunuliaton. Acolo a petrecut în linişte, nevoindu-se mai presus de om şi păzind toată fapta bună cu multă sîrguinţă. Lui îi plăceau îndeosebi înfrînarea şi smerenia decît celelalte, ştiind bine, că săturarea pîntecelui goneşte privegherea şi întreaga înţelepciune, iar slava deşartă prăpădeşte toate faptele bune în chip desăvîrşit. Pentru aceasta se sîrguia să cîştige smerita cugetare ca un înţelept. Citind dumnezeieştile Scripturi ziua şi noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinţilor mai dinainte de Lege şi după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dînşii, pentru că I-au slujit şi I-au bineplăcut, cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credinţă, pe Iosif pentru înţelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil şi pe cei trei tineri i-a păzit nevătămaţi de foc şi de lei. Cuviosul David, socotind petrecerea acestora, se sîrguia cu tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dînşii moştenitor în împărăţia cerească. Citind şi vieţile cuvioşilor care s-au pustnicit după întruparea Mîntuitorului şi au săvîrşit atîtea minunate nevoinţe şi vitejii, se înspăimînta şi mai ales de Simeon din minunatul munte şi de cel de un nume cu dînsul, de Daniil şi de Patapie, stîlpnicii, care şi-au petrecut viaţa, fără acoperămînt, muncindu-se de vînturi, de ploi şi zăpezi. Vieţile acestora citindu-le, plîngea şi se umilea atîta, încît a luat hotărîre să petreacă cu aceeaşi strîmtoare, cîtă vreme va putea pururea pomenitul, ca astfel să afle lărgime după moarte. Într-o zi s-a înfierbîntat atît de tare şi s-a umplut inima lui, încît, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, s-a aşezat pe o cracă a copacului, pe care şi-a făcut un pat mic, cum a putut; şi acolo se pustnicea cu îngrădire şi cu minunată răbdare, muncindu-se de vînturi, de ploi şi zăpezi, arzîndu-se de căldura soarelui din timpul verii şi de alte strîmtorări chinuindu-se cumplit. O, ce îngăduire şi ce răbdare minunată a mult pătimitorului mucenic! Cum răbda el atîta pătimire rea! Ceilalţi stîlpnici, aveau cel puţin întărire, căci stîlpii erau zidiţi şi stătea; iar cînd dormea, ori îşi făcea altă trebuinţă de care avea nevoie, erau nemişcaţi. Dar acest diamant se mişca totdeauna pe lîngă copac şi nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vînturi şi chinuindu-se cumplit de zăduf.
Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător nu s-a lenevit cîtuşi de puţin, nu s-a împuţinat cu sufletul şi nu s-a trîndăvit; iar faţa lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir. Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvînt. Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul din Liban se va înmulţi. El a înflorit cu faptele şi ca finicul, dînd rod primit lui Dumnezeu, mai dulce şi mai mirositor decît migdalul şi finicul. Avea şi cîţiva ucenici evlavioşi şi iubitori de Hristos, ostenindu-se şi trudindu-se împreună cu dînsul. Aceia de multe ori îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea, ca să-i păstorească la păşune mîntuitoare. Iar el le răspundea, zicînd: “Fraţilor şi fiii mei, eu sînt om păcătos şi nevrednic, dar Stăpînul Hristos, Păstorul cel bun, Care îşi pune sufletul pentru oi, Acela, ca un bun ce este, să vă păzească de bîntuielile diavolului şi să mă învrednicească Împărăţiei Sale cele veşnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă cobor din acest copac, pînă ce se vor sfîrşi trei ani, şi atunci numai cu porunca Lui; că fără de voie nu mă pogor nicidecum de aici”. Atunci ei, văzînd neschimbarea voinţei lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină. Cînd s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către dînsul şi i-a zis: “Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, şi-ţi dă darul acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător, să te temi de El şi să-L cinsteşti cu evlavie cuviincioasă; de aceea, pogoară-te din copac şi linişteşte-te într-o chilie, binecuvîntînd pe Dumnezeu, pînă vei sfîrşi şi altă iconomie; după aceea vei afla odihnă de ostenelile trupeşti şi sufleteşti”. Cît timp a vorbit îngerul cu dînsul, cuviosul a ascultat cu frică şi cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcîndu-se nevăzut, cuviosul mulţumea lui Dumnezeu, zicînd “Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care a primit rugă-ciunea mea şi m-a miluit!” Atunci, chemînd pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia şi le-a spus să-i zidească o chilie după stăpîneasca poruncă; iar ei au făcut cu sîrguinţă după cum li se poruncise, înştiinţînd despre aceasta pe prea sfinţitul arhiepiscop Dorotei. Acesta, luînd pe cei mai cucernici clerici, bucurîndu-se şi suindu-se la Cuviosul David, l-au sărutat şi l-au dat jos din copac cu multă cucernicie şi, slujind, l-au dus în chilia lui, săvîrşind mare prăznuire. După aceea, ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniştindu-se şi binecu-vîntînd neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atîta dar, încît gonea diavolii, lumina orbii şi orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două sau trei spre încredinţarea celorlalte, precum leul se cunoaşte după unghii şi ţesătura după margine. Un tînăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului şi stînd afară la uşă, striga: “Eliberează-mă, Davide, rob al veşnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta şi mă arde pe mine”. Atunci cuviosul, întinzînd mîna prin fereastra sa, a zis, apucîndu-l pe tînăr: “Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îţi porunceşte ţie, duh necurat, să ieşi din zidirea Lui”. Acestea zicînd, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Cei de faţă, văzînd o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultaţi şi o altă minune, tot asemenea. O femeie oarecare era cu totul oarbă. Auzind de faptele cele bune ale cuviosului şi minunatului David, a venit la el, fiind purtată de mînă; şi, mergînd la chilia lui, a căzut la pămînt afară de uşă, plîngînd şi zicînd cu smerenie acestea: “Robul lui Dumnezeu cel binecuvîntat, ajută-mi, urmînd bunătatea Stăpînului Hristos. Izbăveşte-mă de această muncă mult chinuitoare şi-mi dăruieşte lumina ochilor, cea de bucurie tuturor şi cu totul veselitoare”. Acestea şi multe altele zicînd, a plîns cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi. Cuviosul, fiindu-i milă de chinuirea ei, ca un pătimitor şi milostiv ce era, a făcut mult timp rugăciune către Domnul. Apoi, i-a zis să se scoale de la pămînt, de unde zăcea plîngînd, şi să se apropie de fereastră. Atunci el şi-a întins mîna dreaptă şi, pecetluind ochii ei cu Sfînta Cruce, s-a rugat iarăşi către Domnul, zicînd: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria şi din Duhul Sfînt, ca să scoţi din întuneric pe om şi să-l aduci la lumina cea veşnică, iar pe orbul din naştere l-ai luminat; Însuţi şi acum, Stăpîne, luminează pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu eşti luminarea sufletelor noastre şi pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt”. Astfel rugîndu-se, îndată s-au luminat ochii ca mai înainte şi vedea luminat şi curat, mulţumind cuviosului şi slăvind pe Dumnezeu. Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumnezeiesc. Iar dacă cineva avea oarecare neputinţă, venea la dînsul şi cum îşi apropia dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputinţa şi se împrăştia, precum piere întunericul de lumină.
Deci, multe şi nenumărate minuni săvîrşind el, a fost slăvit şi cinstit foarte mult de oameni. Iar după cîţiva ani, murind Dorotei, mitropolitul Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care şi acesta era om îmbunătăţit. În acel timp se făceau în Tesalia mari pagube şi multă tulburare de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătăţit, să-l roage să aleagă şi să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop. Deci, Prea Sfinţitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea eparhului înaintea clericilor şi boierilor cetăţii, le-a zis să aleagă pe un om iscusit şi cuvîntăreţ, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină. Deci, adunîndu-se toţi cetăţenii în biserică, au strigat toţi, cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească de dînsul dreptcredinciosul împărat, ca de un om îmbunătăţit şi sfînt. Aceasta s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească mai înainte cuvîntul îngerului, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să se facă şi altă iconomie şi atunci să meargă către Domnul. Arhiereul, luînd pe cei mai cucernici din clerici şi din mireni, s-a dus la cuviosul şi i-a vestit pricina, rugîndu-l să meargă la stăpînitor pentru cererea cea de sus. Cuviosul însă a spus că nu poate să meargă din pricina bătrîneţilor; apoi, văzînd că toţi îl sileau să meargă, a primit, ca să nu se facă neascultător arhiereului şi tuturor iubitorilor de Hristos. Aducîndu-şi aminte de grăirea de mai înainte a îngerului, a zis către arhiepiscop: “Stăpîne, sfinte, facă-se voia Domnului; să ştiţi că împăratul îmi va dărui cu ajutorul lui Dumnezeu cîte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe David nu-l veţi mai vedea viu! Căci, întorcîndu-mă către voi de la împărăţie, cînd va lipsi încă o sută douăzeci şi şase de stadii să ajung la această săracă chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpînul meu”. Arhiereul, socotind că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăşi, zicîndu-i: “Urmează pe Păstorul şi Învăţătorul nostru, Hristos, Care S-a omorît pentru noi ca un om; mori şi tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulţumire, iar de la Stăpînul Hristos laudă şi slavă nemărginită, ca un următor al patimii Lui”. Atunci, ieşind din chilie, toţi i s-au închinat; căci faţa lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajugeau pînă la brîu şi barba pînă la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos ca al lui Avraam. Deci fiecare, văzîndu-l, se minuna: Cuviosul David luînd pe doi ucenici ai săi, pe Teodor şi pe Dimitrie, bărbaţi cucernici şi îmbunătăţiţi, asemenea lui nu numai la suflet, ci şi la trup, s-a pogorît la malul cetăţii şi, coborînd în corabie, au plecat. Şi, ajungînd în Vizantia, s-a auzit vestea în toată cetatea despre venirea cuviosului. Într-acea vreme era împărat stăpînitor dreptcredinciosul Iustinian care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis nişte postelnici şi nişte purtători de suliţi şi l-au primit cu multă cinste şi evlavie. Ea, văzînd acea strălucită faţă de înger, cu nişte cărunteţe ca acelea, s-a minunat şi i s-a închinat cu multă osteneală, cerînd rugăciune şi binecuvîntare de la dînsul. Cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dînsa şi pentru toată cetatea. Împărăteasa l-a primit cu atîta bucurie şi veselie, încît nu pot să povestesc mai pe larg cît de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita, socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Împăratul întorcîndu-se, Augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicînd: “Stăpîne, preabunul Dumnezeu S-a milostivit spre noi şi a trimis la stăpînirea ta pe îngerul Său, care a venit de la Tesalonic şi mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam. Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune toată suita. Cuviosul, venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinşi şi tămîie; deci, a tămîiat pe împărat şi pe toată suita, fără a se vătăma de foc mîna lui cîtuşi de puţin, trecînd mai mult de un ceas pînă a tămîiat tot poporul. Văzînd acest lucru minunat, toţi s-au înspăimîntat; iar împăratul, sculîndu-se de pe scaun, l-a primit cu multă cucernicie. Deci, primind anaforele mitropoliei, dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos împărat, le-a ascultat pe toate. Şi a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci şi altele cîte a cerut cuviosul prin grai, le-a săvîrşit cu toată osîrdia, le-a iscălit după rînduială cu slove roşii, le-a dat cuviosului cu mîna sa şi a zis: “Cinstite părinte, roagă-te pentru mine!” Astfel, l-a eliberat cu multă cinste, precum se cuvenea. El a plecat la Tesalonic, însă n-a ajuns pînă la cetate, ci, cînd era în dreptul farului, a zis ucenicilor săi acestea: “Fiii mei, a sosit vremea sfîrşitului meu! Să îngropaţi moaştele mele în mănăstirea unde locuiam, şi să îngrijiţi de sufletele voastre, ca să aflaţi odihnă veşnică”.
Zicînd acestea şi alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns la marginea care se numeşte Emboli, şi de acolo se vedea mănăstirea lui, la care privind şi-a făcut cruce şi, sărutînd pe ucenici, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Atunci cînd a murit, era vînt groaznic, încît mai înainte corabia plutea în plin, dar, o, minune, corabia a stat multă vreme, cu tot vîntul, şi nu s-a clintit din loc cîtuşi de puţin. A venit şi miros de tămîie nepovestit şi se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cîntări. Trecînd multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit şi corabia. Dar nu s-a dus după obicei la mal, ci s-a îndreptat către partea despre apus a cetăţii, la locul unde păgînii aruncaseră mai înainte moaştele Sfinţilor Teodul şi Agatopod. Atunci, auzindu-se de adormirea şi venirea cuviosului, a ieşit înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul şi, purtînd cu multă evlavie sfintele lui moaşte, le-au dus în mănăstire şi le-au făcut o raclă de lemn în patru colţuri, în care le-au pus şi le-au îngropat cu cinste. Apoi a mutat eparhia acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau în tot anul în numita mănăstire. Trecînd o sută cincizeci de ani, era acolo egumen un om îmbunătăţit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către cuviosul. Acela, avînd dor să ia o părticică din sfintele lui moaşte, ca să o aibă spre sfinţenie, a pus să sape mormîntul; dar îndată lespedea cea deasupra s-a crăpat în patru şi văzînd că sfîntul nu voieşte, s-a lăsat de lucru. Ucenicul acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen şi, mai pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea mult pe acest cuvios şi avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl ruga, făcîndu-şi rugăciunea, să-l ierte, a lua o părticică din sfintele lui moaşte. Adeverindu-se deplin de la Dumnezeu, că Cuviosul David a primit, a dezgropat mormîntul şi îndată a ieşit o minunată mireasmă şi, văzîndu-l întreg, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puţin peri din cap şi din barbă. Acei peri iubitori de Hristos îi păzeau şi îi sărutau în ziua sărbătorii lui, care se săvîrşea în ziua de 26 ale lunii iunie. Ziua aceea o prăznuiesc în tot anul cu veselie, lăudînd pe cuviosul, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh. Amin.

Arătarea icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare Maria, care se numeşte Tihfinsca (26 iunie)

În anul 6851 de la facerea lumii, pe vremea dreptcredincioasei stăpîniri a marelui domn Dimitrie Ioanovici, în zilele prea sfinţitului mitropolit Pimen şi ale lui Alexie, arhiepiscopul din marele Novgorod, s-a arătat preacinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, avînd însemnat pe mîna stîngă Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Arătarea ei a fost astfel: În hotarele marelui Novgorod, nu departe de malurile rîului Neva, nişte pescari vînau peşte şi, fără de veste, i-a luminat de sus o strălucire cu rază luminoasă. Ei, uitîndu-se în sus, au văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strălucind în chipul soarelui şi astfel mergea în văzduh pe deasupra apei, purtată de mînă nevăzută. Ei, minunîndu-se foarte mult de aceea şi umplîndu-se de spaimă şi de bucurie, şi-au lăsat lucrul şi şi-au îndreptat ochii şi mintea la acea minune care se vedea, voind să vadă în ce parte va merge şi unde va sta acea preaslăvită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar Domnul, nevoind să fie după voinţa lor, icoana a dispărut de la vederea lor şi s-a făcut nevăzută. După aceasta, aceeaşi icoană s-a arătat în aceleaşi hotare ale marelui Novgorod, în satul ce se numea Vimoceniţi, lîngă rîul Oiti – departe de o sută de stadii de la Tihfin -, stînd în văzduh şi strălucind cu negrăită lumină. Văzînd-o oamenii din satul acela, s-au adunat toţi şi cu spaimă se mirau de minunea ce se vedea; deci, au început a se ruga cu dinadinsul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu.
Atunci minunata icoană a Stăpînei s-a pogorît din văzduh la acei oameni şi stătea pe pămînt. Ei au luat-o cu negrăită bucurie şi au zidit îndată o căsuţă mică de rugăciune, unde mai pe urmă s-a făcut o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi slăvitei ei naşteri, şi se făceau minuni şi tămăduiri de boli la acea sfîntă icoană. Nu după multă vreme, acea icoană s-a luat de acolo de mînă nevăzută şi, purtîndu-se negrăit prin văzduh, s-a arătat la locul ce se numea Cojela, aproape de rîul ce se numeşte Paşi, într-un munte departe ca la douăzeci de stadii de Tihfina. Cu asemenea chip, ca şi în satul cel dinainte, aşa şi acolo strălucind cu minunată lumină, au văzut-o locuitorii acelui loc şi, adunîndu-se cu mirare şi cu spaimă, au făcut multe rugăciuni către Maica lui Dumnezeu, ca să stea cu dînşii la locul acela. Deci, şi-au cîştigat cererea, căci acea icoană s-a pogorît jos din înălţime, şi oamenii aceia i-au zidit acolo, asemenea, o casă mică de rugăciune, unde mai pe urmă s-a făcut biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitului ei acoperămînt. Dar nici în acel loc n-a voit Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, să-i rămînă mult icoana sa. Căci, după o vreme, s-a luat de acolo tot de mînă nevăzută şi, mutîndu-se, s-a arătat în munte la Tihfina, aproape de rîul ce se numeşte Tihfini. Ea s-a arătat după asemănarea arătărilor sale de mai înainte, stînd în văzduh şi se purta ca un nor uşor pe sus. Deci, s-a adunat şi acolo mulţimea poporului, văzînd acea mare minune şi au venit de prin satele dimprejur preoţii cu cinstitele cruci, cu sfintele icoane şi cu cîntări de psalmi, făceau rugăciuni mereu şi poporul striga cu lacrimi “Împărăteasă, vino la noi! Stăpînă vino la noi! Caută spre noi nevrednicii robii tăi. Trimite îndurările iubirii tale de oameni. Cercetează-ne de sus şi ne luminează pe noi cei întunecaţi de păcate, prin venirea ta cu rază luminoasă”. Rugîndu-se ei astfel, cu osîrdie şi vărsînd multe lacrimi, s-a pogorît în mîinile lor acea sfîntă icoană, pe care, cuprinzînd-o cu bucurie, au sărutat-o cu dragoste. Deci, făcînd multe închinăciuni, îndată au început a tăia lemne pentru biserică şi au întemeiat-o în acelaşi munte. Tot în aceeaşi zi, au tăiat trei cununi şi le-au pus împrejurul icoanei făcătoare de minuni. Apoi, sosind noaptea, poporul s-a dus fiecare pe la casele lor, lăsînd cîţiva oameni lîngă icoana cea făcătoare de minuni, ca toată noaptea s-o petreacă fără somn şi în rugăciune. Deci, au petrecut toată noaptea oamenii cei rămaşi, rugîndu-se; iar spre ziuă au adormit şi s-a făcut, pe cînd dormeau ei, o minune ca aceasta: Icoana aceea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ridicîndu-se de acolo cu temelia, prin dumnezeiasca voie, s-a mutat în altă parte; asemenea şi toate lemnele cele gătite pentru casa de rugăciune, cu icoana şi temelia s-au luat de mîini nevăzute şi s-au mutat în altă parte. Dar nu numai acelea, ci şi surcelele pînă la cele de pe urmă, nu se ştie cum s-au mutat de acolo, nevăzînd nimeni, nici auzind acea mutare vreunul din păzitori. Cînd s-au deşteptat oamenii aceia şi n-au văzut chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nici temelia, nici lemnele, au fost cuprinşi de spaimă mare şi de frică. A doua zi a venit poporul să se închine preacuratului chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi să zidească casa de rugăciune cea întemeiată din nou, dar, negăsind nimic în locul acela, s-au înspăimîntat foarte şi au întrebat pe cei ce stătuseră acolo: “Cum s-a făcut aceasta?” Ei le-au răspuns: “Petrecînd toată noaptea fără somn, spre ziuă am adormit puţin şi, deşteptîndu-ne, nu se ştie cum şi de cine s-au luat toate de acolo împreună cu sfînta icoană şi unde s-au dus”. Atunci toţi s-au umplut de mîhnire şi de jale, căci s-au lipsit de o bogăţie duhovnicească şi minunată ca aceea; deci, au început a plînge şi a se tîngui şi a face rugăciuni către Dumnezeu, strigînd: “O, Stăpîne, iubitorule de oameni, arată-ne dumnezeiescul Tău dar, pe care cu iubire de oameni şi preaslăvit l-ai trimis în partea Rusiei, să nu ascunzi de noi acea nepreţuită comoară, prin care nădăjduim a ne îmbogăţi sufleteasca noastră sărăcie! O, Stăpînă, Maica milostivirii, unde te-ai dus de la noi nevredncii robii tăi? Ieri, prin venirea ta la noi, ne-ai umplut de mare bucurie, iar acum, prin ducerea ta, ne-ai lăsat în lacrimi şi în tînguire; deci, arată-ne nouă, lumina noastră şi prefă-ne întristarea în bucurie”. Aşa tînguindu-se, s-au dus prin muntele acela şi prin toată dumbrava, căutînd cu plîngere, unii prin văzduh, alţii pe pămînt, cercetînd cu dinadinsul pe cea dorită.
Ostenindu-se ei astfel, li s-a arătat spre răsărit o lumină minunată pe partea cealaltă de rîul Tihfina, în pustia cea tinoasă, departe de munte ca la două stadii. Văzînd poporul lumina aceea au alergat acolo degrabă şi au găsit icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împreună cu temelia şi cu toate lemnele şi surcelele. Temelia stătea întreagă precum era întemeiată în munte; iar sfînta icoană stătea în mijlocul temeliei pe peretele dinspre răsărit, în văzduh, nefiind cu nimic întărită în perete şi strălucind ca soarele. Deci toţi, căzînd cu lacrimi de bucurie, strigau: “Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, pentru Maica Domnului, că nu ne-a lăsat pe noi robii săi! Nu ne lăsa pe noi, Preasfîntă Fecioară, pînă în sfîrşit, ci totdeauna să petreci cu noi, mîntuind şi păzind cuvîntătoarea turmă a Fiului tău”. Rugîndu-se din destul, s-au apucat de zidire şi, alergînd bărbaţi cinstiţi, s-au dus în marele Novgorod la prea sfinţitul arhiepiscop Alexie şi la mai marii cetăţii, înştiinţîndu-i de preaslăvita arătare a icoanei celei făcătoare de minuni, care nu se ştie de unde a venit la dînşii, purtîndu-se de îngeri prin văzduh. Arhiepiscopul şi mai marii cetăţi, toţi, auzind de aceea, s-au minunat şi s-au umplut de duhovnicească bucurie şi, mulţumind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Maica Lui. Au înştiinţat de aceea şi pe stăpînitorul lor, trimiţînd înştiinţare la cetatea împărătească Moscova. Apoi, arhiepiscopul, hirotonisind preoţi şi diaconi, i-a trimis la Tihfin, împreună cu bărbaţii cei vestiţi, dîndu-le binecuvîntare pentru zidire, asemenea şi Sfîntul Antimis pentru sfinţirea bisericii, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi a slăvitei ei adormiri. Ajungînd ei la Tihfin, au cîntat rugăciuni înaintea icoanei făcătoare de minuni şi s-au apucat cu sîrguinţă de zidirea şi săvîrşirea bisericii, pe care au şi isprăvit-o. Apropiindu-se praznicul cinstitei şi slăvitei Adormiri, a trimis pe eclesiarh la satele dimprejur, ca la douăzeci de stadii şi mai mult, ca să spună creştinilor ziua sfinţirii bisericii şi viitorul praznic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, poruncindu-le ca, cu postire şi rugăciune să vină la praznic spre sfinţirea bisericii. Deci, acel eclesiarh trimis era un bărbat cu viaţă curată, cucernic şi plăcut lui Dumnezeu, cu numele Gheorghe. Acela, împlinindu-şi cele poruncite, se întorcea la biserică în ziua dinaintea praznicului. Ei, fiind departe de biserică, ca la trei stadii în pustie, au simţit miros plăcut de tămîie şi aromate mirositoare, căci darul Sfîntului Duh, prin venirea sa de faţă, a umplut acel loc de mireasmă, la care avea să se arate singură Preasfînta Născătoare de Dumnezeu. Deci, mergînd Gheorghe şi cugetînd în sine de unde poate veni în pustie o mirosire plăcută ca aceea, fără de veste a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, strălucind în lumină negrăită şi şezînd pe o creangă de brad. În mîna dreaptă avea un toiag roşu, cu care, ca şi cum s-ar rezema, îi stătea înaintea ei un bărbat luminos în haine arhiereşti, împodobit cu cărunteţe, care, după chip semăna a fi Sfîntul Ierarh Nicolae. Văzînd eclesiarhul acea minunată arătare, s-a cuprins de frică şi de spaimă şi a căzut la pămînt ca un mort. Arhiereul cel ce stătea înaintea Născătoarei de Dumnezeu, apropiindu-se de el, l-a atins, zicînd: “Scoală-te şi nu te teme!” Iar el cu cutremur şi cu spaimă s-a sculat în genunchi, avînd mîinile strînse pe piept şi privea la ceea ce vedea. Atunci Preacurata Fecioară ce şedea pe ramură, i-a zis: “Omule, ducîndu-te la biserică, să spui preoţilor şi oamenilor, ca să nu pună crucea cea de fier, pe care vor s-o pună la biserica mea, ci să pună cruce de lemn; pentru că aşa am voit eu”. Eclesiarhul, luîndu-şi puţină îndrăzneală, a zis cu frică: “Doamnă şi Stăpîna mea, nu mă vor crede pe mine!” La aceasta, arhiereul i-a răspuns: “Cînd nu te vor crede, atunci va fi semn de încredinţare”. După cuvîntul acesta, Preacurata Fecioară, care s-a arătat şi arhiereul ce stătea înaintea ei, s-au făcut nevăzuţi. Atunci eclesiarhul a înţeles că este adevărată arătarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar arhiereul cel ce stătea înaintea ei, este marele arhi-ereu şi făcător de minuni, Nicolae. Deci, căzînd la locul acela, a dat mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu, că s-a învrednicit de o vedenie preaslăvită ca aceea. Mergînd la biserică, a spus preoţilor şi oamenilor, cele ce a văzut şi a auzit; dar aceia nu l-au crezut, ci au poruncit să pună lucrătorii pe biserică crucea cea de fier. Cînd unul din acei lucrători, după porunca preoţilor, a luat crucea cea de fier şi s-a suit cu ea pe biserică şi a început s-o aşeze, deodată s-a pornit vînt tare cu vifor mare, iar pe omul cu crucea de fier, apucîndu-l cineva nevăzut, ca şi cu mîinile, l-a pus pe pămînt nevătămat, nu ca şi cum ar fi căzut de sus, ci ca şi cum s-ar fi pogorît cu picioarele.
Atunci preoţii şi oamenii, văzînd acea înfricoşată minune, s-au temut şi au crezut cuvintelor eclesiarhului, preamărind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi au fericit pe marele făcător de minuni Nicolae. Apoi, îndată făcînd o cruce de lemn, au pus-o pe biserică şi au prăznuit cu bucurie ziua sfinţirii bisericii împreună cu praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi se săvîrşeau atunci multe minuni, din acea icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi se dădeau tămăduiri celor cuprinşi de boli, dar nu numai atunci, ci şi după aceea. După sfinţirea bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfina, tot poporul s-a dus acolo, unde plăcutul lui Dumnezeu, eclesiarhul Gheorghe, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe făcătorul de minuni Nicolae şi, rugîndu-se, a zidit o casă de rugăciuni în numele Sfîntului Nicolae, făcătorul de minuni; iar din ramura aceea pe care a văzut-o şezînd pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, a făcut o cruce şi a pus-o în casa de rugăciuni, pentru închinarea poporului cel binecredincios ce venea acolo. Deci s-a făcut acolo aceasta, întru neuitata pomenire a celor de pe urmă, despre arătarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Ierarhului Nicolae. Multe minuni se făceau acolo, ca şi în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, spre slava Domnului şi spre folosul oamenilor celor credincioşi. Iar după ce au trecut şapte ani, prin mînia lui Dumnezeu şi prin negrija celor bisericeşti, într-o noapte s-a aprins biserica din lumînări nestinse şi toată s-a făcut cenuşă. Iar icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, scoţîndu-se din foc, cu puterea nevăzută a lui Dumnezeu, s-a aflat într-un loc depărtat de o jumătate de stadie stînd pe un ienupăr. În acel timp a ars şi casa cea de rugăciuni din pădure, iar crucea care era făcută din ramuri şi pe care şezuse Născătoarea de Dumnezeu, asemenea fără să fi căzut foc, s-a găsit întreagă la o mică depărtare, în desişul ienuperilor. Deci, s-a făcut a doua biserică de lemn în locul celei arse, asemenea s-a făcut şi în pustie, în acelaşi loc, o casă de rugăciune. Apoi s-a pus cu cinste în biserica cea nouă, la locul său, sfînta icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum şi crucea şi-a luat locul în noul locaş de rugăciune. După ce au trecut cinci ani, într-o noapte, iarăşi s-a aprins biserica şi a ars pînă la temelie; iar icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca rugul cel nears s-a găsit în cenuşă, fără să fie cît de puţin vătămată de foc. Tot în acel ceas, nu se ştie prin ce întîmplare, a ars şi casa de rugăciune din pustie, iar crucea s-a găsit în cenuşă nevătămată. Mirîndu-se toţi de nişte minuni ca acestea, preamăreau pe Dumnezeu şi pe Născătoarea de Dumnezeu. Apoi sîrguindu-se, au făcut iarăşi a treia biserică de lemn, mai mare şi mai frumoasă decît cea dintîi, asemenea şi casa de rugăciune din pustie au făcut-o pentru a treia oară. Biserica a treia a stat o sută de ani şi mai mult, pînă în zilele dreptcredinciosului şi vrednicului de laudă a toată Rusia, marele domn Vasilie Ioanovici. Acela cu deosebită dragoste, din rîvnă şi din osîrdie către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, pornindu-se către icoana ei făcătoare de minuni, a poruncit să zidească în Tihfini, din visteriile sale împărăteşti, o biserică de piatră. Dar, cînd pridvorul era gata întemeiat împrejur şi cînd lucrătorii au început a netezi şi albi pereţii, atunci, cu judecăţile pe care numai Dumnezeu le ştie, zidirea pridvorului a căzut şi a acoperit cu piatră pe cei 20 de lucrători ai bisericii; iar preoţilor, anunţătorilor şi la tot poporul s-a făcut întristare mare, pentru lucrătorii îngropaţi sub piatră; pentru că socoteau ei, că au murit de greutatea pietrelor. Atunci ei au început a da pietrele la o parte şi, după trei zile de muncă, i-au găsit pe toţi vii, nevătămaţi întru nimic; fiind păziţi cu milostivirea lui Dumnezeu şi cu apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cînd poporul a văzut aceasta, s-a umplut de bucurie şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare, de o minune preaslăvită ca aceea. Deci, apucîndu-se din nou la lucru, au zidit pridvorul acela foarte frumos; iar după ce au sfîrşit toată gătirea şi înfrumuseţarea bisericească, cu învoirea stăpînitorului, a mers la sfinţirea acelei biserici şi Serapion, arhiepiscopul marelui Novgorod. Arhiepiscopul, sfinţind biserica, a pus într-însa cu cinste icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; iar în pustia aceea, unde era casa de rugăciune închinată Maicii Domnului, acolo, din porunca marelui domn şi cu binecuvîntarea arhiereului lui Hristos, Nicolae, s-a întemeiat o mănăstire pentru petrecerea călugărească.
După zidirea şi sfinţirea bisericii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, trecînd şase ani, binecredinciosul şi marele domn Vasilie Ioanovici, din dragostea ce avea pentru Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a mers la Tihfini, ca să vadă icoana ei cea făcătoare de minuni şi să se învrednicească a o săruta, cum şi spre a-şi săvîrşi rugăciunile sale cele osîrdnice şi spre a vedea biserica cea nouă, zidită cu bani din vistieriile sale. Ducerea sa la Tihfini a fost în zilele arhieriei preasfinţitului Macarie al Novgorodului, care, cu voia lui Dumnezeu, a fost rînduit la scaunul mitropoliei a toată Rusia. Într-acea vreme, împreună cu marele domn, a mers şi el la Tihfini, de unde, după multele sale rugăciuni făcute cu credinţă şi cu lacrimi vărsate înaintea icoanei făcătoare de minuni, s-a întors la împărăteasca sa cetate plin de duhovnicească veselie. După moartea acelui domn, scaunul singurei stăpîniri a toată Rusia, l-a luat binecredinciosul său fiu, marele domn Ioan Vasilievici, care s-a încoronat cu împărătească coroană; asemenea avînd şi el mare credinţă şi osîrdie după Dumnezeu către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi către icoana ei, cea făcătoare de minuni din Tihfini. Acel împărat, urmînd tatălui său, a mers acolo singur la închinare, unde, văzînd biserica aceea ţinută şi ocîrmuită de preoţi şi diaconi mireni şi multe locuinţe de popor împrejurul ei, nu i-a plăcut, dorind ca acolo să fie petrecere călugărească. De aceea, sfătuindu-se cu prea sfinţitul mitropolit Macarie, cu Pimen, arhiepiscopul marelui Novgorod şi cu toţi voievozii şi boierii săi, a poruncit ca locuinţele acelea din jurul bisericii să se mute în alt loc departe, iar lîngă biserică să se sălăşluiască rînduială călugărească, care să o chivernisească cu cîntare bisericească. Astfel, în scurt timp s-a întemeiat la Tihfini o mănăstire aleasă, întreţinută din îndestulatele vistierii împărăteşti. Toată mănăstirea era de piatră şi îngrădită cu zid de piatră; avînd într-însa viaţă de obşte, ca şi în celelalte mari locaşuri. Cel dintîi egumen în locaşul acesta a fost egumenul Chiril; apoi călugării cei îmbunătăţiţi, lăsîndu-şi locurile lor în pustie, au venit în locaşul Tihfinului, atrăgîndu-se acolo de minunile care se făceau de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum despre aceasta ne arată povestirea ce urmează. Începînd a se zidi locaşul şi Prea Sfinţitul Pimen, arhiepiscopul marelui Novgorod, fiind de faţă pentru chiverniseala rînduielii mănăstireşti, a venit acolo monahul Avram de la mănăstirea lui Serghie cea din pustie şi care se afla în nişte locuri ce se numesc Luni, ce erau departe de locaşul Tihfinului ca la cinci sute de stadii. Avram, precum se spune, a fost bolnav în mănăstirea sa multă vreme şi acum aştepta să moară de acea grea şi lungă boală. Dar povăţuitorul acelei mănăstiri, un bărbat plăcut lui Dumnezeu, anume Martirie, ştiind din auzite de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini şi de multele tămăduiri ce se dădeau de dînsa neputincioşilor, a poruncit ucenicului său să se ducă acolo şi să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Bolnavul, auzind aceasta, a făgăduit că va merge îndată să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi din ceasul acela a cîştigat tămăduire de boala sa cea lungă şi grea, întorcîndu-se de la porţile morţii; şi astfel s-a sculat sănătos de pe patul durerii. Bucurîndu-se el şi slăvind pe Dumnezeu, împreună s-a bucurat şi Martirie povăţuitorul lui, de grabnica însănătoşire. Deci, Martirie a poruncit ucenicului său să meargă îndată să-şi împlinească făgăduinţa sa. Avram, mergînd fără de zăbavă şi ajungînd acolo, şi-a îndeplinit făgăduinţa şi, cu lacrimi pline de bucurie căzînd la preacurata icoană, o săruta cu buzele, ca după răsplătire pentru mare mulţumire şi spunea la toţi mila ce i s-a dat lui de către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu.
Acea minune a ajuns şi la auzul arhiereului, care într-acea vreme punea începutul locaşului, rînduind pe fraţi la slujbe; şi, umplîndu-se de bucurie duhovnicească, a preamărit pe Dumnezeu şi pe Stăpîna cea Preacurată care L-a născut. Pe Avram nu l-a mai lăsat să se întoarcă la povăţuitorul său, ci i-au încredinţat cheile bisericeşti, ca el întîiul şi pe urmă să se afle înaintea icoanei făcătoare de minuni, pentru negrăita milă a Maicii lui Dumnezeu, care s-a săvîrşit spre dînsul. Stareţul Martirie, după plecarea lui Avram, a început a plînge, de ce nu s-a dus şi el cu ucenicul, spre a se închina icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi şi-a pus în gînd să se ducă, atunci cînd se va întoarce ucenicul. Aşteptînd el multă vreme pe ucenicul său, s-a supărat de zăbovirea lui. Deci, i s-a făcut în vedenia visului
o arătare ca aceasta: În partea unde era Tihfinul se vedea un stîlp mare de foc şi pe înălţimea stîlpului acela se vedea stînd chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, asemenea ca icoana din Tihfini. Acel chip strălucea foarte luminos, iar el avea dorinţa să-l sărute şi în acea dorinţă fiind s-a deşteptat. De atunci i-a venit mai mare dorinţă să vadă acea sfîntă icoană şi să se învrednicească a o săruta. Pentru aceea a lăsat toate şi s-a dus cu sîrguinţă la Tihfini, unde, ajungînd şi văzînd icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea ei cu multă bucurie şi se ruga cu multe lacrimi. Apoi, văzînd şi pe ucenicul său sănătos, n-a voit să se mai întoarcă la mănăstirea sa, ci a rămas în locaşul Tihfinului, ca să poată vedea totdeauna icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar după o vreme, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a mutat în alt loc pustnicesc, care se afla ca la patruzeci de stadii de mănăstirea Tihfinului. Într-o seară, Avram a văzut deasupra acelui loc o cruce de stele închipuită pe cer, care lumina locul acela. Deci, mutîndu-se acolo fericitul stareţ Martirie a luat însemnare cu el după icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi petrecea în liniştea aceea slujind lui Dumnezeu. El purta pretutindeni pe unde umbla, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvită după icoana cea făcătoare de minuni. Într-o vreme s-a întîmplat de a venit în cetatea Tferului Simion, împăratul Cazanului şi a petrecut acolo cu porunca dreptcredinciosului împărat şi marelui domn Ioan Vasilievici. Îmbolnăvindu-se fiul acelui Simion, anume Ioan, a murit şi, întîmplîndu-se acolo stareţul Martirie, a pus peste cel mort icoana Maicii lui Dumnezeu, ce o purta cu sine, şi îndată a înviat. Atunci tatăl aceluia, umplîndu-se de bucurie, a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare. Iar fericitul stareţ Martirie, mulţumindu-i, i-a zidit în pustia lui o biserică de piatră din averea sa, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a întemeiat acolo şi o mănăstire. Dar noi să ne întoarcem la locaşul Tihfinului şi mai ales la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca să povestim măcar o parte din minunile ei. De la arătarea sfintei icoane în Tihfini şi pînă la zidirea mănăstirii au trecut o sută şaptezeci şi şapte de ani. În această vreme, biserica a fost ţinută de mireni şi s-au făcut multe minuni de la acea icoană, dîndu-se şi felurite tămăduiri, pe care nimeni nu le-a scris spre înştiinţarea neamului din urmă; astfel că neînvăţaţii de mai înainte ne-au lipsit de un mare folos. Dar, nici după ce s-a întemeiat locaşul nu s-au scris multe, fie din neştiinţă, fie din nebăgare de seamă, ci numai cîteva ne-au rămas de la dînşii, pe care le adunăm ca nişte spice mărunte după seceriş sau ca pe nişte struguri ce rămîn după culesul viilor. Iată acele minuni: Un om anume Teofil, fiind orb patru ani şi şase luni, după ce s-a rugat înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut. În aceeaşi vreme, un copil, anume Haralambie, era îndrăcit şi, fiind adus la icoana cea făcătoare de minuni, s-a mîntuit de duhul cel necurat. Zaharia orbul, cinci ani nu văzuse lumina cu ochii şi, fiind adus înaintea icoanei sfinte, a căpătat vederea. Femeia unui om, anume Climent, care locuia în Moscova, cetatea împărătească, a cărei nume era Paraschiva, fiind bolnavă şi zăcînd în pat un an întreg, pătimea rău cu tot corpul de acea boală. Din pricina durerilor celor mari îşi pierduse mintea şi ochii i-au orbit; de aceea bărbatul ei a umblat şi a cheltuit foarte mult, ca s-o poată tămădui, dar nimic nu sporise; deci, se deznădăjduise de viaţa ei. El, auzind că Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, prin cinstita sa icoană cea din Tihfini, dă milă şi grabnică tămăduire tuturor credincioşilor, s-a umplut de nădejde şi şi-a îndemnat femeia să făgăduiască că va merge să se închine chipului cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Ea a făgăduit şi îndată după cuvîntul făgăduinţei, s-a sculat din neputinţele cele cumplite ca din somn şi s-a însănătoşit cu tot trupul, numai la ochi nu căpătase vederea. Deci, amîndoi, bărbatul şi femeia, s-au dus la Tihfini, împlinindu-şi făgăduinţa lor. El, ajungînd la locaşul Preasfintei Născătoare, în sîmbăta cea dintîi a Marelui Post, au făcut cîntare de rugăciune înaintea icoanei celei făcătoare de minuni şi, cînd a fost cîntarea cea de toată noaptea de sîmbătă spre Duminică, femeia a căpătat vedere din milostivirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Văzînd toţi acea minune, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Născătoarea de Dumnezeu; iar cei ce au cîştigat o milă ca aceea, mulţumind mult, s-au întors cu bucurie la casa lor.
Odată a fost adus un om orb, cu numele Grigorie. Acela rugîndu-se, la praznicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, înaintea chipului ei cel făcător de minuni, i s-a dăruit vederea şi s-a dus la casa sa, slăvind pe Hristos Dumnezeu şi pe Maica Lui cea preacurată, pentru acea tămăduire. După cîteva zile, a adus în mănăstire, la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, pe un om, anume Andrei, care era slăbănog, mut şi surd. Acela a pătimit în aceste neputinţe cincisprezece ani; deci, făcîndu-se rugăciune pentru el, îndată s-a tămăduit de neputinţele sale; şi astfel i s-a dat auzire şi i s-a dezlegat amuţirea limbii lui şi s-a sculat sănătos din slăbănogire cu tot trupul. O femeie, anume Mavra, care trăia la rîul Ostii, fiind cuprinsă de orbire şi nevăzînd lumina şaptesprezece ani, a fost adusă la icoana cea făcătoare de minuni şi a căpătat vedere. În acelaşi an, au adus în sfîntul locaş de la marele Novgorod, un copil, anume Gheorghe, care era cuprins de duhul cel necurat de şase ani şi astfel era cumplit chinuit. Venind el înaintea sfintei icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată duhul cel întunecat, nesuferind lumina darului Preasfintei Născătoare, s-a stins ca întunericul înaintea soarelui şi astfel s-a însănătoşit copilul. O văduvă, anume Iuliana, era bolnavă de ochi aşa de greu, încît nu mai văzuse lumina de doi ani. Auzind de făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, şi de negrăitele tămăduiri care se dădeau oamenilor, s-a aprins cu căldura credinţei către Născătoarea de Dumnezeu şi s-a făgăduit să meargă la acea icoană spre închinare. Deci, îndată în ceasul acela i-a dat Stăpîna luminoasă vedere ochilor; iar ea, sîrguindu-se să-i mulţumească, s-a dus la mănăstirea ei, astfel împlinindu-şi făgăduinţa şi mulţumind Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru minunea ce i-a arătat ei. În vremea aceea, un şchiop, anume Achindin, neputînd nicidecum să umble pe picioare doi ani, deoarece îi erau zbîrcite, a mers înaintea icoanei celei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare şi îndată i s-au tămăduit picioarele. Deci, sculîndu-se înaintea tuturor, umbla sănătos, mulţumind lui Hristos şi Preacuratei Lui maici. În acelaşi an, a fost adus în sfîntul locaş un tînăr orb, anume Iona, din marele Novgorod, şi a cîştigat vederea de la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Alt tînăr îndrăcit, anume Maxim, fiind adus de părinţii săi la chipul cel făcător de minuni al Preacuratei, încă pe cale, diavolul a fost izgonit din el cu puterea lui Dumnezeu. Deci, mergînd în mănăstire, a spus de acea minune făcută, dînd mulţumire lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare. O femeie, anume Elena, fiind oarbă de doi ani şi şase luni, a luat tămăduire şi a văzut chiar înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, într-o zi de Duminică, pe cînd se săvîrşea Sfînta Liturghie, în vremea cîntării axionului: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim…” Altă femeie oarbă, anume Maria, fiind adusă la praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la icoana cea făcătoare de minuni, îndată a văzut, cu darul ei. Asemenea un om, cu numele Climent, lucrător de argint, fiind bolnav cu ochii şi lipsit de lumină, a cîştigat sănătate şi vedere, rugîndu-se la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Alt orb, cu numele Filip, n-a văzut lumina cinci ani; deci, aducîndu-se la acea mănăstire în Duminica Ortodoxiei, stătea şi se ruga înaintea icoanei celei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, în vremea Liturghiei, la ieşirea cu Sfintele Daruri, a cîştigat vedere. În acelaşi an, a venit din cetatea împărătească Moscova, un om cu numele Chiril şi, rugîndu-se Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cîştigat vedere. Acela spunea că a suferit mai înainte de cap şi de ochi, iar după aceea, a orbit din marea durere de amîndoi ochii, nevăzînd lumina zilei o jumătate de an, nu avea nici o uşurare de durere. El, pentru aceasta, era mult îngrijorat de ai săi; deci, într-o noapte i s-a făcut soţiei sale o arătare în vedenia visului, poruncindu-i să meargă în Tihfini la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi va lua tămăduire; iar de nu va merge, va pătimi mai rău. Femeia, deşteptîndu-se, a spus bărbatului său cele ce auzise în vis. Începînd el a se ruga cu căldură Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi, făgăduind că va merge la Tihfini, din acel ceas i s-a uşurat durerea şi a văzut lumina cu amîndoi ochii; astfel s-a însănătoşit desăvîrşit. Dar, de vreme ce a uitat făgăduinţa lui şi nu şi-a împlinit-o, după o vreme oarecare, a venit asupra lui boala cea de mai înainte.
Atunci, aducîndu-şi aminte de făgăduinţa neîmplinită şi cunoscîndu-şi greşeala, a început a plînge şi a se tîngui. Apoi iarăşi, punînd făgăduinţă, s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a cîştigat sănătate cu milostivirea ei, dar nu ca întîi, ci vedea numai cu un ochi, celălalt rămînînd orb; deci, neîntîrziind, a plecat pe calea spre Tihfini spre a se închina la icoana cea făcătoare de minuni, pe care, dacă a văzut-o cu un ochi, îndată i s-a deschis şi celălalt. Într-una din zilele lui decembrie, anume la nouă, au venit în mănăstire 23 de oameni, între care cei mai de seamă erau Grigorie şi Mihail. Aceia, săvîrşind rugăciuni de mulţumire înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare, spuneau că odată, fiind ei departe pe oceanul mării spre vînarea fiarelor de mare, au stat multe zile la un mal pustiu din pricina învăluirii mării, astfel că s-au lipsit de hrană multă vreme, încît topindu-se de foame, erau aproape să moară de nemîncare. Deci, fiecare aştepta să moară, însă se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Apoi şi-au adus aminte de icoana făcătoare de minuni din Tihfini a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi au început a se ruga către dînsa şi chiar în noaptea aceea, dormind, i s-a arătat unuia dintr-înşii grabnica ajutătoare, poruncindu-le să se hrănească cu iarba ce creştea acolo, pînă ce le va fi lesnicioasă calea apei, pentru a se întoarce la locul lor. Această vedenie şi arătare spunînd-o tovarăşilor săi, au gustat din iarbă şi au aflat într-însa un gust ales şi saţiu de pîine. Iarba aceea le-a fost lor precum a fost israelitenilor mana în pustie. Astfel s-au hrănit cu iarbă douăzeci de zile pînă ce a încetat furtuna mării. După puţină vreme, o femeie, anume Elena, a venit şi a spus că a fost oarbă trei ani. Aceea, pornindu-se cu credinţă, a poruncit să fie dusă la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; şi, cînd era încă pe cale, îndată a văzut cu ochii; astfel că a ajuns sănătoasă la mănăstire, dînd mulţumire lui Dumnezeu, înaintea icoanei făcătoare de minuni. Asemenea şi un bărbat, anume Mamant, care a venit din hotarele Iezerului Alb, a spus că multă vreme a fost orb şi numai făgăduind ca să meargă la Tihfini, la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare, îndată a văzut. Alt bărbat, din aceeaşi parte, anume Diomid, a spus că a căzut în slăbiciune un an întreg. Dar, aducîndu-şi aminte de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a se ruga către dînsa şi a făgăduit că va merge acolo; deci, îndată s-a sculat sănătos şi a împlinit făgăduinţa. Un oarecare om, Pimen, cuprins de un drac cumplit, a fost legat de ai săi cu lanţuri şi dus la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe cînd ei erau pe la jumătatea drumului, s-a tămăduit cu milostivirea Maicii Domnului, pentru că a ieşit dintr-însul diavolul. Deci, ajungînd sănătos, s-a închinat grabnicei sale tămăduitoare. Un bărbat oarecare, cu numele Codrat, îmbolnăvindu-se la cap, a orbit de ochi şi n-a văzut lumina un an şi jumătate. Auzind de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Tihfini, s-a rugat cu umilinţă şi a dat făgăduinţă că va merge la ea spre închinare şi îndată a văzut. Dar, amînînd pe altă dată să se ducă, şi-a uitat cu totul făgăduinţa şi n-a mers să dea mulţumire tămăduitoarei sale, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După zece ani de la căpătarea vederii sale, iarăşi a orbit ca şi mai înainte, însă nu şi-a adus aminte de făgăduinţa sa cea mai dinainte, pînă ce a fost înştiinţat prin vis. Căci a văzut pe cineva care i-a zis: “Mergi la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Tihfini, ca să-ţi împlineşti făgăduinţa; căci, de nu vei merge şi nu-ţi vei împlini făgăduinţa, nu vei cîştiga vederea ochilor”. El, deşteptîndu-se, îndată şi-a adus aminte de ceea ce a făgăduit şi şi-a recunoscut greşeala sa. Deci, fiind dus la locaşul Maicii Domnului, l-au pus înainte icoanei făcătoare de minuni şi se ruga cu căldură. Astfel a cîştigat vederea prin milostivirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Un om, anume Ion, fiind aproape de moarte, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, Nicolae, zicîndu-i: “De voieşti să fii viu şi sănătos, făgăduieşte Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, că vei merge la icoana ei făcătoare de minuni de la Tihfini”. Omul acela, deşteptîndu-se, îndată a început a se ruga cu lacrimi şi a da făgăduinţă; deci, în acel ceas, s-a sculat sănătos şi a mers la mănăstire, împlinindu-şi făgăduinţa cu mulţumire.
Într-aceeaşi vreme, au adus şi pe o femeie oarbă, anume Maria, care nu văzuse lumina zilei de zece ani. Şi acea femeie şi-a cîştigat vederea înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. O altă femeie, anume Evdochia, din marginea iezerului ce se numeşte Onega, fiind îndrăcită şi slăbănoagă, avînd încă şi o mînă uscată, cum s-a făgăduit a merge la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată s-a tămăduit în casa sa; pentru că a fugit din ea duhul necurat şi slăbănogirea ei s-a prefăcut în sănătate. Dar numai mîna i-a rămas netămăduită ca să nu uite făgăduinţa sa; deci, a mers la Tihfini, s-a rugat Maicii Domnului şi astfel mîna ei s-a făcut sănătoasă. Un om şchiop şi orb, anume Ioan, făgăduindu-se la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a luat tămăduire în casa sa prin milostivirea ei; căci a văzut cu ochii cum i s-au îndreptat picioarele şi astfel a mers la Tihfini ca să dea mulţumită tămăduitoarei sale. În acest chip mulţi oameni, cuprinşi de diferite neputinţe, în vremile acela şi după aceea, făcînd numai făgăduinţă, ca să meargă spre închinare la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată cîştigau tămăduiri. Duhurile cele necurate se goneau, orbii se luminau, slăbănogii se sculau sănătoşi de pe paturile lor şi, de orice neputinţă era cuprins cineva, făgăduindu-şi rugăciunile sale Maicii lui Dumnezeu, se tămăduiau degrabă. În zilele stăpînirii dreptcredinciosului împărat şi marelui Vasilie Ioanovici, cel cu porecla Şuisca, prin ştirea lui Dumnezeu, pentru păcatele omeneşti, era mare tulburare pe pămîntul Rusiei. Pe de o parte, din pricina războaielor dinăuntru, iar pe de altă parte din pricina celor dinafară. Deci, se vărsa pretutindeni sîngele credincioşilor creştini şi s-a luat cetatea împărătească Moscova, de oameni de altă credinţă; iar marele Novgorod l-au luat în stăpînire şfezii, împreună cu hotarele cele dimprejurul lui. În acea vreme şi mănăstirea Tihfinului era stăpînită de şfezi şi suferea multă strîmtorare de la ei. Dar, cu milostivirea lui Dumnezeu şi cu ajutorul Lui cel puternic, adunîndu-se cetele din oastea Rusiei, iarăşi au luat împărăteasca cetate Moscova, împărăţind pe vremea aceea binecredinciosul împărat şi marele domn Mihail Teodorovici. El a trimis cetele sale şi în hotarele marelui Novgorod, contra şfezilor şi, făcînd cu ei război lîngă rîul ce se numeşte Ust, a biruit pe potrivnici. Atunci şfezii ce s-au găsit la Tihfini, de oamenii din oastea împărătească, unii au fost ucişi iar alţii prinşi de vii. Auzind despre aceea voievodul şfezilor, care stăpînise marele Novgorod şi fusese într-însul cu cetele sale, s-a umplut de mare mînie şi iuţime contra sfîntului locaş al Tihfinului şi voia să-şi facă izbîndire. Deci, a trimis pe ostaşii săi să-l pustiască cu sabie şi cu foc şi să-l risipească desăvîrşit împreună cu locuinţele cele omeneşti dimprejur. De acest lucru înştiinţîndu-se, locuitorii cei din jur s-au adunat cu femeile şi cu copiii în mănăstire, care era întărită cu ziduri de piatră şi, închizîndu-se într-însa împreună cu călugării şi cu puţini oameni împărăteşti, nădăjduia de scăpare, nu atît prin tăria zidurilor, cît prin ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care este zid nesurpat. Venind şfezii, au înconjurat mănăstirea şi se luptau cu tărie contra ei; iar cei ce se închiseseră în mănăstire erau în mare frică. Deci unii, stînd pe ziduri, se băteau cu potrivnicii, iar alţii, adunîndu-se cu călugării în biserică, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare, înaintea icoanei făcătoare de minuni, făcînd astfel rugăciuni de toată noaptea. În acea noapte, unei femei cu numele Maria, care dormita şi avea lacrimi pe faţa ei, i s-a arătat Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, zicîndu-i: “Spune tuturor celor ce sînt în mănăstire ca să ia icoana mea şi să înconjoare zidurile de jur împrejur şi vor vedea mila lui Dumnezeu”. Femeia aceea îndată a început a spune la toţi despre aceasta. Auzind ei acest lucru, s-au umplut de bucurie şi de nădejde şi, luînd icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu cîntări de rugăciune, au înălţat-o pe zidul ogrăzii mănăstireşti şi făcînd litie au ocolit de jur împrejur, plîngînd şi strigînd: “Împărăteasă, vezi primejdiile robilor tăi, izbăveşte-ne de potrivnicii care ne stau împrejur. Arată-ţi puterea ta, ca să înţeleagă toţi vrăjmaşii că tu eşti cu noi, apărătoarea noastră!” Deci, în acelaşi ceas a căzut frică mare asupra şfezilor, care s-au tulburat şi au fugit de la mănăstire negoniţi de nimeni.
După aceasta, trecînd cîtăva vreme, şfezii au venit cu mai multă putere şi, încojurînd mănăstirea, s-au luptat multe zile neîntrerupt; dar de vreme ce la înconjurare era mult popor de amîndouă părţile şi de toată vîrsta, poporul nu se afla fără de păcat într-o strîmtoare ca aceea; căci focul, sălăşluindu-se cu fînul la un loc, şi mînia Domnului le era deasupra; deci, vrăjmaşii se făceau tari cu voia dumnezeiască şi, pentru păcatele lor, îi supăra cu asprime şi cu meşteşugurile sale cele de multe feluri, încît acum le era aproape pierderea celor ce erau în înconjurare. Frica lor era mare, asemenea şi nepriceperea; fiind slăbiţi de neîncetatele războaie. De aceea poporul a început cu amară tînguire a alerga la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare şi cu umilinţă a strigat: “Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, vezi smerenia noastră şi nu părăsi locaşul tău, în care tu singură eşti Împărăteasă. Prin venirea sfîntului tău chip ai voit a se zidi această mănăstire; deci, milostiveşte-te, Preasfîntă, de turma ta, că vezi, o, Stăpînă, pornirea cea cumplită asupra noastră, a potrivnicilor noştri. Nu ne lăsa pe noi robii tăi, care nu avem de nicăieri nici un ajutor afară de tine”. La înconjurarea aceea s-a întîmplat de era şi un slujitor al mănăstirii Soloveţului, anume Martinian, bărbat temător de Dumnezeu. Aceluia i s-a arătat în vedenie Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, cu ierarhul Nicolae, Cuviosul Varlaam Hutnischi şi cu Zosima al Soloveţului şi i-au grăit: “Locul acesta este aproape de pierzare, pentru multele păcate cu care s-a prihănit sfîntul meu locaş”. Iar bărbatul acela, deşteptîndu-se din vedenie, s-a spăimîntat foarte mult şi, cu multe lacrimi, a spus acestea celor mai mari din mănăstire. Iar aceia, dacă au auzit, îndată au cercetat toate feţele făcătoare de păcate şi le-au izgonit din mănăstire şi astfel a curăţit pridvorul bisericesc. Apoi, cu multe lacrimi şi rugăciuni, milostivea pe Dumnezeu şi pe Sfînta Fecioară, ca să nu fie daţi pe mîinile vrăjmaşului. Iar Domnul şi iubitorul de oameni, prin mijlocirea Preacuratei Maicii Sale, mînia sa cea dreaptă a prefăcut-o în milostivire şi din acea zi cei ce erau în înconjurare, au început a se întări, iar potrivnicii a slăbi. Deci, sfătuindu-se cei ce erau înconjuraţi şi îngrădindu-se cu mila Preasfintei Născătoare, au ieşit şi au pornit fără de veste asupra potrivnicilor, bătîndu-se cu dînşii foarte tare. Dumnezeiasca pronie le ajuta lor, prin rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, dîndu-le slăvită izbîndă şi biruinţă asupra vrăjmaşilor; pentru că, nefiind mulţi, au biruit multe mii de potrivnici; iar pe alţii de vii i-au prins şi i-au dus în mănăstire. După aceea, şfezii, ca să se răzbune pentru ruşinea lor, au venit cu mai multă oaste la mănăstire şi cu pornire foarte tare s-au luptat asupra ei de toate părţile; deci, începînd a săpa gropi tăinuite pe sub poartă şi ziduri, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat în vedenie de noapte lui Martinian, zicîndu-i: “Spune celor mai mari să meargă să gonească porcii de la casa mea, că au săpat-o de jur împrejur. Asemenea a săpat şi pragul porţii pe dedesupt”. Aceeaşi arătare şi poruncă a Preacuratei s-a arătat în acelaşi ceas şi altui om, anume Grigorie; deci, amîndoi au spus acea vedenie la cei din mănăstire. Într-acea noapte, Domnul a arătat o minune înfricoşată şfezilor, fiindcă ei au văzut venind la mănăstire din partea dinspre Moscova cete de ostaşi înarmaţi, cu multe steaguri luminoase şi purtătoare de cruci, pe care văzîndu-le, ei s-au temut; pentru că socotea că este oaste împărătească care vine în ajutorul celor înconjuraţi; deci, voiau să fugă, avînd nădejde la săpăturile cele de dedesupt, pentru aceea se sîrguiau să surpe poarta şi zidurile. Dar cei ce erau înconjuraţi, auzind porunca Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la acei doi oameni, Martinian şi Grigorie, s-au întărit cu multă nădejde şi făcînd cîntări de rugăciune înaintea icoanei celei făcătoare de minuni, au ieşit ca şi mai înainte înarmaţi şi au pornit asupra potrivnicilor. Dumnezeu, ajutînd dreptcredincioşilor, a tulburat oştile şfezilor, căci a căzut peste dînşii frică şi cutremur, din care pricină, înspăimîntîndu-se, s-au clătinat şi au început să fugă de ruşine, unul bătîndu-se de altul, nu atîta de cei văzuţi, ci mai mult de ostaşii cei nevăzuţi. Atunci dreptcredincioşii, văzînd pe potrivnicii lor fugind, au luat mai multă îndrăzneală şi, gonindu-i pe dînşii, îi tăiau ca pe nişte paie; iar pe şfezii care erau în gropi, ieşind oastea din mănăstire, pe unii i-au ucis, pe alţii i-au acoperit cu pămînt, iar pe cei vii i-au dus în mănăstire, unde spuneau că toată noaptea trecută au văzut venind în mănăstire multă oaste înarmată şi după aceea, ieşind, au pornit cu mare fugă asupra lor.
Atunci dreptcredincioşii, auzind aceasta, au mulţumit cu lacrimi lui Dumnezeu şi Preacuratei Lui Maici. Deci, la doi ani după aceea voievodul şfezilor, cel de la marele Novgorod, mîniindu-se asupra mănăstirii Tihfinului, unde a pierit atîta mulţime de ostaşi, a trimis mai multă putere, poruncind să risipească mănăstirea din temelie; iar icoana cea făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare să o taie în bucăţi şi, din biserica ei, cărămidă cu cărămidă să se arunce. Deci, pornind pe drum spre Tihfini puterile şfezilor, s-au înştiinţat despre aceasta cei din locaşul Tihfinului şi, temîndu-se cu toţii de frică, voiau ca, luînd icoana cea făcătoare de minuni, să fugă în împărăteasca cetate Moscova. Dar icoana stătea la locul ei nemişcată şi, de cîte ori se ispiteau mîinile celor sfinţiţi cu cîntare de rugăciune, ca s-o ia de la locul ei, cu nimic n-au sporit. Astfel, au înţeles cu toţii că Preasfînta Născătoare nu binevoieşte a pleca de acolo. Deci, punîndu-şi nădejdea în ajutorul ei cel puternic, s-au închis în mănăstire şi aşteptau venirea potrivnicilor la dînşii. Dar grabnica ajutătoare a credincioşilor şi păzitoarea neadormită a locaşului său, n-a lăsat pe şfezi să ajungă pînă la mănăstire, ci le-a împiedicat calea cu o minune preamărită. Pe drum li s-a arătat o mare şi înfricoşată oaste, care venea în grabă împotriva lor. Atunci ei, neputînd să stea împotriva unei puteri nebiruite ca aceea, şi fără să mai aştepte ajutor, cuprinzîndu-se de mare frică, s-au întors în fugă, călcînd unii peste alţii. Din acel timp, şfezii n-au mai îndrăznit să vină la mănăstirea Tihfinului. Astfel, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu de multe ori şi cu preaslăvire şi-a apărat locaşul său. Dar nu numai acel locaş, ci a izbăvit şi marele Novgorod cu toate hotarele lui din mîinile şi stăpînirea şfezilor şi le-a încredinţat dreptcredinciosului împărat creştin. Astfel s-a făcut linişte în împărăţia Rusiei cu rugăciunile Maicii Domnului. După trecerea primejdiilor şi a nevoilor ce s-au zis mai sus, netrecînd mulţi ani şi mănăstirea fiind în linişte, Dumnezeu a voit – după neştiutele Sale judecăţi -, ca pe acea mănăstire care a păzit-o întreagă de şfezi să o cerceteze cu foc, spre curăţirea spurcăciunilor şi spre pedepsire. Cercetarea aceea s-a vestit mai înainte cu minune, astfel: La Tihfin era un om sărac, anume Nichita, care, făcîndu-se nebun pentru Dumnezeu, i s-a arătat nu în vis, ci la arătare, Cuviosul Macarie Jeltovodschi, zicîndu-i: “Mergi de spune egumenului şi fraţilor să păzească cu dinadinsul înfrînarea. Mai ales să nu ţină în mănăstire băutură, din care se poate îmbăta; deoarece beţia se face pricinuitoare la toate răutăţile, cum şi feţele cele pricinuitoare de sminteală, adică partea femeiască. Apoi nici ei să nu plece afară din mănăstire şi de lîngă biserică, ci să se roage lui Dumnezeu neîncetat şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, deoarece are să vie pedeapsă prin foc asupra mănăstirii”. Nichita se gîndea în sine: “Cine este acest stareţ cinstit, împodobit cu cărunteţe, care-mi grăieşte mie unele ca acestea?” Iar cel ce i se arătase a zis: “Eu sînt Macarie Jeltovodeanul şi am venit să mă închin cinstitei icoane făcătoare de minuni şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut. Nichita s-a dus de a spus egumenului şi fraţilor, dar ei nu l-au crezut şi îl batjocoreau ca pe un nebun. După cîteva zile, dintr-o mică întîmplare, s-a aprins o chilie; din aceea îndată focul s-a lăţit peste toate zidurile, încît s-a aprins toată mănăstirea şi din mînia lui Dumnezeu era atît foc, încît toate s-au făcut cenuşă, nu numai clădirile care erau din lemn, dar şi cele de piatră, multe s-au stricat de acel foc cumplit. Atunci călugării au cunoscut că erau adevărate cele arătate de Cuviosul Macarie, nebunului Nichita. Deci, înainte de lăţirea focului, ei au început a păzi cuvintele zise de Cuviosul Macarie şi a se ruga lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare, prin a cărei milostivire în cîţiva ani s-a înnoit acea aleasă mănăstire. Astfel acum stă întreagă, înflorind ca şi crinul şi îmbogăţindu-se cu minunile cele făcute de icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; deoarece şi acum, cei ce aleargă acolo cu credinţă, îşi capătă cerinţele lor şi toate neputinţele omeneşti se tămăduiesc cu minune. Despre acele minuni nu se poate acum grăi şi a le scrie cu de-amănuntul, dar sînt scrise în locaşul acela, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi a Maicii Lui Preasfinte.
Dar de unde a fost adusă la Tihfini acea minunată icoană, prin neştiută cale a văzduhului, nu se ştie desăvîrşit. Însă în cărţile cele vechi scrise de mînă se scrie: “Acea icoană a venit în Rusia, prin voia lui Dumnezeu, de la Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Ioan Paleologul, cu cîţiva ani mai înainte de luarea Constantinopolului de către turci. Că acea icoană este de acolo, se arată într-o povestire ca aceasta: În anii aceia, cînd acea icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a se preamări la Tihfini, prin minuni multe şi mari, s-a întîmplat că erau în Constantinopol nişte negustori, bărbaţi dreptcredincioşi, din marele Novgorod, cu care vorbind prea sfinţitul patriarh al
Constantinopolului, le-a adus aminte de o icoană făcătoare de minuni, ce fusese la dînşii şi îi întreba dacă n-au auzit cumva de o icoană ca aceea. Ei au răspuns de aceasta prin adevărată mărturie, cum că icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu, numai Dumnezeu ştie de unde a venit prin văzduh în Rusia cu mare preaslăvire. Acea icoană se arăta în diferite locuri, trecînd din loc în loc, în hotarele marelui Novgorod, departe de la dînsa cu o sută optsprezece stadii; apoi, s-a arătat la rîul Tihfinului, asemenea cu preaslăvire, făcînd minuni de mirare şi negrăite; deci, dînd nenumărate tămăduiri, petrece cu cinste şi acum acolo în biserică. Prea Sfinţitul patriarh, auzind unele ca acestea şi înţelegînd că acea icoană este cea de care întreba el, a început a suspina din adîncul inimii şi a întreba de dînsa mai cu dinadinsul. După aceea spunea singur cum că acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu se ducea pe mare cu preaslăvire de la Constantinopol, din împărăteasca cetate, oriunde o rînduia dumnezeiasca purtare de grijă şi după cîtăva vreme iarăşi se întorcea la împărăteasca cetate. Astfel făcea multe minuni şi faceri de bine oamenilor credincioşi, dîndu-le biruinţă şi izbîndă asupra potrivnicilor, ca cea tare ajutătoare; iar pentru mîndrie, pentru ura de fraţi şi pentru nedreptăţi, a plecat de tot de la dînşii şi nu s-a mai întors. Prea Sfinţitul patriarh, spunînd acestea cu mare umilinţă, s-a dus în biserică şi le-a arătat locul şi chipul unde a stat acea icoană făcătoare de minuni. Acel loc era cum intri în biserică în partea de apus, la stîlpul din dreapta, în care loc se pusese altă icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, dar mai mică şi deasupra ei ardea o candelă. Bărbaţii aceia din Rusia, auzind şi văzînd unele ca acestea, s-au mirat foarte mult şi au preamărit pe Domnul Dumnezeu şi pe Preasfînta Născătoare, care face nenumărate minuni peste fire în multe ţări, prin chipul său cel făcător de minuni. Vorbind ei mult cu prea sfinţitul patriarh şi spunînd unul altuia minunile, adică patriarhul cele ce făcea în părţile greceşti, iar bărbaţii aceia, cele ce se făcea pe pămîntul Rusiei, care l-au făcut a se minuna din aceste vorbiri şi foarte mult s-au bucurat bărbaţii cei din Rusia, de înştiinţarea chipului cel făcător de minuni. Apoi, cînd au plecat din Constantinopol şi au ajuns în Rusia mare, îndată s-a aflat de la dînşii prin povestiri în toate părţile Rusiei. Întrebarea aceea a patriarhului s-a dat în scris pe scurt în toată lumea, adică povestirea de icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu şi arătarea locului unde a stat acea icoană făcătoare de minuni. Aşa se socoteşte de credincioşi că nu este altă icoană, decît aceea care a plecat din Constantinopol. Pentru aceea, după chipul locului din Constantinopol, i s-a făcut loc în biserica din mănăstirea Tihfinului, potrivit chipului cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la intrarea în biserică, în partea dinspre apus, la întîiul stîlp din dreapta, unde stă şi pînă acum; făcînd multe şi nespuse minuni. Dar de vreme ce acea icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, se socoteşte că s-a adus de la Constantinopol, numindu-se de mulţi Odighitria, Romanca sau Lideanca, este de cuviinţă să pomenim aici că în Constantinopol erau două icoane preaalese şi preaslăvite în minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Odighitria şi Romanca, care se zice şi Lideancă. Alta este Odighitria şi alta este Romanca; deci, să pomenim pe scurt de amîndouă acele icoane făcătoare de minuni, ca fiecare să ştie.

Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria (26 iunie)
După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos şi după pogorîrea Sfîntului Duh, trecînd multă vreme, Apostolul Luca Evanghelistul, fiind iscusit a zugrăvi icoane, a zugrăvit pe o scîndură chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi l-a dus preasfintei Fecioare Maria. Ea, văzînd icoana cu chipul preasfintei feţei sale, şi-a adus aminte de proorocia sa de mai înainte şi a zis: De acum mă vor ferici toate neamurile! Apoi a zis şi aceasta: “Darul meu să fie cu icoana aceasta!” Astfel s-a făcut cu lucrul prin sfîntul ei cuvînt, pentru că au început de la acea sfîntă icoană a se face negrăite minuni, cu darul Maicii Domnului. Această icoană s-a trimis de Sfîntul Luca în Antiohia la stăpînitorul Teofil, care primise credinţa în Hristos, către care a şi scris Evanghelia sa. Acea icoană făcătoare de minuni era de închinăciune cinstită nu numai pentru Teofil, ci şi pentru toţi creştinii cei de acolo cu dreaptă credinţă. După Teofil, trecînd mulţi ani, acea icoană s-a dus mai întîi în Ierusalim, apoi în Constantinopol. Împărăteasa Evdochia, soţia binecredinciosului împărat Teodosie cel Tînăr, fiind la Ierusalim, a luat această cinstită icoană şi a trimis-o în dar surorii împăratului, Sfintei Pulheria, precum s-a scris în viaţa ei. Sfînta Pulheria, luînd-o cu dragoste, a pus-o în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Vlaherna, pe care a zidit-o cu cheltuiala ei. Această sfîntă icoană a fost împodobirea cetăţii împărăteşti, fiindcă izvorau din ea multe minuni de tămăduiri. După mulţi ani popoarele au numit-o pe ea Odighitria, care se tîlcuieşte, “povăţuitoare şi ajutătoare de cale”. Şi a numit-o aşa din lucrurile ce s-au făcut şi anume: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, arătîndu-se la doi orbi, i-a dus în biserica cea din Vlaherna la icoana făcătoare de minuni şi le-a dăruit vederea cea desăvîrşită. Tîrziu după aceea, în zilele lui Eraclie, împăratul grecesc, a fost năvălirea perşilor şi a sciţilor asupra stăpînirii lui. Venind Sarvar, voievodul puterilor lui Hozroie, împăratul perşilor, asemenea şi Cagan al sciţilor cu multe cete, au înconjurat cetatea şi multă vreme o chinuiau cu tărie. Patriarhul Serghie, luînd sfintele Cruci şi sfintele icoane, dar mai ales icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care a zugrăvit-o Sfîntul Evanghelist Luca, împreună şi cu veşmîntul ei şi au înconjurat zidurile cetăţii, rugîndu-se cu lacrimi. Deci s-a făcut cu milostivirea lui Dumnezeu şi cu folosirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o minunată izbăvire de barbari şi s-a dat grecilor slăvită biruinţă asupra perşilor şi sciţilor; pentru că marea – fiind muiat în ea veşmîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cu dumnezeiasca putere a înecat corăbiile potrivnicilor. Iar cei ce erau pe uscat, au fost goniţi şi tăiaţi cu sabia. Deci, pomenirea minunii acesteia, cu cîntare de acatist o prăznuiau în toţi anii, în sîmbăta a cincea a marelui post. De atunci locuitorii Constantinopolului au început a numi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoare. Amîndouă acele numiri, povăţuitoare şi ajutătoare de cale, în limba grecească se grăieşte cu singurul cuvînt Odighitria; şi astfel acea sfîntă icoană se numea Odighitria. După mulţi ani s-a ridicat în Constantinopol eresul cel luptător împotriva icoanelor. Atunci oarecare din cei dreptcredincioşi bărbaţi sfinţi, au luat noaptea din biserica Vlahernei, această sfîntă icoană a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria, şi au dus-o în locaşul care se numeşte Pantocrator. Acolo au ascuns-o în zidul bisericii, aprinzînd candelă înaintea ei, şi rugîndu-se cu lacrimi au astupat-o să nu fie batjocorită de luptătorii de icoane. Acolo a petrecut pînă la pieirea începătorilor acelui eres. Iar după ce Biserica a primit din cea mai dinainte a sa înfrumuseţare de icoane, a fost multă cercetare pentru această sfîntă icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care a zugrăvit-o Sfîntul Luca şi care mai pe urmă s-a numit Odighitria. După descoperirea lui Dumnezeu au găsit-o astupată în zidul bisericii Pantocrator şi candela înaintea ei încă nu se stinsese. Credincioşii au avut mare bucurie de aflarea ei; deci, au luat-o şi au pus-o iarăşi la locul cel mai dinainte, în biserica Vlaherna.
Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Romanca sau Lideanca (26 iunie)

Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Ioan cuvîntătorul de Dumnezeu, mai înainte de a se duce, precum s-au dus şi ceilalţi apostoli, la marginile pămîntului, pentru propovăduirea lui Hristos, propovăduiau pe Hristos prin cetăţile de prin jurul Ierusalimului. Dar cînd a fost cetatea care se cheamă Lida – iar după aceea s-a numit Diospoli – şi, petrecînd acolo un an, a adus multe popoare la Hristos Dumnezeu. Atunci a zidit acolo o biserică cu numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; pentru că atunci era linişte între creştini, încetînd prigonirea după uciderea Sfîntului Arhidiacon Ştefan. Cezarul Tiberiu, auzind multe lucruri despre Iisus Hristos şi despre minunile Lui, a poruncit să nu prigonească pe creştini. Despre aceasta se pomeneşte astfel în Faptele Apostolilor: Bisericile prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria aveau pace. Acea pace a fost pînă la sfîrşitul lui Tiberiu. Deci, în acea alinare, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, zidind în Lida acea biserică s-au dus în Ierusalim şi au rugat pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu să meargă în Lida, să vadă biserica cea zidită în numele ei, să o binecuvînteze şi să o sfinţească prin venirea sa, astfel ca rugăciunile celor ce se vor ruga într-însa să fie bineprimite înaintea lui Hristos, cel ce s-a născut dintr-însa. Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a zis către dînşii: “Mergeţi acolo, bucuraţi-vă şi eu voi fi cu voi!” Iar ei, mergînd, au aflat în biserică pe un stîlp ce întărea clădirea, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mînă, ci de Dumnezeu, avînd cu totul asemănarea cinstitei ei feţe, asemenea avea şi a cinstitelor ei haine. Deci ei, văzînd-o, s-au închinat acelui chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nezugrăvită de mînă şi au mulţumit Cuvîntului Cel ce S-a întrupat dintr-însa. După aceea, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a mers acolo singură şi, văzîndu-şi chipul său şi mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul; iar ea a dat acelei icoane darul şi puterea facerii de minuni. Trecînd mulţi ani, Iulian Paravatul, luînd împărăţia grecilor şi a Romei, a ridicat mare prigonire contra Bisericii lui Hristos. Atunci s-a trimis de acel muncitor în Lida o rudenie a lui, de un nume cu el ca să şteargă acel chip făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu nişte unelte tăietoare de piatră. Dar minunii îi urma altă minune, pentru că, pe cît tăietorii tăiau şi strujeau acel chip nezugrăvit de mînă cu ciocane şi topoare, pe atît se vedea că străbăteau prin minune vopselele şi zugrăvelile în adîncul stîlpului; deci, ostenindu-se mult şi nesporind nimic, s-au dus deşerţi. În multe părţi se răspîndise vestea despre acel chip al Maicii Domnului, despre minunile cele mari şi fără număr, încît veneau mulţi credincioşi din toate părţile, în toţi anii, să se închine la acea icoană. După ce au trecut mulţi ani, fericitul Gherman – mai înainte de luarea arhieriei şi a scaunului patriarhiei din Constantinopol -, a mers la Ierusalim să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Deci, cînd era în Lida, a văzut chipul cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, rugîndu-se cu căldură, a poruncit unui zugrav să-i zugrăvească pe o scîndură icoana aceea. Luînd el icoana cea zugrăvită, a dus-o cu sine la Constantinopol şi o avea ca pe o vistierie nepreţuită, săvîrşindu-şi toate rugăciunile sale înaintea ei. Deci, el a fost, cu voia lui Dumnezeu, patriarh al Constantinopolului pe vremea împărăţiei lui Artemie cel numit Anastasie. După aceea Leon Isaurul – care se numea mai înainte Conon -, luînd împărăţia, a adus eresul luptării de icoane şi a ridicat prigonire cumplită asupra celor dreptcredincioşi. Deci, a izgonit cu necinste pe sfinţitul patriarh Gherman de pe scaunul lui; iar Prea Sfinţitul Gherman, izgonindu-se din biserică şi din casa sa, a luat cu sine două sfinte icoane, a Mîntuitorului Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe aceea care în Lida o zugrăvise de pe cea făcătoare de minuni.
Deci, vrînd să plutească cu corabia la surghiunie, a scris o scrisoare Prea Sfinţitului Grigorie, episcopul Romei celei vechi, înştiinţîndu-l de nedreapta sa izgonire şi de muncirea cea făcută în Constantinopol celor dreptcredincioşi de împăratul cel luptător de icoane. Şi, făcînd loc în scîndura icoanei lui Hristos, a băgat acolo scrisoarea aceea şi a pecetluit-o, însemnînd data, ceasul şi locul. După aceea, a sărutat cu lacrimi acea sfîntă icoană a Mîntuitorului, de două ori, zicînd: “Mîntuitorule, Mîntuitorule, mîntuieşte-ne pe noi!” Apoi, i-a dat drumul icoanei pe mare. Deci, acea sfîntă icoană, plutind o zi şi o noapte pe mare, a ajuns la Roma cea veche şi în acea noapte s-a făcut arătare prea sfinţitului episcop al Romei de venirea chipului Mîntuitorului. Dimineaţă, cînd soarele era răsărit, episcopul a luat clerul său cu lumînări şi cu cădelniţe, după aceea s-a suit într-o corabie şi plutind pe rîul Tibru spre mare, a ieşit întru întîmpinarea icoanei Mîntuitorului. Cînd a fost la gura rîului unde se vărsa în mare, a văzut icoana că umbla în preajmă pe ape şi din această pricină s-a umplut de spaimă şi de bucurie; după aceea, s-a închinat cu bună credinţă. Apoi episcopul Grigorie a grăit către icoană cu lacrimi: “Stăpîne, dacă ai venit la noi, nevrednicii, Te rugăm, precum ai umblat cu preaslăvire pe ape, aşa să Te sui şi pe mîinile noastre; pentru că nu îndrăznim să ne atingem de Tine, cu ale noastre porniri”. Deci, îndată, icoana s-a ridicat din mare în văzduh şi, zburînd ca o pasăre, a venit în mîinile arhiereului. Episcopul, sărutînd-o cu lacrimi de bucurie şi luînd-o cu cinste vrednică, a dus-o în Roma cu cîntare de psalmi şi a purtat-o prin toată cetatea, ca acea dumnezeiească icoană să fie văzută de tot poporul. Apoi, a pus-o în biserica cea mare a Sfîntului Apostol Petru. Şi, scoţînd din scîndură scrisoarea patriarhului, care rămăsese neudată de apă, a citit-o şi a înţeles cele ce se făceau în Constantinopol de împăratul cel răucredincios. Încă şi aceasta s-a înştiinţat din scrisoare, că într-o zi şi o noapte a venit acea icoană a Mîntuitorului din Constantinopol la dînşii; deci, toţi slăveau puterea cea de neajuns a lui Dumnezeu. Pentru eresul împotriva sfintelor icoane ce se ridicase la Răsărit şi pentru izgonirea Prea Sfinţitului Gherman, episcopul Romei Grigorie se mîhnea